Pilda vamesului si a fariseului
Către unii care se credeau că sunt drepţi şi priveau cu dispreţ pe ceilalţi, a zis pilda aceasta: Doi oameni s-au suit la templu, ca să se roage: unul fariseu şi celălalt vameş. Fariseul, stând, aşa se ruga în sine: „Dumnezeule, îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni, răpitori, nedrepţi, adulteri, sau ca şi acest vameş. Postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate câte câştig". Iar vameşul, departe stând, nu voia nici ochii să-şi ridice către cer, ci-şi bătea pieptul, zicând: „Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului". Zic vouă că acesta s-a coborât mai îndreptat la casa sa, decât acela. Fiindcă oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa. Luca 18, 9-14
Această pildă ne pune înainte judecata omenească şi cea divină. Fariseul vine la templu şi se aşază înaintea lui Dumnezeu. El ştie că are dreptul să facă aceasta. Oare purtarea sa nu este definită în cel mai mic detaliu de legea pe care Dumnezeu însuşi a dat-o poporului Său? Ca să nu mai vorbim de nenumăratele reguli pe care bătrânii şi fariseii le-au dedus din Lege şi au făcut din ele piatra de încercare a credinţei. Tărâmul lui Dumnezeu este tărâmul lui; el îi aparţine acestuia aici, îşi cere drepturile de la Dumnezeu, Dumnezeu va aproba aceasta. Tărâmul lui Dumnezeu este cel al Legii, iar cel care i se supune, care o amplifică chiar, este neîndoielnic un om drept. El şi-a însuşit concepţia formală a Vechiului Testament. In Vechiul Testament, dacă omul ascultă de Lege, atunci este un om drept conform rânduielii Legământului. Ceea ce Legea nu a putut să facă este să dăruiască viaţă veşnică, fiindcă viaţa veşnică înseamnă a-L cunoaşte pe Dumnezeu şi pe Cel pe Care L-a trimis, Iisus Hristos (In 17, 3), dar nu din exterior, aşa cum îl cunoştea fariseul pe El, Legiuitorul Atotputernic, ci în relaţia intimă a unei vieţi obişnuite („[Eu sunt întru Tatăl Meu şi] voi în Mine şi Eu în voi", In 14, 20).
Fariseul ştie totul despre făptuire, dar nimic despre a fi. In întreaga sa viaţă de dreptate un lucru nu a înţeles: că între Dumnezeu şi el poate exista o relaţie de iubire reciprocă. Nu a căutat-o niciodată şi nu L-a întâlnit niciodată pe Dumnezeul lui Isaia, Care este atât de sfânt, încât înaintea Lui toată dreptatea noastră este precum un copac doborât de o furtună. El crede că între Dumnezeu şi făpturile Sale există o relaţie fixă, fosilizată, neschimbătoare. Niciodată nu a desluşit în Scripturi povestea de iubire dintre Dumnezeu şi lumea pe care a creat-o şi a iubit-o atât de mult încât L-a dat pe Fiul Său Cel Unul-născut pentru mântuirea ei. El trăieşte într-un legământ pe care-l vede ca pe o tranzacţie, fără să se gândească la posibilitatea vreunei relaţii. în privinţa lui Dumnezeu, el cunoaşte legea - nu Persoana. Nu are motive pentru care să se osândească pe sine; el este drept, rece, mort.
Ne putem recunoaşte în acest tablou? Iată o poezioară care pune admirabil problema:
Noi suntem cei puţini aleşi, cei buni,
Toţi ceilalţi pot să piară;
Incă mai este loc în iad pentru voi,
Noi nu vrem ca raiul nostru să fie aglomerat.
Dar vameşul ştie că el este rău, fiindcă şi legea lui Dumnezeu, şi judecata omenească sunt împotriva sa. El încalcă legea lui Dumnezeu şi se foloseşte de ea, o manipulează în interesul său. El încalcă legile oamenilor - cu viclenie sau cu aroganţă, în funcţie de împrejurare - şi se foloseşte de ele în folosul său, şi din acest motiv este urât şi dispreţuit de oameni. Aşadar, când vine la templu, nu îndrăzneşte să treacă pragul fiindcă templul este locul Prezenţei, iar el nu are nici un drept, dă înapoi de la intrarea în Prezenţa lui Dumnezeu. El stă, aşadar, şi vede acest loc sfânt care se întinde înaintea lui, care pare să exprime nemărginirea lui Dumnezeu şi distanţa infinită dintre el şi sfinţenie - Dumnezeu. Acest templu este la fel de măreţ precum însăşi Prezenţa şi la fel de înspăimântător, de tragic, precum judecata semnificată de confruntarea dintre păcat şi sfinţenie. Şi din greaua şi cruda sa experienţă de om se naşte această rugăciune incredibil de adâncă şi autentică: „Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului". Ce a învăţat el din viaţă? El ştie că, de fiecare dată când legea este aplicată fără indulgenţă, este prilej de suferinţă; el ştie că sub stăpânirea riguroasă a legii nu este loc de milă. Aceasta este chiar legea de care se foloseşte şi pe care o abuzează pentru a-i prinde în capcană pe datornicii săi, pentru a-şi încolţi victimele, legea care, dacă este mânuită cu viclenie, îl va îndreptăţi când îi va trimite la închisoare pe datornicii care nu pot plăti, acea lege pe a cărei putere poate conta pentru a-şi strânge avere şi proprietăţi, fără nici o urmă de omenie şi fără milă.
Şi totuşi, chiar această experienţă omenească l-a învăţat şi altceva, ceva absurd şi care se împotriveşte modului în care a trecut prin viaţă: îşi aminteşte clipe din viaţa sa şi a altora la fel de cruzi şi nemilostivi ca el când, poate, înarmat cu puterea legii se confruntă cu nefericirea şi groaza pe care a adus-o asupra unei familii, suferinţa unei mame, lacrimile unui copil, şi chiar în această clipă, când totul este al lui, spre uimirea consternată a confraţilor săi, în pofida legii, în pofida logicii nemiloase a tagmei sale, în pofida glasului lumii şi a obişnuinţei, îşi opreşte mâna, priveşte în jur tăcut, zâmbeşte, probabil, cu tristeţe sau blândeţe şi spune: „Lasă-i şi pe ei să trăiască!".
Poate că, de asemenea, ştie că şi viaţa lui a fost salvată de la ruină sau de la faliment, închisoare sau ticăloşie printr-un gest absurd, neprevăzut de camaraderie, de generozitate sau milă şi că astfel de fapte pun graniţe legii acestei jungle nelegiuite care este lumea lui. Ceva din el a depăşit limitele rigidităţii sale; aceste gesturi de compasiune sau solidaritate sunt singura speranţă într-o lume a răului. Aşadar, stând afară, pe pragul templului în care nu intră - fiindcă înăuntru legea domneşte şi dreptatea stăpâneşte, fiindcă propria osândă este scrisă în inima lucrurilor -, lângă uşă, el cerşeşte milă. Nu cere să se facă dreptate - ar vrea ca dreptatea să fie sistată. în secolul al Vl-lea, marele ascet Sfântul Isaac Sirul a scris: „Să nu spui niciodată că Dumnezeu este drept. Dacă ar fi drept, atunci tu ai fi în iad. Increde-te doar în nedreptatea Lui care este milă, iubire şi iertare".
Aceasta este starea vameşului şi ce a învăţat din viaţă. Cât de multe avem de învăţat de la el! Oare nu am putea, precum acesta, să stăm smeriţi şi răbdători pe pragul de la intrare, având o conştientizare fie vagă, fie limpede a stării noastre de păcătoşenie? Putem pretinde dreptul de a-L întâlni pe Dumnezeu faţă către faţă? Aşa cum suntem acum, avem în noi vreun loc acolo unde Dumnezeu stăpâneşte? Dacă El va alege să vină la noi, aşa cum a făcut la întrupare şi în zilele când a trăit în trup şi de la un capăt la celălalt al istoriei omenirii, să Se întâlnească cu noi în calitate de Mântuitor şi Răscumpărător al nostru, vom cădea la picioarele Sale în uimire şi recunoştinţă. Intre timp, să rămânem la uşă şi să-I spunem Domnului: „O, Doamne, de vei căuta la fărădelegea noastră, cine va putea răbda? O, Doamne, primeşte-mă în împărăţia Harului, nu în cea a dreptăţii şi a răsplătirii după faptele săvârşite!".
Şi totuşi noi facem imposibilă această lucrare a harului, prin întoarcerea la lege, prin transformarea noastră în farisei - nu fiindcă imităm credincioşia lor stearpă şi pretenţioasă faţă de legea lui Dumnezeu şi rânduielile bătrânilor, ci fiindcă avem aceeaşi mentalitate lipsită de nădejde şi de milă. Fariseul era cel puţin drept după litera Legii; noi nici măcar aşa nu suntem, deşi ne închipuim că suntem vrednici să stăm înaintea lui Dumnezeu. Măcar de ne-am opri la uşă, dacă am bate cu smerenie, cu sfială, luând apoi aminte dacă suntem poftiţi înăuntru, atunci poate am descoperi cu uimire şi uluire că, de partea cealaltă, de asemenea, este Cineva care bate la aceeaşi uşă: „Iată, stau la uşă şi bat" (Apoc. 3, 20). Am putea descoperi că, pe partea Sa, uşa nu este încuiată; pe partea noastră ea este încuiată: inima noastră este legată - şi, vai, atât de strâns - fiindcă nu-şi asumă riscul de a se lepăda de lege şi de a păşi pe tărâmul iubirii, unde totul este atât de fragil şi imposibil de cucerit cu forţa, aşa cum sunt iubirea şi viaţa în sine. Dar Dumnezeu continuă să bată cu nădejde, insistenţă, răbdare, continuă să bată neîncetat prin oameni, împrejurări, şi prin glasul mic, liniştit al conştiinţei noastre, aşa cum cerşetorul bate la uşa bogatului, fiindcă, după ce am ales să fim săraci, El aşteaptă ca iubirea şi mila noastră să îi deschidă o inimă adevărată, de om. Şi lucrul de care are nevoie pentru a intra şi cina cu noi este ca să lepădăm inima de piatră şi să dobândim o inimă de carne (Iez. 11,19); iertare şi libertate, iată ce dăruieşte Domnul.
El caută de la noi o întâlnire: această temă a întâlnirii este esenţială pentru trăirea creştinilor; ea este, de asemenea, temelia întregii istorii a mântuirii, a întregii istorii a neamului omenesc. Ea este miezul Veştii celei Bune a Noului Testament. In Vechiul Testament, a-L vedea pe Dumnezeu însemna a muri. în Noul Testament, a-L întâlni pe Dumnezeu înseamnă a trăi. Creştinii de azi înţeleg tot mai mult că întreaga Evanghelie poate fi considerată şi ar trebui trăită ca o întâlnire veşnic înnoită, care îmbrăţişează atât mântuirea, cât şi judecata. Chiar şi înainte de relatarea Noului Testament, primul act creator al lui Dumnezeu este o întâlnire, dorită de Dumnezeu, aducerea întru fiinţă a lumii de către Dumnezeu; întreagă lumea creată se naşte din nefiinţă şi, cu un anumit sentiment de uimire primordială, îl descoperă pe Creator, Dumnezeul cel Viu, Cel de viaţă- dătător, dar şi pe fiecare din făpturile şi lucrările Sale. Ce uimire! Ce uluială! Ce bucurie! Aici începe procesul de a deveni ceea ce, într-o zi, ne va aduce în acea abundenţă de viaţă pe care Sfântul Pavel o descrie astfel: „Ca Dumnezeu să fie toate în toţi"25, când omul va deveni aşa cum Sfântul Petru spune „părtaşi dumnezeieştii firi"26.
Prima întâlnire, care este primul pas pe un drum care va duce la o întâlnire hotărâtoare, nu doar faţă către faţă, ci la o comuniune, o comunitate de viaţă, o unire desăvârşită şi minunată care este împlinirea noastră. Chiar şi atunci când omul a întors spatele Creatorului său, când s-a găsit singur şi orfan într-o lume pe care a tră-dat-o prin faptul că L-a trădat pe Dumnezeu şi şi-a uitat propria chemare, taina întâlnirii a continuat, dar într-un chip nou. Dumnezeu Şi-a trimis profeţii, sfinţii, îngerii şi judecătorii ca să ne aducă aminte care este calea ce ne duce înapoi la El şi la noi înşine. Iar atunci când toate lucrurile vor fi pregătite - întâlnirea principală, întâlnirea par excellence, Marea întâlnire se petrece prin întrupare, când Fiul lui Dumnezeu devine Fiul Omului; Cuvântul devine trup, deplinătatea lui Dumnezeu este revelată prin materia însăşi. întâlnirea universală, cosmică, prin care atât istoria neamului omenesc, cât şi întregul cosmos sunt împliniţi în potenţă.
Dumnezeu a devenit om, a locuit în mijlocul nostru; El a putut fi văzut, perceput de simţurile omeneşti, atins. El a vindecat. Cuvintele pe care le citim şi le repetăm acum au fost grăite de El şi au dat viaţă oamenilor. O viaţă nouă, viaţă veşnică. Şi în jurul Lui, bărbaţi, femei şi copii s-au întâlnit unul cu altul, au trăit o întâlnire cu celălalt într-un chip cu totul nemaicunoscut de ei, la care nici nu au visat. Ei se mai văzuseră unul pe altul şi înainte, dar în prezenţa lui Dumnezeu cel Viu s-au descoperit unul pe celălalt aşa cum nu au mai cunoscut înainte. Iar această întâlnire, care este atât judecată, cât şi mântuire, continuă din veac în veac. Precum la început, ne aflăm în prezenţa Dumnezeului nostru. Precum în zilele lui Hristos, stăm faţă către faţă cu un Dumnezeu Care a vrut să devină om şi, precum în vechime, zi de zi, oamenii se întâlnesc faţă către faţă într-un mod cu totul nou, odată ce au recunoscut în Iisus din Nazaret pe Fiul lui Dumnezeu şi, prin El, L-au văzut pe Tatăl. Această întâlnire se petrece tot timpul, dar conştientizarea noastră este atât de înceţoşată încât ne scapă semnificaţia ei, ne scapă posibilităţile ei nemăsurate şi totodată ceea ce cere de la noi.
O întâlnire autentică este rareori trăită, dacă îi oferi semnificaţia ei deplină. Oamenii se întâlnesc unii cu alţii, dau Unul de celălalt - cât de mulţi oameni trec pe lângă noi în decursul unei singure zile fără să ne vadă? Şi cât de mulţi sunt cei pe care-i privim cu ochi care nu văd, cei cărora nu le adresăm nici un cuvânt, nici o privire, nici un zâmbet? Şi totuşi, fiecare dintre aceşti oameni a fost o Prezenţă, un chip al Dumnezeului celui Viu, pe care poate că Dumnezeu ni l-a trimis cu un mesaj sau pentru a primi un mesaj de la Dumnezeu prin noi, un cuvânt, un gest, o privire de recunoştinţă, de compasiune, de înţelegere. A te lăsa purtat pe lângă celălalt, pe stradă sau în timpul vieţii, de mulţime sau de şansă nu este o întâlnire. Trebuie să învăţăm să privim şi să vedem - să privim cu atenţie, cu luare aminte, înţelegând din trăsăturile chipului, din expresia lui, mesajul unei înfăţişări [fizionomii] şi al ochilor. Trebuie să învăţăm, fiecare dintre noi şi, de asemenea, în grupurile noastre sociale, politice, rasiale, naţionale, să ne vedem unul pe celălalt în adâncime, privind cu răbdare, atât cât e necesar, pentru a vedea cine este cel ce stă înaintea noastră.
Noi toţi aparţinem comunităţilor de oameni care au fost separate sau care s-au ridicat una împotriva celeilalte de-a lungul secolelor. Uneori, timp de sute de ani, ne-am întors spatele unul celuilalt, refuzând să privim în ochii celuilalt, îndepărtându-ne tot mai mult unul de altul. Apoi ne-am oprit; ne-am întors pentru a-l vedea pe cel care era fratele nostru, dar a devenit un străin, chiar un vrăjmaş. Dar noi încă suntem prea separaţi pentru a putea să-i deosebim trăsăturile, cu atât mai puţin pentru a putea vedea în el chipul lui Dumnezeu. Aşa îl priveau fariseii pe vameş, aşa priveşte un popor pe un alt popor, clasă socială pe clasă socială, Biserică pe Biserică, individ pe individ.
Trebuie să începem un pelerinaj real, un pelerinaj de lungă durată. Suntem suficient de aproape acum pentru a putea să ne privim direct în ochi unul pe celălalt, trecând dincolo de ochi, în adâncimea inimilor vii, observând cugete, evaluând fapte, extrăgând din această înţelegere lăuntrică proaspăt dobândită concluzii pline de grijă şi luare aminte faţă de ceea ce alţi oameni au dorit, au intenţionat şi au vrut să spună de fapt, oameni pentru care chiar noi ne-am rugat să înţeleagă şi să împlinească voia lui Dumnezeu. Pentru aceasta e nevoie de foarte multă bunăvoinţă. Este mult prea uşor să vedem în celălalt ceea ce ne repugnă, ceea ce ne înstrăinează de el. Este la fel de uşor precum a vedea în cei care sunt de partea noastră nimic altceva decât cele mai atrăgătoare însuşiri.
Dar cât de dificil este să fii drept... De obicei, ne gândim la justiţie în termeni de atribuţie sau de retribuţie, de a da fiecăruia partea care i se cuvine, dar dreptatea merge mai departe şi pretinde de la noi mai mult, mult mai mult. începe din clipa în care îl văd pe aproapele meu (individual sau colectiv) ca fiind diferit de mine, uneori cu totul diferit, şi recunosc dreptul lui absolut de a fi astfel, accept că este el însuşi şi nu are nici un motiv pentru a nu fi decât o copie a mea. El este făptura lui Dumnezeu în aceeaşi măsură ca şi mine. El nu a fost creat după chipul meu, ci după cel al lui Dumnezeu. El este chemat să devină după asemănarea lui Dumnezeu, nu după asemănarea mea. Iar dacă mi se pare că el este departe de a fi după asemănarea lui Dumnezeu şi înrudit cu El, dacă mi se pare a fi o caricatură respingătoare, iar nu un chip al lui Dumnezeu - oare nu are şi el la fel de mult temei să mă vadă la fel? Intr-adevăr, toţi suntem foarte urâţi şi, de asemenea, foarte nefericiţi şi ar trebui să avem o atitudine plină de compasiune unul faţă de celălalt.
Dar impunerea acestui act fundamental de dreptate este plin de risc şi de primejdie. Primejdiile fizice mai întâi: a-i accepta pe cei care ne iubesc posesiv, fără a ne distruge lăuntric şi a le lăsa responsabilitatea pieirii noastre este de-a dreptul periculos, dar a accepta existenţa unui adversar, a unui om care ne neagă şi ne respinge, căruia i-ar plăcea să nu ne mai vadă în viaţă, aceasta este un act de dreptate care costă foarte mult. Totuşi trebuie să fie înfăptuit şi aceasta se face doar prin milă, acea milă - şi permiteţi-mi să vă reamintesc că mila este înrudită cu dăruirea iubitoare, nu cu a da de pomană cu inima împietrită - pe care o vedem exprimată cel mai bine, după Cina cea de Taină, în Grădina de pe Muntele Măslinilor şi în Crucea lui Hristos.
A recunoaşte dreptul unui om de a fi el însuşi, nu asemenea mie, este actul de dreptate fundamental, care singur ne poate face să privim un om fără a încerca să ne vedem şi să ne recunoaştem în el pe noi înşine, ci să-l recunoaştem pe el [ca om individual], iar mai presus de el, dar înlăuntrul lui, să discernem Chipul Domnului. Dar acest lucru poate fi mai primejdios decât ne închipuim atunci când recunoaşterea poate pune în primejdie propria noastră existenţă, propria noastră integritate. Să vă dau un exemplu. în timpul Revoluţiei bolşevice, o tânără a fost aruncată în închisoare. Au urmat zile de temniţă însingurate, nopţi de interogatorii. In timpul unei astfel de nopţi a simţit că puterile o părăsesc, că nu mai găseşte în sine un reazem pentru a trece peste încercare şi, dintr-odată, a simţit cum ura şi mânia i se cuibăresc în inimă. Voia să ridice privirea către cel ce o interoga, să-l provoace cu toată furia pe care o putea aduna pentru a rupe lacătul acestor nopţi de tortură nesfârşite, pline de deznădejde, chiar dacă va trebui să plătească cu preţul vieţii acest gest.
Intr-adevăr, a ridicat privirea, dar... nu a spus nimic, fiindcă de cealaltă parte a mesei a văzut un om la fel de epuizat ca şi ea, istovit, lipsit de puteri, având pe chip aceeaşi expresie de disperare şi nemulţumire, şi deodată şi-a dat seama că ei nu erau, propriu-zis, duşmani. Da, se aflau de părţi opuse ale mesei, se aflau într-o tensiune şi opoziţie ireconciliabile, şi totuşi amândoi erau doi oameni captivi ai aceleiaşi tragedii istorice, prinşi în acelaşi vârtej al istoriei care l-a aruncat pe unul într-o direcţie şi în cealaltă direcţie pe celălalt; nici unul dintre ei nu era liber, amândoi erau victime. Şi în acel moment a înţeles - fiindcă a văzut în celălalt o victimă, aşa cum ea însăşi era - că şi el este un om, nu doar o funcţie. El nu era un duşman, ci un om aşa cum era şi ea, prins împreună cu ea, legat inseparabil de ea, în acea tragedie. I-a zâmbit acelui bărbat. Acesta a fost un act de recunoaştere, şi acesta este gestul de dreptate cel mai înalt.
Dar nu este de ajuns să ridicăm privirea şi să ve-dem; este nevoie, de asemenea, să ascultăm pentru a auzi. Cât de adesea se întâmplă ca, într-o conversaţie, când părerile diferă sau se ciocnesc una de cealaltă - în timp ce conlocutorul nostru încearcă să ne facă să înţelegem opiniile sale, încearcă să ne deschidă inima pentru a ne oferi acces la colţişorul tainic şi adesea sacru al inimii sale - în loc de a auzi ceea ce spune, noi culegem de ici, de colo din discursul lui material suficient pentru a fi gata, în clipa în care tace (dacă putem aştepta atât de mult), să-l contrazicem. Aceasta e ceea ce, în mod eronat, numim dialog: unul vorbeşte, celălalt nu ascultă. Şi după prima rundă, locurile se schimbă, astfel că, în cele din urmă, fiecare a vorbit, dar nici unul nu a auzit.
Prin urmare, a asculta este o artă pe care trebuie să ne-o însuşim. Nu cuvintele trebuie auzite şi judecate la adevărata lor valoare; nu doar propoziţiile trebuie recunoscute fiindcă şi noi le folosim. Trebuie să ascultăm cu un astfel de discernământ încât să putem prinde într-o frază, adesea nepotrivită, licărul trecător al adevărului, al unui gând care se străduieşte să se exprime, oricât de firav, oricât de nedeterminat; adevărul unei inimi care încearcă din răsputeri să ne facă să conştientizăm comorile sale şi agonia prin care trece. Vai! Ne mulţumim prea adesea să ascultăm simple cuvinte şi lor le adresăm răspunsul nostru. Dacă ne-am fi asumat riscul de a face mai mult, de a fi atenţi la tonul vocii, am fi putut descoperi că cele mai simple cuvinte erau îngreunate de suferinţă; am fi avut datoria de a răspunde la această suferinţă arătând compasiune, milă, dăruire. Dar cât de primejdios este acest lucru! Şi astfel alegem să ascultăm cuvinte şi să răspundem la nimic altceva; rămânem surzi la duh, deşi „litera ucide, dar duhul face viu"27.
Ce trebuie să facem dacă vrem să învăţăm cum să vedem şi să auzim? Prima condiţie a fost formulată mai sus: trebuie să recunoaştem şi să acceptăm existenţa celuilalt; celălalt este diferit de mine şi are dreptul să fie astfel; nu am nici un drept să fiu nemulţumit de acest lucru sau să doresc ca el să devină ca mine. Dar pentru a-l vedea aşa cum este el cu adevărat trebuie să mă apropii suficient de mult pentru a discerne tot ceea ce este de văzut, totuşi nu atât de aproape pentru ca nu cumva să nu mai văd „pădurea din cauza copacilor". Pentru a înţelege, ne este de folos următorul exemplu: când dorim să vedem o statuie, ne aşezăm la o oarecare distanţă de ea.
Această distanţă nu este aceeaşi pentru toată lumea: depinde de vederea noastră, bună sau rea, de înălţimea noastră, însă fiecare om trebuie să găsească acel punct din spaţiu care să-i permită - şi poate că lui singur - să vadă cel mai bine atât întregul, cât şi fiecare detaliu important, punctul de echilibru dintre îndepărtare sau apropiere. Dacă distanţa creşte, nu vom mai vedea o statuie, ci un bloc de piatră care va deveni tot mai lipsit de formă, pe măsură ce ne îndepărtăm de el. Dacă, dimpotrivă, ne apropiem prea mult, detaliile vor căpăta o proeminenţă neavenită şi, pe măsură ce ne apropiem tot mai mult, şi ele se vor şterge, nelăsându-ne cu nimic altceva decât materia pietrei. în ambele cazuri, nimic nu va rămâne din mesajul pe care statuia este menită a ni-l transmite.
Intr-un chip asemănător trebuie să învăţăm să ne vedem unul pe celălalt: să stăm îndeajuns de departe, să ne distanţăm suficient pentru a fi slobozi de reacţii neraţionale, egocentriste, neînrobiţi de prejudecată, de toate acele erori de judecată care se nasc din complicaţiile sentimentale; dar suficient de aproape pentru a ne simţi implicaţi, responsabili, devotaţi. Acest lucru va necesita un efort de voinţă şi o autentică lepădare de sine. Este uşor să sesizezi armonia unei statui. Cu mult mai greu este să ne depărtăm de un om pe care-l iubim sau să ne apropiem de cineva care ne stârneşte repulsie. Pentru a face aceasta, pentru a birui atât teama, cât şi lăcomia, trebuie să ne eliberăm de egoism, să ne dezvăţăm a vedea lucrurile de parcă noi am fi centrul universului. Trebuie să învăţăm să vedem lucrurile obiectiv, ca fapte despre care putem avea o părere şi pe care le putem cerceta fără să ne întrebăm mai întâi: oare cum mă afectează această împrejurare sau această persoană, cum îmi afectează bunăstarea, siguranţa, propria mea existenţă? Să fim imperturbabili, calmi, pentru a putea vedea dincolo de aparenţe şi în ciuda dovezilor materiale, în adâncime, precum vedea Hristos - amintiţi-vă chemarea lui Matei, vameşul cel dispreţuit.
Cât de diferită este calea lui Hristos de darul nostru oribil de a vedea prin straturi de transparenţă, diafan şi de lumină amurgul ambiguu al imperfecţiunii omeneşti sau întunericul unui haos încă neluminat, dar bogat lăuntric. Nu dorim să judecăm faptele fără să acordăm oamenilor prezumţia de nevinovăţie; le punem la îndoială motivele, le suspectăm intenţiile, în loc să „credem toate, nădăjduind toate"28.
Să acţionăm fără milă împotriva acestei tendinţe de a judeca totul din punctul de vedere al micului nos-tru sine. Primul pas pe calea către împărăţie este definit de Hristos drept „lepădarea de sine". Am putea exprima aceasta în termeni mai duri: când vedem, încă o dată, că în loc să-l privim sau să-l ascultăm pe aproapele, noi ne înfăşurăm în noi înşine, atunci să dăm în vileag acest obraznic şi impertinent „eu" şi să strigăm cu mânie: „înapoia mea, Satan (în ebraică, „satan" înseamnă „adversar, potrivnic")! Tu nu te gândeşti la lucrurile lui Dumnezeu!29 Dispari din calea mea, am obosit să-ţi tot văd chipul!".
Vameşul ştia că el era rău şi înaintea lui Dumnezeu, şi după judecata oamenilor; el ştia instinctiv cum să se privească de la distanţă, fiindcă sărăcăcioasă era bucuria contemplării propriei sale urâţenii. Fariseul a putut să se privească mulţumit fiindcă, cel puţin în mintea lui, dreptatea şi propria persoană coincideau întru totul şi a socotit că legea lui Dumnezeu se reflecta deplin în chipul vieţuirii sale. Se desfăta de-a binelea de această privelişte, minunându-se de desăvârşita împlinire a dumnezeieştii înţelepciuni în persoana sa...
Cititorul meu evlavios, nu te grăbi să râzi de el sau să-ţi exprimi indignarea îndreptăţită! Intreabă-te dacă eşti chiar atât de diferit de el: tu, bisericosule; tu, cetăţeanule care respecţi legea; tu, cel ce eşti membru sârguincios al societăţii tale convenţionale!
Pentru a te pune în situaţia „adversarului", singurul lucru care stă în calea lui Dumnezeu, e nevoie de mai mult decât un gând trecător; acest fel de conştientizare se dobândeşte prin îndrăzneală şi silinţă generoasă: „Dă-ţi sângele, iar Dumnezeu îţi va da Duhul"30, spune unul din Părinţii Deşertului. Totuşi acesta este exact modul în care Dumnezeu procedează cu noi: El a vrut să existăm. Ne-a creat în toată strălucirea nevinovăţiei şi curăţiei, iar atunci când L-am trădat pe El şi întreaga creaţie, după ce ne-am pierdut chemarea, întorcându-I spatele şi dând mişeleşte creaţia în mâinile „stăpânitorului acestei lumi"31, El a acceptat noua situaţie, ne-a acceptat pe noi, aşa cum am devenit şi lumea, aşa cum am deformat-o. El este Cel care a devenit om, Hristos cel Răstignit, Care a fost lepădat de oameni, fiindcă II reprezenta pe Dumnezeu, şi a suferit părăsirea pe Cruce, fiindcă îl reprezenta pe om. Acesta a fost chipul în care Dumnezeu a răspuns la provocarea omului; El ne-a acceptat într-un act de dreptate care era infinit de departe de modul în care ne imaginăm răsplătirea, El proclamă dreptul nostru de a fi noi înşine, dar, ştiind cât de nebuneşte din partea noastră a fost să alegem moartea în locul vieţii, pe Satan în locul Lui, El a ales să devină om printre oameni pentru ca noi să devenim dumnezei, să ne altoiască pe tulpina cea vie, pe măs-linul cel viu (Rom. 11,16).
Mai mult, El a ştiut cum să asculte. Vedem de la un capăt la celălalt în Evanghelii cum Hristos ascultă, cum vede El, cum caută şi descoperă în mulţime pe cel ce are nevoie de El sau pe cel care este gata să răs-pundă la chemarea Sa. Vezi cât de deplin Se implică şi acceptă o dăruire totală, groaznica dăruire a Răstignirii, a morţii noastre. Şi, de asemenea, cât de liber rămâne El, suveran, întotdeauna El însuşi, indiferent de ceea ce vrea să sublinieze, de exigenţe, de riscuri şi de costuri - aşezând la vedere dorinţa lui Dumnezeu pentru noi: trebuie să trăim şi să fim stăpâniţi de Viaţa cea Veşnică.
Să nu trecem cu vederea faptul că Hristos ne cu-noaşte pe fiecare dintre noi şi ne acceptă aşa cum suntem - şi plăteşte preţul pentru fărădelegile noastre, pentru a ne deschide Porţile Vieţii Veşnice. El le-a spus ucenicilor Săi la Cina cea de Taină: „V-am dat vouă pildă, ca, precum v-am făcut Eu vouă, să faceţi şi voi'1 (In 13,15). Oare nu acesta este primul lucru pe care trebuie să-l facem? Oare nu-l putem auzi pe apostol cum ne cheamă să „ne primim unul pe altul, aşa cum Hristos ne-a primit pe toţi"32? Dacă fariseul l-ar fi privit pe vameş înlăuntrul prezenţei lui Dumnezeu, văzându-se pe sine însuşi osândit, poate că ar fi descoperit un frate în omul pe care-l dispreţuia atât de mult. Dar el nu conştientiza întâlnirea sa cu Dumnezeu - cum ar fi putut sta în uimire, cum ar fi putut fariseul să-l vadă pe celălalt, să-şi recunoască aproapele, într-adevăr, chipul lui Dumnezeu în acela, când el nu-L putea înţelege deloc pe Dumnezeu-Arhetipul?
Din când în când ne vedem şi ne recunoaştem reciproc într-un moment revelator de necaz sau de bucurie, dar, precum fariseul, noi păşim peste un prag, discernământul nostru păleşte, şi când întâlnim fratele sau sora pe care-i recunoşteam, vedem din nou un străin, nimicind toate nădejdile lor. Cât de mare e deosebirea de duhul Sfântului Pavel: „Am o mâhnire cumplită, un chin fără de sfârşit în inima mea: Doresc ca să fiu izgonit de la prezenţa lui Hristos"33, numai pentru ca întreg Israelul să fie mântuit.
MITROPOLITUL ANTONIE DE SUROJ
REFLECŢII. O CĂLĂTORIE DUHOVNICEASCĂ, EDITURA DOXOLOGIA
Cumpara cartea "REFLECŢII. O CĂLĂTORIE DUHOVNICEASCĂ"
Note:
25 I Cor. 15,28.
26 II Pt. 1, 4.
27 Cf. II Cor. 3, 6.
28 Cf. I Cor. 13, 7 [n. tr.].
29 Cf. Lc. 4, 8; Mt. 16, 23 [n. tr.].
30 „Dă sânge şi ia duh", Avva Longinus 5, în Patericul sau Apoftegmele Părinţilor din pustiu, traducere, studii şi prezentări de Cristian Bădiliţă, Editura Polirom, Iaşi, 2007, p. 209 [n. tr.].
31 Cf. In 12, 31; 14, 30; 16,11 [n. tr.].
32 Cf. Rom. 15, 7: „Primiţi-vă unii pe alţii, precum şi Hristos v-a primit pe voi, spre slava lui Dumnezeu" [n. tr.].
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius