Joi, 6 august, sărbătorim Schimbarea la Față a Domnului nostru Iisus Hristos. Acest praznic împărătesc ne aminteşte de minunea de pe Muntele Tabor. Sinteza sărbătorii ne este dată de condacul zilei, unde ni se spune: „În munte Te-ai schimbat la Faţă şi pe cât au putut ucenicii Tăi au văzut Slava Ta, Hristoase Dumnezeule, pentru ca, atunci când Te vor vedea Răstignit, să înţeleagă patima Ta cea de bunăvoie şi să propovăduiască lumii că Tu eşti cu adevărat Raza Tatălui”.
Acest eveniment biblic a avut loc pe Muntele Tabor din Galileea, în prezenţa Sfinţilor Apostoli Petru, Iacov şi Ioan, de faţă fiind şi Moise şi Ilie, după cum aflăm din Sfintele Evanghelii: Matei 17, 1-9, Marcu 9, 2-9 şi Luca 9, 28-36 şi din a doua Epistolă Sobornicească a Sfântului Apostol Petru 1, 16-18. Din aceste texte biblice aflăm că Domnul îi ia pe Sfinţii Apostoli Petru, Iacov și Ioan şi urcă pe Muntele Tabor să Se roage. Sfânta Evanghelie ne spune: „Şi după şase zile a luat Iisus cu Sine pe Petru şi pe Iacov şi pe Ioan şi i-a dus într-un munte înalt, de o parte, pe ei singuri, şi S-a schimbat la faţă înaintea lor. Şi veşmintele Lui s-au făcut strălucitoare, albe foarte, ca zăpada, cum nu poate înălbi aşa pe pământ înălbitorul” (Marcu 9, 2-3).
În mijlocul acestei slăvite priveliști se arătară - alături de Domnul - Moise și Ilie, doi mari profeți din Vechiul Testament, şi vorbesc cu El despre ce urma să se întâmple cu Domnul la Ierusalim: „Şi iată doi bărbaţi vorbeau cu El, care erau Moise şi Ilie, şi care, arătându-se întru slavă, vorbeau despre sfârşitul Lui, pe care avea să-l împlinească în Ierusalim” (Luca 9, 30-31).
Marcat de bucuria luminii taborice a Schimbării la Faţă a Domnului, Sfântul Apostol Petru îşi exprimă dorinţa de a rămâne veşnic în bucuria acestei lumini: „Învăţătorule, bine este ca noi să fim aici şi să facem trei colibe: una Ţie, una lui Moise şi una lui Ilie, neştiind ce spune” (Luca 9, 33). Iar Sfântul Evanghelist Luca continuă relatarea acestei minuni a vederii lui Hristos în slava Sa Dumnezeiască „pe cât li se putea ucenicilor”, spunând: „Şi, pe când vorbea el acestea, s-a făcut un nor şi i-a umbrit; şi ei s-au spăimântat când au intrat în nor. Şi glas s-a făcut din nor, zicând: Acesta este Fiul Meu cel ales, de acesta să ascultaţi! Şi când a trecut glasul, S-a aflat Iisus singur. Şi ei au tăcut şi nimănui n-au spus nimic, în zilele acelea, din cele ce văzuseră” (Luca 9, 34-36).
Sfântul Evanghelist Matei spune în relatarea sa despre Schimbarea la Faţă a Domnului: „şi a strălucit faţa Lui ca soarele” (Matei 17, 2). Sfântul Ioan Gură de Aur atrage atenţia că la Schimbarea la Faţă, Evanghelistul spune că faţa lui Hristos a strălucit ca soarele, pentru că nu există nici o altă imagine care să exprime strălucirea Feţei lui Hristos din acel moment.
Această lumină pe care au văzut-o ucenicii la Schimbarea la Faţă a Domnului nu era o realitate creată, ci lumina dumnezeirii. Lumina de pe Muntele Tabor era slava dumnezeirii. Lumina lui Dumnezeu este dinainte de veci, atemporală, dar pe Tabor, prin negrăita dragoste de oameni a lui Dumnezeu, ea a fost descrisă în Trupul uman al Domnului Iisus Hristos „ca pe un disc solar”.
Schimbarea la Faţă a avut loc în timpul zilei, aşa încât ucenicii au văzut doi sori, soarele sensibil şi pe cel înţelegător. Într-un tropar, Sfântul Ioan Damaschin scrie: „Ascunsu-s-a de razele dumnezeirii soarele cel simţitor, dacă Te-a văzut pe Tine schimbat la Faţă pe Muntele Taborului, Iisuse al meu”. Adică, soarele sensibil s-a ascuns şi a dispărut în faţa razelor dumnezeirii lui Hristos. Sfântul Isaac Sirul spune că ucenicii pe Tabor vedeau doi sori, „unul pe cer, după obicei, şi unul împotriva obiceiului”.
Chipul Domnului a strălucit ca soarele, dar în acelaşi timp a strălucit şi mai presus de soare, ceea ce înseamnă că a strălucit mai presus de orice cuvânt şi de orice înţelegere, în chip de negrăit. Strălucirea lui Hristos pe Tabor este arătare în chip de negrăit a slavei lui Dumnezeu. Părinţii duhovniceşti arată că, la fel ca ucenicii pe Tabor, oamenii înduhovniciţi ajung prin rugăciune şi asceză să vadă lumina taborică a Schimbării la Faţă a Domnului Iisus Hristos şi să aibă bucuria Apostolilor la vederea ei.
Priveghere de toată noaptea pe Vârful Aton
Pe Vârful Aton al Muntelui Athos, în fiecare an de sărbătoarea Schimbării la Faţă, după calendarul iulian, se face priveghere de toată noaptea. Arhimandritul Emilianos Simonopetritul, vorbind despre însemnătatea sărbătorii de astăzi în viaţa monahiilor de pe Muntele Athos, ne spune: „De secole, în fiecare an, în ajunul praznicului Schimbării la Față, mai mulți monahi pleacă de la Marea Lavră cu animale de povară încărcate cu provizii, învelitori, veșminte, vase și cărți liturgice și urcă către Muntele cel Sfânt al Atonului, care se află la 2.033 metri, deasupra norilor, unde se găsește un mic paraclis al Schimbării la Față a Domnului. Acolo, în ziua următoare, vor face priveghere mare de toată noaptea, așa cum se face la toate mănăstirile de la Sfântul Munte”.
Pe Vârful Atonului, „în secolul al X-lea, în ziua Schimbării la Față, ctitorul Mănăstirii Iviron, Cuviosul Eftimie, a văzut lumina lui Dumnezeu strălucind în chip de foc în timp ce liturghisea.
(…) Patru secole mai târziu, Maica Domnului i s-a arătat Sfântului Maxim Kavsokalivitul, într-o aură de lumină și de miresme dumnezeiești, ținând în brațele sale pe Domnul, l-a binecuvântat pe cuvios umplându-l de dumnezeiască bucurie”.
Despre nevoinţa sihaştrilor în lumina Schimbării la Faţă a Domnului de pe Aton, părintele Emilianos Simonopetritul ne relatează: „Există, de asemenea, o istorie conform căreia șapte asceți viețuiesc pe vârful muntelui, goi, neștiuți de nimeni, ducând astfel, mai departe, de-a lungul secolelor, din generație în generație, tradiția tainică a ascezei și a theoriei, a vederii lui Dumnezeu”. Tot el ne spune că Athosul „se indentifică cu Taborul și cu fiecare munte al lui Dumnezeu”, acolo unde El S-a descoperit oamenilor. Pentru aceștia, Atonul este și muntele Sion, și muntele Sinai, și muntele Carmel, muntele Măslinilor, dar și muntele Golgotei. Este asemănător tuturor „munților sfinți” unde Domnul „locuiește întru sfinții săi” (Psalm 150, 1) și în „dumnezeiască adunare” (Psalm 81,1) (…). Athosul se identifică cu toți acești munți care au devenit Tabor, pentru monahii din toate veacurile care „se strămută acolo asemenea păsărilor” (Psalm 10, 1).
Părintele Petroniu Tănase, vorbind despre cum a trăit prima sărbătoare a Schimbării la Faţă pe Aton, mărturiseşte: „Nu pot să nu pomenesc simţirile alese pe care m-am învrednicit şi eu nevrednicul să le trăiesc la prima sărbătoare a Athosului, la care luam parte. Era în ajunul Schimbării la Faţă a Domnului, zi frumoasă, senină şi liniştită. Ajunsesem în vârful muntelui către seară. (…) Priveliştea era de o măreţie negrăită. Parcă eram înconjuraţi de revărsarea de lumină din Lumina cea neînserată, din lumina de la Schimbarea Domnului la Faţă. Athosul se preschimbase în Tabor. A răsărit apoi luna, învăluind muntele cu lumina ei tainică; în faţa bisericuţei din vârful muntelui s-a aprins un foc mare şi a început privegherea. Bisericuţa era aproape plină de monahi şi pelerini care veniseră la prăznuire, între care se aflau şi câţiva dintre cântăreţii buni ai Athosului. (…) Privegherea nu ştiu când a trecut şi afară a început să se lumineze. Cei doi aştri îşi schimbaseră locurile. Luna se pregătea să se ascundă în mare, iar soarele cu raze de foc îşi anunţa sosirea, împletind încă o dată cu razele lor cununa de lumină de deasupra Athosului. Ceţuri fugare se strecurau prin văi spre vârful muntelui, învăluindu-l cu nori auriţi din razele soarelui ce răsărea, ca norul de lumină de pe Tabor. Noi ne găseam deasupra lor. Ne-am coborât spre Panaghia, plini de bucuria tainică a prăznuirii. Dar acordurile dumnezeieştii cântări tot se mai auzeau, ca nişte ecouri din lumea de taină a altui veac”.
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius