Prins în vâltoarea mutației valorilor estetice, E. Lovinescu s-a înșelat, pe cât de grav, pe atât de grăitor, în privința uzurii temporale în buna receptare a operei caragialene. Marele critic nu și-a dat seama că autorul Conului Leonida față cu reacțiunea surprinde esențial modul nostru de a reacționa față cu exteriorul și față cu alteritatea. Tocmai teoreticianul sincronismului a ignorat interesul lui Caragiale pentru simularea care generează lent stimularea, pentru modelarea prin imitație – atât de acute nu numai în perioada emiterii teoriei respective, ci și în vremea Scrisorii pierdute. Rămânând în sfera lovinesciană a revizuirilor, putem spune, păstrând proporțiile, că ar fi de dorit ca mentalul nostru colectiv să accepte toate revizuirile critice în privința operei lui Caragiale, cu condiția să nu se schimbe nimic.
De-a lungul mai multor decenii postbelice, am fost martorii și tributarii relaxării benefice a grilei interpretative caragialene: de la catalogarea simplistă a clasicului nostru drept maestru neîntrecut al realismului critic (cu demascările, biciuirile și înfierările staliniste de rigoare) sau de la considerarea lui ca adevărată placă turnantă a literaturii noastre, până la a fi recunoscut ca precursor al literaturii absurdului sau inițiator al deconstrucției convențiilor literaturii. Este ceea ce dovedește că, turmentată sub presiunea influențelor ideologice de orice fel, lectura nu ne-a rămas întotdeauna adecvată textului.
Lectura operei lui Caragiale a urmat două piste de interpretare care s-au succedat, apoi s-au întretăiat. Una, pe parcursul căreia ne-am lăsat cufundați într-o lume a sfârșitului de secol XIX, lipsită de mari griji și de traume, iar a doua, pe porțiunile căreia i-am împrumutat problematica existențială a lumii în care trăim. În ambele excursuri, am tins să identificăm în personaje pe conaționalii noștri, fie ca persoane nepăsătoare și simpatice, înzestrate cu simțul gratuității (pe numele de botez Mitică), fie ca persoane care – pe o căldură nu neapărat mare – amestecă zăpăceala cu agresivitatea și cu urmărirea unor scopuri mărunte. Treptat, de la simpla și banala observație că personajele își amestecă siluetele (silfide) nu numai cu acelea ale contemporanilor autorului, ci și cu ale noastre, putem ajunge la concluzia că marele dramaturg își scoate țignalul de vardist și ne fluieră de pe scenă. Apoi, se retrage în culise (nu numai în acelea ale teatrului) și de acolo regizează totul, fără să fie văzut și părând că se adresează, în același timp, tuturor și nimănui. De după cortină, el observă la noi tot ce se poate vedea și încă ceva pe deasupra, lăsându-ne impresia, citindu-i opera, că există o relație strânsă, până la confuzie, între ficțional și nonficțional. Excelenta hiperstezie („simț enorm și văz monstruos“) i-a facilitat întinderea antenelor, pentru a emite intuiții cu bătaie lungă despre specificul nostru de a fi.
Niciun alt scriitor român nu ne este mai familiar și mai bine știut pe de rost decât autorul Bacalaureatului, chiar dacă numai secvențial și contextualizant. Asemenea personajului Mitică, autorul său „este omul care pentru fiecare ocaziune a vieții găsește un cuvânt de spirit la moment, și pentru asta […] este foarte căutat și plăcut în societate“. Puțini dintre noi știm că lui i-ar aparține expresii precum „ia-mă, nene!“, „mai catolic decât papa“, „ce-am avut și ce-am pierdut!“ „bardèzi“, „nechezol“ și ețetera. Scrierile lui impun clișee lingvistice și comportamentale, existând aici și o explicație ce ține de sociologia lecturii, prin faptul că, pentru publicul larg, dramaturgia continuă să fie mai gustată decât proza. Punerea în scenă a pieselor de teatru este mai accesibilă receptorului închistat în comoditățile sale, pe când proza trebuie să fie, vai!, citită (dacă nu cumva este urmărită la televizor vreo ecranizare a unor momente și schițe). Lectura simplă, de un pamplezir – dar nu de trei ori, ca pe Dramele Parisului – pare mai greu de gustat în ziua de astăzi pentru domnița întinsă leneșă pe canapea, cu telecomanda lângă ea și ambetată absolut.
În lumea operei lui Caragiale, puține personaje vorbesc normal și mai puține dintre ele o fac exprimându-se pe sine „cu cuvintele lor“. Ele sunt aservite unui limbaj neologistic, împestrițat și bombastic, adesea ilogic. Din păcate, mecanizarea mișcărilor sufletești, simplificarea psihologiei, insuficiența stilistică și gramaticală, dacă nu neantizarea prin limbaj, s-au reactualizat în contemporaneitatea noastră. Am ajuns să suferim, asemenea personajelor caragialene, de insuficienta stăpânire a sensurilor cuvintelor. Stereotipiile, tautologiile, ticurile verbale, anacoluturile, agramatismele și etimologiile populare din vorbirea de altădată încă ne dau bătaie de cap. Caragiale este realist (mai mult sau mai puțin critic), iar oglinda pe care ne-o pune el sub ochi ne urâțește și mai tare la vederea propriului chip, pentru că ne încruntă privirea.
„Graeculus“ a refuzat să ne flateze propriile slăbiciuni, ce țin de lungul lanț al slăbiciunilor omenești și românești. Pentru „ultimul ocupant fanariot“, suntem aici la Porțile Orientului, unde – potrivit motto-ului folosit de odrasla sa mult neiubitoare Mateiu – totul este luat în bășcălie. În privința paternității, vrând să spună că notorietatea de natură ereditară se complinește cu aceea întemeiată pe talentul și pe contribuțiile proprii, marele nostru clasic a declarat odată: „Sunt fiul operelor mele, al căror tată sunt“ („Și mă rog te tine/ naș- te-mă“ – lua în răspăr mitul galateic Nichita Stănescu). Caragiale rămâne, după propria-i spusă, vechi, dar nu numai dacă intră în discuție chestiuni despre artă. Ori de câte ori nu înțelegem ceva din comportamentul conaționalilor noștri sau atunci când căutăm o formulă care să exprime libertatea de gândire și de atitudine potrivite pentru orice vreme, îl întrebăm pe nenea Iancu. Iar nenea Iancu ne răspunde cu minte.
Odată stins sociologismul vulgar din funeștii ani 1950, s-a început considerarea clasicului nostru sub aspectul actualității sale. Ideea venea de mai departe, de la Eugène Ionesco, ce se revendica de la un Caragiale absurd și urmuzian. Foarte curând, actualitatea a devenit actualizare atât în interpretările critice, cât și în montările regizorale. Distincția actualitate – actualizare trebuie mereu amintită: prima înseamnă a-l citi pe Caragiale ca pe un contemporan, a doua, a face cu orice chip din el un contemporan. Actualitatea temelor, a preocupărilor și a limbajului din opera sa a fost dublată, decenii de-a rândul, de numeroase tentative de actualizare, deși nu există riscul căderii vreodată în desuetudine. Actualizarea nu a constat în încercarea de a-l păstra în actualitate, ci de a-l vedea neapărat drept „contemporanul nostru“. Păcatele obișnuite ale lumii descrise de autorul Momentelor și schițelor s-au transformat, sub apăsarea experienței istorice a celor două totalitarisme din secolul trecut, în păcate genocidare. Or, Caragiale este produsul unei epoci vesele, relativ nepăsătoare și pline de un modus vivendi plăcut.
Lumea operei lui Caragiale trebuie plasată acolo unde îi este locul, adică în „epoca frumoasă“, nu în aceea de aur sau în perioada postcomunistă. Personajele nu suferă deloc de rinocerită sau de alte simptome care și-au găsit în posteritate o diagnosticare/interpretare deplasată. Unii regizori au pus în scenă piesele ca și cum ele ar fi fost scrise în anii epocii de aur sau în postdecembrism. Actualizarea aceasta neverosimilă a atras personajele din epoca lor intens socializată spre un alt tipar de comportament și de expresie. Astfel, din simpatice și comunicative, ele au devenit rinoceri ce s-au vrut a fi din rasa ionesciană, lipsiți de umor (asemenea respectivilor regizori). Cine are îndoieli asupra sănătății psihice a personajelor caragialene (cu excepția acelora ce aparțin naturalismului), ar trebui să stea mai mult timp în căldură mare, pentru a vedea condițiile în care s-ar putea socializa.
Expresivitatea replicilor din comedii a ajuns să pună în surdină mesajul propriu-zis al pieselor. Cunoașterea lor pe dinafară și repetarea intrată aproape în reflex ne determină să nu mai fim atenți la ceea ce spun cu adevărat per sonajele. Este de vină și faptul că, aparținând registrului comic, ne ia râsul pe dinainte, ba unii dintre noi râdem – pardon, să iertați – ca proștii. O scrisoare pierdută ne oferă cele mai multe exemple de rostire scenică greșită a replicilor din comedii. Dorința de originalitate i-a determinat pe unii regizori să le accentueze caracterul comic, până la a le face să sune aiurea în gura actorilor. S-a ajuns și la viziuni regizorale deformate, care nu au încetat să apară și în cazul altor piese.
Într-un spectacol teatral postmodern, cu atmosferă încărcată, de atâta amor nebun și ghebos, îndrăgostitul Chiriac dă buzna cu motocicleta în patul Vetei („– Chiriac, binișor, să nu cazi!“). Curat violare de domiciliu! da’ umflați-l! Așa și-a imaginat regizorul postmodern, într-o noapte furtunoasă, o motocicletă parcată sub stele! Nu ne rămâne decât să fim mai atenți la Mihail Ralea atunci când scrie că, adeseori, în mijlocul deliciilor pe care le oferă lectura operelor lui Caragiale, ni se face și un mare rău. Astfel de interpretări se îndepărtează de spiritul în care au fost scrise piesele de teatru și le parazitează eterna actualitate. Chiar dacă marele dramaturg și-a refuzat prezentul, el a făcut-o fără să-l părăsească.
Aidoma personajului său Mița din Diplomație, Caragiale deține „un secret, care nu poate să-l aibă orișicare… Se uită așa nu știu cum, și-l aduce pe om cu vorba, și iar se uită, și iar cu vorba, și iar se uită…“. La toate aceste strategii, folosite pe cale diplomatică, „nu se poate răspunde decât prin supunere“. Marele clasic trece cu strălucire, în orice epocă, proba istoricității și a istorizării, desfătarea noastră estetică la o nouă și mereu veche lectură a operei sale având posibilitatea să rămână proaspătă. Lectura este însăși condiția actualizării operelor literare, ea fiind distinctă de vremea evenimentelor relatate, de tipul succesiunii și al evocării lor, de prezentul cititorului. Totul depinde de ochiul care citește, nu de mâna care scrie. De lectura noastră atârnă viitorul, prezentul și trecutul receptării operei lui I.L. Caragiale.
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius