Fanar après Fanar

[altmariusplus]

Autor: Augustin Buzura

http://revistacultura.ro/cultura.php?articol=349

Cultura nr.:43 / 2006-10-12 / Sectiunea: Cultura editorial : 

Zilele trecute am avut privilegiul sa port o lunga si necesara discutie cu o importanta personalitate culturala care a facut, de altfel, numeroase servicii culturii noastre, traducand mai multe carti si atragand atentia catorva edituri din tara sa asupra unor autori romani de valoare. Ne stim de multa vreme si, chiar in zilele ce au urmat primei mineriade, cand nimeni nu gasea macar o vorba buna despre tara noastra, ma incuraja spunandu-mi ca sunt gafe de inceput, ca dupa atatia ani de dictatura e greu sa devii peste noapte democrat, dar si sa le explici occidentalilor dimensiunile mizeriei morale si materiale la care ne-a adus comunismul cu fata balcanica. De fapt, nici chiar cei ce au trait acele vremuri nu au imaginea reala, intreaga a cosmarului pe care l-au traversat. Ca sa nu mai vorbim de tineri – care adesea refuza sa cunoasca trecutul celor ce s-au sacrificat pentru ei, al parintilor lor. Am mai vorbit in toti acesti ani de zeci de ori si, recunosc, de fiecare data, a gasit argumente suficiente in favoarea ideii ca ne aflam pe drumul cel bun. Acum, cu toate ca avem doua certitudini care imi inchipuiam ca nu pot fi nimanui indiferente – N.A.T.O. si U.E. –, spre care ne-am tarat, dar am ajuns, totusi, opinia sa a fost oarecum neasteptata: „Poate nu ma crezi, dar nu mai simt, ca altadata, nevoia sa intarzii pe aici, dimpotriva. Realitatea, ceea ce vad si simt, ma indeamna sa plec imediat acasa si sa nu revin prea curand in Romania… Toate s-au degradat: relatiile dintre oameni, mai ales. 

Nicaieri, in niciun domeniu, nu mai exista criterii, reguli, legi… O apa si un pamant! Un singur catalizator: ura. Am urmarit revistele literare si zadarnic, par rupte de lume, fiecare este expresia unui monolog pe care-l urmareste si intelege doar micul grup de confrati din jurul ei. S-a impus peste tot optica joasa a CNSAS- ului, altfel o solida institutie de distrus reputatii, cum spun numeroase publicatii romanesti. Ti-e si frica sa treci prin fata ei, ca nu cumva «fatucile» de la diverse televiziuni sa te declare turnator. Harta si izolare, ceea ce se vede si se aude. Lupta de clasa renascuta intr-o alta tinuta verbala. Atata doar ca noii comunisti nu te mai trimit la Canal ori la inchisoare… Cred ca niciodata nu ati fost mai izolati! Din toate punctele de vedere!“ Desigur, observatiile sale au fost mult mai detaliate, din nefericire, insa, nu faceau decat sa-mi repete propriile ganduri pe care le-am asternut deseori in aceste pagini. M-a durut mai cu seama faptul ca imi lipseau contra-argumentele, ca nici macar in adancurile constiintei nu gaseam acele puncte de sprijin sau surse de optimism care, pana si in anii cei mai negri, nu-mi lipseau. 

Ce-as fi putut sa-i spun despre ceea ce la noi se numeste politica? De 16 ani traim continuu o penibila campanie electorala in care, in locul ideilor, se schimba cu violenta insulte. In numele curateniei se murdareste absolut totul, incat nu mai exista repere de niciun fel, institutii care ne-au vegheat drumul prin istorie, modele, trecut si viitor, ci doar oameni amenintati de mizerie, de frica, de lipsa oricaror perspective. Partidele se straduiesc sa lase impresia ca ar fi adevarate cetati asediate, in timp ce, pe niste canale subterane, turnatorii, negociatorii si afaceristii se plimba in voie de la una la alta. Singurele lucruri care nu intereseaza sunt tara si viitorul ei. Faptul ca am ajuns o jalnica mahala nu pare sa deranjeze pe nimeni.

Ma gandesc cu spaima ca, intr-o buna zi, cineva din dinastia penibila a justitiarilor de doi bani, care au urcat Securitatea pe un piedestal pe care nici macar creatorii ei nu isi puteau imagina ca va ajunge, va da peste un statut al PCR, peste angajamentele ce se semnau cu ocazia intrarii in partid, peste cererile solicitantilor si recomandarile celor ce garantau pentru ei si, nu e greu de presupus ce ar putea sa urmeze. Caci nerusinarea nu mai are demult limite, iar organismului social ii lipsesc anticorpii, astfel incat toti nechematii si analfabetii isi dau cu parerea despre orice, oricand, fara ca lumea sa reactioneze cum s-ar cuveni. A devenit un sport la indemana oricarui las sau turnator de ieri ori ignorant de azi sa acuze scriitorii ca n-au facut nimic, fara sa fi citit un rand din ceea ce s-a scris pana la Revolutie. Cand in clasamentul marilor romani Dumnezeu se afla pe locul 190, iar una din cele mai gretoase aparitii postrevolutionare, I.T. Morar, ii face reclama pe postul national de televiziune tocmai lui Cuza, iti dai seama ca nu mai exista nicio speranta. Azi nu mai mira pe nimeni cand cineva, intr-un cotidian, vede in breasla scriitorilor o adunatura de alcoolici, lenesi si ratati.

Asemenea josnicii sunt cu putinta si pentru ca din interiorul breslei au aparut cei fara carti, fara nume, veleitarii si impostorii, aici mai vizibili decat in alte profesii, care, sub drapelul unui partid, grup de interese sau „stapan“ sub acoperire au incercat sa-si faca loc in lume acuzand, demoland sau impartind „dreptate“. Ei, am mai spus-o, exista nu prin ceea ce au scris, ci prin cei pe care ii denigreaza! Cine ar fi stiut, de exemplu, de Caion, daca obiectul prestatiei lui n-ar fi fost Caragiale? Cei mai in varsta din aceasta dinastie n-au avut curajul sa scoata un sunet pe vremea lui Ceausescu, dar astazi se defuleaza aruncandu-si murdaria asupra urmasilor acestuia sau dascalind patria de la inaltimea urii si ignorantei, coborand, adica, totul la nivelul lor de intelegere. M-am intrebat deseori ce ar zice un asemenea maruntis gazetaresc daca ar cunoaste viata lui Dostoievki, George Sand, Hemingway, Eminescu sau chiar a Sfantului Augustin? Ce nota le-ar da la purtare? Pentru un scriitor adevarat, important este ceea ce ramane pe hartie dupa experientele de viata prin care a trecut. Ce omagiu mai mare poate fi pentru o carte, pentru un scriitor decat prezenta pe lista de carti interzise? Toate dictaturile, indiferent de culoare si de spatiu geografic, si-au inceput domniile cu asemenea liste. Atat comunistii de dupa razboi, cat si Ceausescu nu au facut exceptie. Au aflat, oare, acesti nemultumiti de trista noastra breasla de arderea cartilor in anii de consolidare a comunismului cu fata internationalista? Faptul ca, in „epoca de aur“, o carte trebuia sa treaca pe la vreo cinci cenzuri sau urmarirea dementa a scriitorilor nu spun nimic despre frica pe care o inspirau regimului acestia? Nu datorita lor atmosfera din tara a devenit ceva mai respirabila? Nu prin eforturile acestor „betivi“ s-a restabilit legatura cu lumea si cu propriul nostru trecut? inainte de a-i acuza de una sau de alta ar fi trebuit sa discutam cu seriozitate si cu cartile pe masa despre specificul comunismului romanesc. 

Astfel, am fi inteles mai repede de ce n-am avut mari eroi, mari victime. Oricum, originea acuzatiilor pomenite, precum si a diletantismului ce bantuie prin presa noastra trebuie cautate si in incultura dureroasa, coplesitoare ce stapaneste peste tot. Iar cand ma gandesc ca doar 1-2% din copiii celor cu o situatie materiala precara (fii de tarani sau de muncitori) mai au acces la studii superioare, ma cuprinde spaima pentru viitorul acestei tari total necunoscute celor ce pretind ca o au in grija. Din pacate, profetia unui mare istoric interbelic s-a implinit: Fanarul a renascut la noi si nu in apropiatul Istanbul.