Cu Umbra exilată, roman apărut la Polirom, în 2021, Norman Manea revizitează temele-cheie ale universului său romanesc și eseistic, luînd ca partener, în această călătorie retrospectivă, personajul lui Adelbert von Chamisso, Peter Schlemihl, eroul care și-a vîndut umbra, prototipul pribeagului fără popas. Un roman-colaj, dens și original – considerat de Alberto Manguel o capodoperă –, în care trama narativă este întreruptă frecvent de inserturi textuale străine, aparținînd unor autori diferiți – oameni de știință, jurnaliști, scriitori, eseiști și critici literari –, care pun într-o perspectivă universală povestea personală a nomadului autoexilat în Lumea Nouă, spre sfîrșitul epocii comuniste. Dacă emigrația și exilul constituie realități cotidiene în lumea de azi, Norman Manea demonstrează, prin paginile sale de mare rafinament stilistic, că exilul face parte dintotdeauna din condiția umană, fiind un eveniment ontologic, înscris în ADN-ul ființei noastre.
Călătorie către sine însuși
Relevant pentru etica și estetica prozei lui Norman Manea, Umbra exilată este o elegie, în maniera Tristelor ovidiene, în care nostalgia pentru „acasă” este înlocuită cu reflecția asupra „zgomotului timpului”. Catalizator al acestei amănunțite introspecții, memoria dă naștere unei persona ce-și asumă narațiunea la persoana a III-a, doar aparent impersonală, căci naratorul preia cu totul perspectiva Nomadului, a celui care, părăsind utopia totalitară comunistă, ajunge în Lumea Nouă, după un scurt popas la Berlin. Dislocat din spațiul în care a crescut, rupt de trecutul care ascunde un alt exil, cel din anii copilăriei, petrecut în lagărul din Transnistria, protagonistul acestei istorii se privește pe sine în oglinzile alternative furnizate de vocile altora, care se întretaie și se suprapun, alcătuind o comunitate diversă de „subiectivități migratoare”. Dintre toate călătoriile pe care le-a făcut de-a lungul vieții, aceasta este, cu siguranță, cea mai plină de anxietate, pentru că este una către sine însuși, ce pare să stea sub îndemnul formulat de Plotin, în Enneade: „Ce sînt, prin urmare, această călătorie și această fugă? Nu cu picioarele trebuie să le împlinim: căci picioarele noastre ne poartă în toate părțile, de pe un pămînt pe altul; nici nu este nevoie de o căruță cu cai sau să pregătim vreo corabie, ci trebuie să renunțăm la toate acestea și să nu le mai privim, ci, precum cel care își închide ochii, să schimbăm privirea noastră cu un alt fel de privire și să trezim această facultate pe care, deși o au toți, puțini se folosesc de ea” (Enneada I, 6: 8). Memoria trezește această „privire interioară” ce scoate la iveală cele mai ascunse cotloane ale propriei existențe și pune în evidență „nodurile” în care identitatea personală și cea colectivă se întîlnesc. Dar, altfel decît în paginile lui Plotin, nu Frumosul și Binele sînt revelate în urma introspecției, ci traumele, căderile, nesiguranțele și pierderile acumulate în timpul traversării tăcute a celor două bolgii ale Infernului personal: nazismul și comunismul. Pusă la încercare de răsucirile Istoriei, identitatea – cea personală, dar și cea colectivă – se pierde și se reface, continuu, din cioburi, tot acest proces al devenirii derulîndu-se pe fondul unei precarități existențiale care nu ține de împrejurări exterioare, ci de incapacitatea de a uita. Toate incursiunile în spațiu pe care le întreprinde „umbra fără însușiri” din romanul lui Manea sînt dublate de incursiuni în trecut, acel trecut ascuns în pliurile cele mai adînci ale memoriei. E o călătorie narativă ambivalentă, ce destramă iluziile identității, pe măsură ce țese portretul în mișcare al protagonistului: un om care caută adevărul, dar care descoperă, mereu și mereu, o complexă țesătură de iluzii.
Ficțiunea ca registru al umbrelor
Lipsit de identitate onomastică, însă nu și de istorie, personajul lui Norman Manea este o ipostază a lui Peter Schlemihl, el însuși un avatar al lui Ahasverus, evreul rătăcitor, eternul exilat, ce bîntuie imaginația străinului aflat în căutarea unui refugiu în „țara tuturor posibilităților”. Rescriind povestea lui Schlemihl – pe care simte necontenit nevoia de a o interpreta, cu propriile cuvinte, dar și convocînd în pagină demersuri hermeneutice menite să limpezească povestea personajului lui Chamisso, precum și sensurile exilului –, Norman Manea recurge la citate și la rescrieri, instituind astfel un subtil raport revizionist cu texte anterioare, centrate asupra aceleiași teme. Pe urmele lui Lacan, care introduce termenul tessera (legătură), în studiul lui din 1953, Discours de Rome, Harold Bloom semnalează, în Anxietatea influenței (1973), funcția de recunoaștere sau de „parolă” a acesteia; tessera este „legătura care completează”, folosită, în religiile misterelor, ca element de recunoaștere între inițiați. În acest sens, tessera pune în evidență legătura dintre două sau mai multe texte, relația directă, intertextuală, dintre acestea. În Umbra exilată descoperim nenumărate tesserae de acest fel, căci prin intermediul lor scriitorul oferă acele elemente menite să lumineze sensurile poveștii sale. Ceea ce face Norman Manea, citînd și comentînd observațiile altora, este să creeze un discurs-palimpsest inedit, original și sugestiv, întrețesut inseparabil în propria narațiune. Căci semnificația personajelor din Umbra exilată devine evidentă abia atunci cînd descoperim legăturile lor cu predecesori livrești, așa cum se întîmplă cu Tamar/ Agatha, sora preaiubită a nomadului aflat în căutarea sinelui, figură creată la intersecția a două personaje – Tamar și Agathe – provenite, prima, din paginile lui Thomas Mann, și a doua, Agathe, din Omul fără însușiri de Musil. Descinsă în romanul lui Manea din Iosif și frații săi, Tamar amintește de eroina omonimă a lui Thomas Mann, singura „învrednicită să audă istoriile lui Israel”, femeia arhetipală, „mijlocul căderii în păcat și sînul izbăvirii, Astarte și Maica Domnului” (Mann: Iosif și frații săi, Polirom, 2013, vol. 3, p. 273), cea care șade la picioarele bărbatului tată, Iacob, și care îl iubește pe Iuda, cu o „dragoste care nu vine din carne, ci din idee, încît am fi tentați să-i zicem demonică” (id., 275). Alegerea numelui indică în mod limpede paralelismul dintre cele două femei, Tamar fiind și aici, ca și în romanul lui Thomas Mann, „cea mai uluitoare figură a întregii acestei istorii”. Iubirea incestuoasă dintre Tamar/ Agatha și noul Schlemihl ia naștere din suferința lor comună, amîndoi sînt orfani, amîndoi caută cu disperare un liman (refugiu, vizuină) în care să poată trăi. Agatha, numele secret al lui Tamar, face aluzie directă la Agathe, sora geamănă și iubita lui Ulrich, „omul fără însușiri” al lui Musil. Ea este un alter ego feminin al „umbrei exilate”, punct de sprijin și, în același timp, oglindă a interiorizării exilului, menită să tulbure periodic conștiința și așa neliniștită a personajului masculin. La fel ca personajul lui Musil, la care naratorul face constant trimitere, eroul lui Manea, nesigur pe el, dezorientat și sensibil, se zbate între Eros și Thanatos, sfîșiat între amintirile trecutului și opțiunile prezentului. Acuitatea lui analitică – și s-ar putea discuta aici despre potențialul introspectiv pe care narațiunea la persoana a III-a îl dobîndește, în paginile lui Norman Manea – are ca efect descompunerea realității imediate, tot așa cum Ulrich, omul fără însușiri al lui Musil, funcționa ca revelator al disoluției lumii și a subiectului sub presiunea evenimentelor istorice de la începutul secolului al XX-lea.
Construindu-și romanul la intersecția mai multor ecouri livrești, Norman Manea demonstrează, o dată în plus, că discursul narativ nu poate face abstracție de textele precedente, ale altora și ale lui însuși. Dar și că realitatea exterioară, în care se mișcă și suferă personajele, este contaminată ireversibil de reprezentările ei ficționale. „Nu mă izgoni într-o carte, mai departe decît sînt, numai ca să mă poți întîlni oricînd, acolo, înlănțuită de umbre fără însușiri, nu de tine, fratele meu real, cu reale calități și defecte reale”, imploră Tamar, la un moment dat, sintetizînd în această replică esența ficțiunii. Registru al umbrelor, exilate din spațiul real și din cel al bibliotecii, deopotrivă, ficțiunea constituie, la rîndul ei, un teritoriu al dis-locării, al reprezentării. Ele însele umbre, personajele, toate, sînt alcătuite din ecouri fantomatice ale lumii trăite și ale cărților citite, iar evoluția lor este, în bună măsură, pre-scrisă. În încercarea lui de a afla cît mai multe despre Chamisso, călătorul lui Manea explorează avid o bogată bibliografie, pe care o comentează empatic. Răsfoind relatarea expediției întreprinse de părintele literar al lui Schlemihl în jurul lumii, între 1815 și 1819, protagonistul romanului remarcă dublul impuls ce stă la baza peregrinărilor: „dorul depărtărilor și dorul de casă”, forța centrifugă și forța centripetă ce se exercită, simultan, asupra peregrinului, făcîndu-l să-și dorească renașterea (și eliberarea de mizerie și de tiranie) și, în același timp, să resimtă acut sentimentul pierderii, al dislocării și dispariției identității. „Cine sînt eu?” și „Cum se poate trăi într-o lume în derivă?” (sau, în varianta lui Elie Wiesel, „cum se poate trăi cu un Dumnezeu injust?”) sînt întrebări recurente în paginile lui Norman Manea, întrebări ce derivă din statutul de exilat, care pune la grea încercare memoria și, implicit, identitatea. Memoria reprimată, memoria invocată, memoria ca provocare și ca refugiu al identității – iată tot atîtea teme de reflecție, generate de exilul perpetuu.
Și nu este, oare, memoria personală, ca și memoria colectivă, locul predilect în care se adună umbrele lucrurilor care au fost, ale oamenilor pe care i-am cunoscut și umbrele-urmele a ceea ce noi înșine am fost de-a lungul existenței noastre? Nu este arhiva un depozit de umbre, iar rememorarea un proces la capătul căruia individul dobîndește conștiință de sine? „Își aminti, deci se trezea”, notează naratorul chiar la începutul aventurii narative, punctînd astfel una dintre funcțiile esențiale pe care le are rememorarea în narațiunea de față. A consulta arhiva înseamnă a străbate teritoriile memoriei colective, cu scopul principal de a recupera toate elementele necesare înțelegerii Istoriei și a istoriilor. Ca pentru a sublinia importanța acestui demers, Norman Manea introduce în paginile romanului frecvente referiri la „arhiva Günther” – Günther Becker, prietenul din tinerețe, cu doi unchi naziști, care făcuse parte el însuși din Hilerjugend și se simțea dator să răscumpere tîmpeniile familiei, devenind rînd pe rînd comunist și anti-comunist, apărător locvace al libertății și democrației. La capătul acestei duble călătorii – către sine însuși și în timp, traversînd încăperile memoriei și explorînd documente de arhivă –, profesorul Nomad descoperă că răspunsul la toate întrebările sale rostite și nerostite este singurătatea absolută, captivitatea eternă în plasa iluziilor pe care nu mai are puterea să le denunțe. „Exilat prin structură, nu prin situație”, deportat, alungat, o dată și încă o dată, renegat pe vecie, personajul din Umbra exilată se retrage în vizuina narativă pe care și-o construiește sistematic, la fel ca melcul George, care-i însoțește temporar captivitatea.
Bîntuit necontenit de umbrele trecutului, preocupat să înțeleagă întîmplările din care se compune propria existență, protagonistul romanului se privește necontenit pe sine însuși ca pe un altul: distanța, alienarea, înstrăinarea – de un spațiu geografic, de sine însuși, dar și de propriul discurs – surprind procesul dureros al devenirii un altul, un prosopon, mască și umbră în același timp. Punînd în evidență discontinuitățile politice și schimbările de orice fel, conflictele și rupturile, exilul perpetuează și potențează, în mod evident, o rană iremediabilă. Chiar vindecată, rana este mereu prezentă sub forma cicatricei, urmă vizibilă a traumelor din trecut. În fond, chiar Peter Schlemihl, personajul de care este fascinat profesorul nomad, are „structura unei cicatrici”, căci reunește în sine diferențele și similaritățile dintre iudaism și creștinism. Asumată și interiorizată, cicatricea aceasta face imposibilă întoarcerea și amplifică „sindromul FR” – frica de realitate, fobia realității – de care suferă nomadul ce se încumetă să vadă cum, dincolo de aparențe, Istoria de repetă. El a traversat, pînă în acest punct, vămile atîtor utopii – nazismul, în copilărie, comunismul, în anii de tinerețe și maturitate, pentru ca, la vîrsta senectuții, să exploreze, uimit, nebunia unei lumi „ieșite din țîțîni”, în care călăuză i-a devenit Eva, ea însăși o umbră a femeii arhetipale, aflate într-un perpetuu exil terestru.
Norman Manea convoacă și declină, în romanul lui, semnificațiile multiple ale umbrei, mixînd cu dexteritate diferite tipuri de discurs – de la reportajul de ziar la eseul academic, de la stilul epistolar la ficțiunea narativă, de la insertul autobiografic la fișa de lectură. Versatilitatea colajului se dovedește cea mai eficientă tehnică de lucru cînd trebuie să surprinzi bogăția de sensuri, de nuanțe și de registre ale unor teme atît de ample, precum umbra și exilul.
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius