Idealul românesc în materie de ferestre nu a fost dintotdeauna, deşi poate părea surprinzător, termopanul cu ramă fină de plastic. În urmă cu vreo 130 de ani, pe lângă linii neoclasice, locuitorii acestor plaiuri au ticluit un stil arhitectural care nu presupunea înrămări plastifiate albe sau brune, ci o viziune autohtonă asupra locuinţei şi a locuirii: stilul neoromânesc. Am mai scris într-un articol precedent despre asocierea constantă în imaginarul colectiv a ochiului cu fereastra şi viceversa. Ei bine, fereastra neoromânească a fost, de la sfârşitul secolului al XIX-lea până la venirea comunismului, o privire românească asupra lumii şi a oraşului.
Privire din interiorul Școlii Centrale spre grădina interioară. Arhitect Ion Mincu.Dacă Occidentul, Transilvania, Banatul și Crișana (cu precădere Oradea) cunoşteau la sfârșitul secolului al XIX-lea înflorirea exuberantă a stilului Art Nouveau, Regatul punea la cale propria alcătuire arhitecturală. Deşi diferite din multe puncte de vedere, ambele se caracterizează prin ornamentaţia preponderent vegetală, înclinată spre arabesc în cazul Art Nouveau şi spre motive tradiţionale în cazul neoromânescului. Desigur, fantezia şi îndrăzneala Art Nouveau, liniile sale curbe şi explozia culorilor pot părea complet opuse cuminţeniei neoromâneşti. Dar ceva le uneşte, dincolo de aspectul imediat.
Motive florale din ceramică pe o clădire Art Nouveau din Oradea. Fotografie de Vasilica AnghelescuPrezența motivelor vegetale ţine neîndoielnic de o înclinaţie a epocii către abstractizare, prin abandonarea formelor academice excesive, cu precădere a figurilor antropomorfe şi zoomorfe, în favoarea unei arte decorative mai discrete. Rafinamentul formei vegetale, conturul ei capricios şi armonios totodată devin expresia unei perioade care prin însăşi denumirea ei, „fin-de-siècle”, marca apogeul și sfârşitul unei civilizaţii şi căutarea din ce în ce mai înverşunată și sofisticată a nuanţelor. Art Nouveau însemna „artă nouă”, şi nu este de mirare că scenele primăvăratice se aflau printre subiectele sale preferate, expresie a înnoirii, vegetaţia fiind sinonimul regenerării ciclice a lumii. Particula neo-, din neoromânesc conţine aceeaşi idee a înnoirii, ambele curente inspirându-se din artele decorative anterioare, pe care le revitalizează.
Casa Romulus Porescu, cu detaliile ei vegetale Art Nouveau. Arhitect Dimitrie Maimarolu.
http://lalulilulilula.deviantart.com" width="457" height="610" />Motive vegetale în verde viu la Casa Doina, Bufetul de la Șosea. Arhitect Ion Mincu. sursa fotografie: http://lalulilulilula.deviantart.comEvoluţia generală a mentalităţilor europene s-a tradus aparent la noi prin naşterea neoromânescului, inspirat cu precădere din vechea arhitectură românească de secol XVII şi XVIII, deopotrivă religioasă şi laică (cu influenţe bizantine), dar şi din motivele etnografice ale arhitecturii populare. Asemenea întregului spaţiu european de la acea dată, remarcăm aşadar şi în cazul nostru o întoarcere la simbolic și arhaic.Recuperarea artelor tradiţionale medievale sau exotice era evidentă deja în arta occidentală din anii 1880. Surprinzător poate pentru cultura românească a formelor fără fond este faptul că racordarea la tendinţa generală pe plan european s-a făcut nu prin imitaţie fidelă, ci prin crearea unei formule expresive proprii, reinterpretare, lipsită de kitsch, a unor elemente tradiţionale.
În cazul ferestrelor, dacă Art Nouveau-ul a preluat şi regândit vitraliul medieval, de pildă, adaptându-l locuinţei burgheze, neoromânescul a reluat la rândul lui arcada din arhitectura medievală a lăcaşelor de cult, reinterpretând-o. Astfel, de multe ori, fereastra, în sensul unei deschideri de sticlă transparentă, este înlocuită sau îngemănată cu arcada, căci, după cum am scris în primul articol al seriei, geamul – pelicula subţire de sticlă pe care o ştim astăzi cu toţii, se generalizează la noi abia în secolul al XIX-lea. Cum nu puteau renunţa integral la ferestre, de dragul reînvierii trecutului, oamenii de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi interbelicii amatori de neoromânesc fie le-au lăsat în plan secund, precedate şi ascunse de arcade impunătoare, fie le-au conferit forma stilizată a acestora.
Fereastră sub formă de arcadă străjuită de coloane. A se remarca prezența vitraliului. sursa: unknownbucharest.roUna din particularităţile neoromânescului, spre deosebire de Art Nouveau-ul foarte fluid, constă în coexistenţa monumentalului cu fragilitatea: colonada ce împrejmuieşte grădina Şcolii Centrale, de pildă, opera lui Ion Mincu, iniţiatorul stilului neoromânesc, împrumută din aspectul colonadelor ce înconjurau grădinile interioare ale aşezămintelor mănăstireşti. În cazul mănăstirilor medievale, occidentale sau orientale, prezenţa ornamentelor vegetale era o trimitere simbolică limpede la grădina închisă a Paradisului şi, totodată, la înălţarea sufletului, asemenea tulpinilor, spre lumina divină. Ornamentele vegetale neoromâneşti sunt probabil tot o aducere aminte a unei forme paradisiace pierdute şi recuperate pe jumătate, dar care rămâne în mare parte marcată de nostalgie.
Arcadele ce dau spre curtea interioară a Școlii Centrale. Inițial deschise, asemeni celor din ansamblurile mânăstirești, ele au fost închise, devenind ferestre în perioada interbelică.
Bufetul de la Șosea, privire de ansamblu. Arhitect Ion MincuVegetalul fragil era soluţia găsită de citadinul secolului al XIX-lea de a păstra în spaţiul urban o frântură din lumea satului. Verdele, pe care îl regăsim şi la Şcoala Centrală, dar şi la Bufetul de la Şosea, trimit la aceeaşi origine naturală a omului, asociind piatra (monumentalul) fragilităţii (vieţii). În neoromânesc mai întâlnim de asemenea liniile drepte alături de cele ondulatorii: coloanele, forma pătrată şi aparent fortificată a clădirilor sunt atenuate de jocul frunzelor şi tulpinilor care înlănţuie delicat faţadele. Poate este doar o impresia personală, dar întâlnirea clădirilor neoromâneşti şi a vegetalului lor stilizat în piatră cu cel viu al iederei este unul dintre cele mai fermecătoare aspecte ale Bucureştilor.
Inspirată de culele olteneşti, locuinţe întărite în calea atacatorilor otomani sau tătari, casa neoromânească păstrează aspectul de cetăţuie al acesteia, în ciuda delicatelor plante sculptate în piatră. După cum am menţionat deja mai sus, arcadele precedă de multe ori ferestrele, lăsate în plan secund, ceea ce creează impresia unui punct sau turn de cercetare, care te priveşte şi nu prea se lasă privit. Neoromânescul nu te invită să îl vizitezi sau să-ţi arunci privirea înăuntru. Nici nu prea ai cum: ferestrele se află la mare înălţime (tot reminiscenţă a culelor ce nu lăsau deschideri decât în partea superioară, nu tocmai la îndemâna duşmanului), ceea ce creează aspectul unui conac bine păzit şi ferit, de data aceasta nu de armate, ci de priviri invadatoare.
Clădire neoromânească de pe strada Maria RosettiUneori, în anul de graţie 2016, idealul românesc din trecut se întâlneşte cu cel din prezent, după cum putem vedea mai jos o splendidă fereastră trilobată cu inserţii din plastic brun. Întâlnirile, să ştiţi, sunt de multe ori şi nefericite, nu doar fericite. Aici avem de-a face cu una de-a dreptul deprimantă.
Gaston Bachelard a scris o carte cu un titlu foarte sugestiv: Poetica reveriei, pornind de la natura reveriilor şi visărilor noastre diurne, iscate de obiectele ce ne înconjoară. O casă ar trebui să lase gândul să se odihnească sau să evadeze, să nască sau să ostoiască un dor.
Stilul neoromânesc a fost, de la 1890 până în anii 40, o formă de nostalgie, de reverie asupra trecutului. Prezentul pare să fi uitat însă de acest trecut, pe care preferă să îl mutileze, în loc să îl reinterpreteze armonios în forme noi. Clădirile nu mai iscă reverii, ci vise agitate. Sperăm totuși ca acestea să nu devină în curând coșmaruri.
Bibliografie
Architecture Art Nouveau. Paris – Girona – București, ARHVA (Association pour la recherche sur la ville et l habitat, Paris, 2003.
ARROUYE, Jean, Jardin mystique (sur le cloître de Sénanque) in Vergers et jardins dans l’univers médiéval, Presses universitaires de Provence, Aix-en-Provence, 1990.
BACHELARD, Gaston, Poetica reveriei, Paralela 45, Pitești, 2005.
NEMȚEANU, Ruxandra, Vila în stil neoromânesc. Expresia căutărilor unui model autohton în locuinţa individuală urbană, Simetria, București, 2014.
ȘTEFĂNUȚ, Ada, Arta 1900 în România, Noi Media Print, București, 2008
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius