Fantezii muzicale

[altmariusclassic]

Fantezii muzicale

 

După un turneu susţinut pe continentul american la începutul acestui an, pianistul Cédric Tiberghien a venit să cânte la Bucureşti, de data aceasta pe scena Ateneului Român (pentru că artistul francez a mai cântat şi în Festivalul Enescu din 2009, însă la Sala Mică a Palatului).

Cédric Tiberghien a cântat Sonata op. 27 nr. 2 supranumită "a lunii" de Beethoven, Kriesleriana de Schumann, Suita "Gaspard de la nuit" de Ravel şi trei piese semnate Debussy: "Măşti", "Dintr-un caiet de schiţe" şi "Insula veselă". Care este "lipiciul ideatic" ce a adus împreună aceste creaţii într-un singur recital? Mi-a explicat chiar Cédric Tiberghien, cu puţin timp înainte de a urca pe scenă:

«Programul este construit în jurul ideii de 'fantezie': Sonata de Beethoven este cunoscută ca "sonata quasi una fantasia" - şi aici avem sentimentul de căutare a libertăţii de expresie, a libertăţii discursului. La Schumann suntem cu totul în domeniul fanteziei - care era cel mai important lucru pentru compozitor - chiar şi tema din "Kreisleriana" este o fantezie. Iar în ceea ce priveşte partea franceză a programului - "Gaspard de la nuit" de Maurice Ravel este un opus bazat pe poeme sub formă de fantezii. Este o idee a imaginaţiei şi a imaginarului care m-a interesat foarte mult, aşa că am decis să structurez programul acestui recital astfel.»

O sală pe jumătate goală l-a aşteptat pe pianistul care începe să devină unul dintre cele mai importante nume ale scenei muzicii clasice. Multe scaune libere şi, în plus (sau mai bine spus în minus) un public lipsit de bun simţ: în timp ce Cédric Tiberghien crea cele mai fine sonorităţi în deschiderea sonatei beethoveniene, lumea intra încă în sală iar o persoană îşi lăsase telefonul deschis. "De ce s-a oprit pianistul?"- m-a întrebat, după acest incident, fetiţa care stătea lângă mine. "Pentru că cineva a stricat atmosfera" - i-am răspuns.

Şi ce atmosferă! Ce stare de plutire crease şi a reuşit să creeze Cedric Tiberghien - chiar şi după ce a fost nevoit să reia partea I a sonatei: pianissimo-uri abia perceptibile, stare meditativă şi nostalgică, senzaţia unei alte lumi. De altfel, pe parcursul recitalului artistul francez a părut că testează limitele instrumentului, pornind fie în căutarea celor mai subtile şi calde nuanţe şoptite, fie atingând culmi ale puterii sonore, într-o desfăşurare de forţă ce nu a fost, însă, nici un moment, aspră. Cedric Tiberghien spunea că şi sala l-a inspirat:

«Sala Ateneului este cu totul extraordinară. Încă de când intri ai un şoc vizual, pentru că ai impresia că vezi istoria - nu neapărat istoria ţării - ci ai senzaţia că există ceva în pereţi, ceva ce îţi spune că aici s-a făcut istoria muzicală a României. Este foarte emoţionant să cânţi aici. Şi sigur că şi acustica este foarte, foarte bună şi de aceea simt că am multă libertate în a experimenta, pornind de la cele mai blânde nuanţe şi mergând până la cele foarte puternice. Îmi face, deci, mare plăcere să cânt aici.»

Există un echilibru de admirat în interpretarea lui Cédric Tiberghien, pentru că deşi se simte cât de mult gustă stările de linişte şi calm din piese, cântatul lui nu cade niciodată pe panta dulceago-lâncezită, rămânând mereu lucid atât în tempo, cât şi în frazările clare.

Unde merge Cedric Tiberghien de la Bucureşti şi ce proiecte desfăşoară în această perioadă?

«Am concerte importante de susţinut. Voi continua să prezint acest program pe alte scene - am un recital la Milano săptămâna viitoare, tocmai am înregistrat un disc cu lucrări de César Franck împreună cu Orchestra din Liège. Tot săptămâna viitoare voi cânta şi la Viena, la Musikverein şi apoi continuu să cânt muzică contemporană, muzică de cameră, încerc să fac lucruri cât mai diverse. Este foarte important să fii un muzician deschis, pentru că sunt de părere că a face pian doar ca solist este prea puţin; plus că ar fi păcat să mă rezum la atât, având în vedere cât de multe alte lucruri interesante se pot face în plus.»

 

Irina Cristina Vasilescu

[judit ionescu]

[judit ionescu]