O sută patruzeci şi şapte de ani. Atât măsoară, de la un capăt la celălalt, istoria statului est-european numit “România”. E aproape un secol şi jumătate în care patru regi, patru preşedinţi şi patru dictatori personifică puterea politică de la Bucureşti. Unii dintre ei reclamă etichetele acestea în acelaşi timp: Carol al II-lea ori Nicolae Ceauşescu s-au jucat şi de-a despoţii, amândoi făcând-o cu consecinţe dezastruoase pentru statul român.
Istoricul Lucian Boia are dreptate: nu putem înţelege comunismul fără a studia firul subţire care leagă interbelicul de postbelic şi România regilor de cea a secretarilor generali. La fel, jurnalistul Liviu Mihaiu: moştenim astăzi toate bolile profesionale ale socialismului de stat.
România ultimelor şapte decade nu înseamnă, însă, doar procesele vizibile ale istoriei. Nu poate să însemne doar administraţii de stat, procese birocratice, instituţii şi figuri politice. România e, înainte de toate, suma destinelor care au populat-o, generaţiile care au trăit vorbindu-i limba, preţuindu-i cultura, învăţându-i istoria, contestându-i sau adulându-i liderii vremelnici. Iar vieţile n-au fost, precum la Milan Kundera, mereu în altă parte, ci de cele mai multe ori aici, prinzând rădăcini în societăţile româneşti ale diferitelor perioade.
Există moşteniri durabile ale comunismului care nu se găsesc nici în radicalismul regimului, nici în ambiţiile, nici în eşecurile sale. Sunt lucruri care ţin doar de vieţile oamenilor, de traiul lor cotidian, de cartierele, scările de bloc şi familiile lor.
Şcoala celui mai feroce egoism
Al doilea proiect de ţară major implementat în România după monarhie, comunismul n-a lăsat în urmă doar o dictatură, multe victime şi câţiva responsabili. Regimul acesta, a cărui simplă pronunţare încă trezeşte patimi, a produs şi o societate cu regulile sale, cu laşităţile sale şi rezervele proprii de supravieţuire chiar în mijlocul răului cel mai adânc.
Comunismul a fost şcoala celui mai feroce egoism, susţine psihiatrul Ion Vianu, şi cumva trebuie căutat acolo, în lumea aceea din care astăzi ne-au mai rămas doar figurile şterse de timp ale lui Nicolae şi Elena Ceauşescu. Greşim: suntem una dintre cele mai divizate societăţi europene şi pentru că moştenim ceva din tradiţia nefastă nu doar a felului în care s-a suferit, ci şi a celui în care s-a trăit în România.
Începem de aici: comunismul românesc e şi o poveste despre iţele încurcate ale vieţii cotidiene, una în care trebuia să-ţi corijezi în permanenţă opiniile, în care viaţa intimă putea fi mijloc de şantaj, în care tocmai detaliile personale, suma de relaţii, amiciţii, duşmanii determinau felul în care arăta spaţiul public.
“E o ipoteză corectă sau greşită?” l-am întrebat pe politologul Vladimir Tismăneanu, un bun cunoscător al devenirii României din ultimii 40 de ani. Fost coleg de clasă şi chiar de bancă cu Nicu Ceauşescu (n.r. fiul lui Nicolae Ceauşescu), Tismăneanu a lansat la finalul anului trecut un volum la Humanitas, “Lumea secretă a nomenclaturii”, în care rememorează anii tinereţii sale, dar şi ai României văzute din apropierea familiilor aflate în cercurile puterii de la Bucureşti.
Tismăneanu, astăzi profesor la Universitatea Maryland, îşi aminteşte de un Nicu Ceauşescu fumând ţigară după ţigară, neîncetat, cu mina omului care deşi înţelegea aberaţiile din jurul lui, “nu-şi deschidea nici sufletul, nici gura”. Suntem în 1979 şi comunismul se pregăteşte de dinastie în România. Nimeni nu ştie că peste un deceniu regimul se va nărui ca un castel de nisip. Şi mai puţini anticipează, însă, moştenirea sa.
Omul fără memorie
Vaclav Havel, una dintre figurile fundamentale ale disidenţei est-europene în perioada comunistă, obişnuia să povestească cum, copil fiind, mai degrabă se bucurase la instaurarea dictaturii în Cehoslovacia, deşi părinţii săi urmau să piardă totul. De ce? Răspunsul e dezarmant de simplu: pentru că astfel dispăreau motivele pentru care puştiul era adesea marginalizat pe maidanele de la periferia Pragăi, el – vlăstarul unei familii înstărite – de ceilalţi, copii ai muncitorilor de la fabricile Bata.
Cum au privit majoritatea românilor instaurarea comunismului la Bucureşti? Pentru câţi au contat, cu adevărat, represiunea împotriva fostelor elite, împotriva rezistenţei din munţi, împotriva disidenţilor, în comparaţie cu promisiunea modernizării?
Răspunde Vladimir Tismăneanu: “Regimul a avut o mască modernizantă, neîndoios, îşi căuta legitimitatea în strategiiile urbanizării, industrializării, alfabetizării, ale construcţiei culturii de masă. Dar aş spune că a fost vorba de o modernizare specioasă, falsă, apocrifă. Se impunea un model de industrializare revolut. Se cultiva mistica Lumii Noi care avea nevoie de Omul Nou”.
E-adevărat că prima fază a comunismului în Europa de Est şi Centrală a oferit şi şansa mobilităţii sociale pentru membrii unor categorii relativ defavorizate. Este ceea ce afirmă necontenit Ştefan Andrei în amintirile sale. În felul său, Ştefan Andrei a personificat "Omul Nou": lipsit de îndoieli, devotat, fără memorie şi loial necondiţionat intereselor nomenclaturii,
Vladimir Tismăneanu, politolog
N-au existat, însă, şi alte feluri de români, sensibili înaintea îndoielilor, refuzând gândirea înregimentată? “Ideologia era o codificare a minciunii, însă era vorba de o minciună care suna pentru mulţi ca o muzică frumoasă. A durat până când s-a produs eroziunea mirajului utopic al comunismului”. În plus, “represiunea era un subiect tabu, chiar în familiile cu deţinuţi politici tema era evitată, pe cât posibil, în faţa copiilor”, susţine politologul.
Naţiunea, o uriaşă familie
Regimul comunist a influenţat şi modificat relaţiile de familie în aceeaşi măsură în care a făcut-o cu relaţiile inter-umane, spaţiul public, politica şi societatea. ”Familia era nucleul de bază al societăţii afirmau manualele oficiale. Broşura lui Engels, "Originea familiei, a proprietăţii private şi a statului", a fost ani de zile lectură obligatorie la cursurile de marxism. Era firesc ca familia să fie impregnată de valorile sistemului”, susţine Tismăneanu.
Şi continuă: “Sărbătorile erau reconstruite ritualic în funcţie de ideologie. Moş Crăciun devenea, după modelul sovietic, Moş Gerilă. Ceauşescu, cu ale sale ceremonii care frizau grotescul, a dus la paroxism aceste eforturi de a transforma familia de tip vechi într-una de tip nou, socialistă. Naţiunea însăşi era definită ca un fel de uriaşă familie”.
De ce? “Loialităţile de familie trebuiau înlocuite prin ataşamentele politice. Organizaţiile de pionieri şi UTC propagau exact acest lucru”, explică Tismăneanu. Concluzia să păstrează însă o tuşă de optimism: “Ceea ce ignorau politrucii era sufletul uman, omul interior despre care a scris poetul polonez Aleksander Wat. Sufletul nu poate fi înregimentat”.
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius