Eugen Ionescu în faţa morţii

[altmariusliterar2]

AutorMircea Duţu

• http://www.historia.ro/exclusiv_web/portret/articol/eugen-ionescu-n...

Una dintre preocupările majore, cu caracter aproape obsesiv, ale dramaturgului, eseistului şi poetului francez de orgine română Eugen Ionescu (n. Slatina, 26 noiembrie 1909 – m. Paris, 28 martie 1994) este cea a sfârşitului existenţei pământeşti a fiinţei şi a ceea ce ar mai putea fi după. Membru, din 1990, al Academiei Franceze şi fondator al teatrului absurdului, Ionescu priveşte şi trăieşte sentimentul morţii ca o angoasă permanentă, fără ieşire şi fără răspuns. Negăsind înţelegerea rugăciunii „Doamne,
fă-mă să cred!“, totul se transformă într-un tragism fără margini.

În planul creaţiei, obsesia şi angoasa sfârşitului au reprezentat „marea forţă motrice“ a operei sale literare. În ceea ce priveşte experienţa individuală, acestea şi-au găsit expresia în febrile căutări de a înţelege şi de a explica finitudinea umană, pornind de la teza de doctorat intitulată „Tema morţii şi a păcatului în poezia franceză“, începută înainte de război şi rămasă neterminată, şi ajungând până la ultimele gesturi ale vieţii sale.

În faţa inevitabilului pieirii fizice nu rămâne decât calea înţelegerii şi a împăcării. Dar cum? O ultimă tentativă de a găsi răspunsul a fost făcută de dramaturg cu doar câteva luni înaintea morţii.
În contextul aniversării centenarului naşterii scriitorului, numărul din 28 noiembrie 2009 al revistei „Le Figaro Magazine“, ne relevă, sub semnătura lui Ph. Tesson, unul dintre definitoriile demersuri ale lui Ionescu în acest sens.

Publicaţia pariziană dezvăluie, în premieră, două scrisori, dactilografiate de dramaturg, care concentrează întregul dramatism al existenţei sale. După formula de prezentare: „Mă numesc Eugen Ionesco, membru al Academiei Franceze“, urmează întrebările: „Pentru ce îmbătrânim? Este asta voinţa lui Dumnezeu? Pentru ce războaie aşa de sângeroase? Pentru ce atâtea dezastre naturale (incendii, inundaţii)? Eu nu am rezolvat nicio­dată aceste probleme!“ şi se încheie cu un P.S., destul de elocvent: „Sanctitatea voastră, sunt infinit de anxios“.

Prima dintre epistole este adresată Papei Ioan Paul al II-lea, la 22 decembrie 1993, cu patru luni înaintea morţii şi cuprinde expresia concentrată a disperării ultime: „Lumea fiindu-mi de neînţeles, aştept să-mi fie explicată“.

Abandonând ideea de a găsi singur răspuns la chinuitoarea întrebare, apelează la instanţa supremă reprezentată de urmaşul Apostolului Petru. Era de aşteptat ca misiva „nemuritorului“ de la Academia Franceză să genereze un dialog extraordinar, pe o temă fundamentală.

Speranţele s-au transformat însă într-o deziluzie. La 13 ia­nuarie 1994 a venit răspunsul Vaticanului, într-un stil pur ad­ministrativ, tributar deopotrivă nepăsării sau incapacităţii de a reacţiona pe măsura unei asemenea provocări. Purtând antetul substitutului Secretarului de Stat al Sfântului Scaun, textul poate fi rezumat astfel: „Citiţi Biblia şi muriţi cu seninătate“, însoţit, desigur, de formula sacrosanctă „Papa se roagă lui Dumnezeu să vă ajute“.

Nemulţumit de un asemenea rezultat, şi în condiţiile în care perceperea apropierii rapide a sfârşitului intensifică angoasa, Ionescu face un nou demers în acelaşi sens, pe lângă Jean-Marie Lustiger, cardinal şi arhiepiscop al Parisului. Din păcate, va trăi aceeaşi mare dezamăgire. La 13 martie 1994, cu 25 de zile înainte de moarte, va primi răspunsul: „Telefonaţi-i secretarului meu, iată numărul, îl însărcinez să vă ofere răspunsul pe care îl doriţi“.

Refuzul dialogului din partea celor doi lideri ai creştinismului se poate înscrie perfect în viziunea ionesciană despre absurdul lumii. Demersul lui Eugen Ionescu ar fi oferit ocazia unui dialog fertil, pe o temă eternă privind existenţa umană.