Ați remarcat vreodată cât de ciudat sună cuvintele uzuale, după o perioadă mai lungă de tăcere? Sau câtă nesiguranță se ascunde în discursul unei persoane care a petrecut mult timp în străinătate - unde a vorbit, desigur, o altă limbă? Sunt șanse uriașe să adăugăm la aceste exemple, peste câțiva ani, dificultatea de adaptare la limbaj a celor care au stat, ore întregi, în fața computerelor sau a dispozitivelor mobile, jucându-se ori conversând bizar, prin emoticoane și onomatopee transpuse grafic, întrerupte de cuvinte, într-o limbă maternă stâlcită.
Siguranța personală, ca și dezvoltarea individuală, nu este un joc. Forța de înstrăinare și depersonalizarea pe care o exercită asupra tinerilor, în general, șederea îndelungată pe tărâmul otrăvit al lumii virtuale vor fi recunoscute abia peste câteva generații, atunci când noi forme de autism funcțional vor rupe dintre noi persoane până atunci neatinse de vreo afecțiune. Fiecare dintre acestea va avea un joc, un spațiu calculat în megabiți, nu în metri. Și doar acolo se va simți acasă!
Mi se va spune că descriu un scenariu SF. Nici măcar unul prea original. Realitatea este, însă, că facem tot posibilul să punem în aplicare un astfel de plan pre-apocaliptic, în care omul este deposedat de… umanitate. Priviți în jur. Câți copii vedeți mergând pe stradă cu ochiii în telefon, abia păsându-le de obstacolele din cale și de trecătorii care se strecoară pe lângă ei, ferindu-i? Opriți-i și adresați-le o întrebare, simplă. Veți observa că sunt complet debusolați. Și aceasta pentru că atenția lor va rămâne printre pixelii unui ecran de telefon.
Mi-a povestit un cunoscut că, invitat fiind în apartamentul unei familii, a dat cu ochii de un copil în vârstă de vreo 8-9 ani. Stătea tolănit și se juca pe telefon. Musafirul a salutat, dar copilul abia dacă l-a băgat în seamă. Jenată, mama i-a luat aparatul din mână. A urmat un episod stânjenitor de urlete, tăvăliri, bătăi din picioare și plânsete jeluitoare, până când dispozitivul i-a fost returnat celui mic. Care s-a întors, brusc liniștit, la ceea ce făcea, privirea și întreaga atenție fiindu-i captate în întregime de telefon. Acel copil, a explicat mama, era perfect sănătos și printre cei mai isteți din clasă. Știa un număr impresionant de cuvinte în limba engleză și o mulțime de alte lucruri. Numai că, a mai adăugat, duios, „îi place mult să se joace”...
Întrebarea firească ar fi: cine le pune în mână aceste dispozitive copiilor? Nu cumva noi, părinții, bunicii, rudele ori membrii comunității, cei care ar trebui să ne îngrijim de educarea și dezvoltarea noilor generații? Noi, cei care am ajuns să ne simțim ușurați când copiii „butonează” un telefon inteligent, lăsându-ne să ne vedem de ale noastre, fără a mai avea grija lor... Cine îi îndeamnă să eșueze dincolo de cuvânt, într-o lume a liniștii neliniștite?
Educarea unui copil presupune mult mai mult decât simpla lui „creștere”, iar atenția pe care trebuie să o acordăm vlăstarelor noastre depășește relația interumană.
Astăzi, când pare că ne îndreptăm spre clipele bizare ale altor veacuri, străine - în care zgomote inumane vor înlocui vocile, un mormăit sau un urlet fiind suficient pentru a împărtăși sentimente și dorințe -, doar de noi depinde să oprim eșuarea urmașilor noștri dincolo de vorbe, pe tărâmul otrăvit al lumii virtuale. Dar pentru aceasta trebuie să fim noi înșine un bun exemplu, după cum ne sfătuiește Sfântul Apostol Pavel: „Îndeamnă [...] pe cei tineri să fie cumpătaţi. Întru toate arată-te pe tine pildă de fapte bune, dovedind în învăţătură neschimbare, cuviinţă, cuvânt sănătos şi fără prihană” (Tit 2, 6-8).
Este necesar să ne luăm în serios misiunea de educatori şi să le stăm copiilor alături. Să îi povățuim... Să existe întru Cuvânt, nu dincolo...
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius