Epicur. Note la versiunea lui Andrei Cornea

[altmariusideea]

de Alexander Baumgarten

http://www.romlit.ro/epicur._note_la_versiunea_lui_andrei_cornea Domeniu: Filosofie şi Ştiinţe sociale | Filosofie Colecţie: Traditio ISBN: 978-606-714-076-7 An apariţie: 2016 Nr. pagini: 736 Format: 17 x 24 cm. Descriere. Colecția Traditio. Coeditare cu Editura Humanitas. Volum distribuit exclusiv prin intermediul Editurii Humanitas. Ediție bilingvă. Traducere din greacă și latină, studiu introductiv și note de Andrei Cornea. Editat sub egida Centrului de Editare și Traducere „Traditio” al Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași. Epicur şi epicureismul sunt subiecte aproape ignorate în România, într-un moment când interesul pentru acest mare filosof al Antichităţii este remarcabil în Occident, dovadă numeroasele studii şi cărţi apărute în ultimele decenii. Culegerea Epicurea alcătuită de Adelina Piatkovski în anii ’90, bazată pe reciclarea vechilor traduceri ale lui C. Balmuş din Diogenes Laertios, cap. X, este marcată de destule erori de traducere şi de interpretare şi este incompletă. Volumul de faţă îşi propune să suplinească această lipsă, dar şi să contribuie sub raport ştiinţific la studiile epicureene în general, prin unele dintre interpretările noi propuse.   Din cuprins: Notă asupra ediției, O introducere în filozofia lui Epicur, Texte ale lui Epicur păstrate integral, Scrisoarea către Herodotos, Scrisoarea către Pythocles, Scrisoarea către Menoiceus, Maximele fundamentale, Gnomologium Vaticanum, Testamentul lui Epicur, Fragmente din cărțile pierdute, Fragmente din scrisori, Sistemul filozofiei epicurene (Prolegomene, Canonica, Fizica, Etica), Viața lui Epicur, Vocabular epicurean esențial, Index nominum   Despre autori. Andrei Cornea (n. 1952, București) este licențiat în istoria şi teoria artei la Academia de Arte Frumoase (1976), în filologie clasică la Universitatea din Bucureşti (1980) și doctor în filologie clasică la Universitatea din Bucureşti (1994). A activat ca muzeograf la Muzeul Naţional de Artă (1976-1987), cercetător la Institutul de Istoria Artei (1987–1990), iar între 1990 şi 2006, la Institutul de Studii Orientale „Sergiu Al­George“. În prezent, este profesor la Universitatea din Bucureşti. Scrieri: De la portulan la vederea turistică (Sport ­Turism, 1977); Primitivii picturii româneşti moderne (Meridiane, 1980); Forme artistice şi mentalităţi culturale în epoca romano-bizantină(Meridiane, 1988); Scriere şi oralitate în cultura antică (Cartea Românească, 1988; reed. Humanitas, 2006); Penumbra (Cartea Românească, 1991; reed. Polirom, 1998); Platon. Filozofie şi cenzură (Humanitas, 1995); Maşina de fabricat fantasme (Clavis, 1995); Turnirul khazar (Nemira, 1997; reed. Polirom, 2003); Cuvintelnic fără frontiere (Polirom, 2002); De la Şcoala din Atena la Şcoala de la Păltiniş (Humanitas, 2004); Cînd Socrate nu are dreptate (Humanitas, 2000; trad. fr. Les Presses de l’Université Laval, Canada); Noul, o veche poveste (Humanitas, 2008); Poveşti impertinente şi apocrife (Humanitas, 2009); O istorie a nefiinţei în filozofia greacă (Humanitas, 2010); Miracolul. Despre neverosimila făptură a libertăţii (Humanitas, 2014); Uimitoarea istorie a lui Şabbatai Mesia (Humanitas, 2015). Traduceri: Platon (Republica, Philebos, Theaitetos), Aristotel (Metafizica, Despre generare şi nimicire), Plotin (Opere I-III). O traducere savantă (și anume: completă, bilingvă, comentată) din opera lui Epicur era o absență din cultura noastră literară și filosofică greu de remarcat numai din cauza multor altor absențe care ne fac să nu avem o percepție distinctă asupra a ceea ce lipsește stringent. Dar un asemenea instrument de lucru excelent a produs recent Andrei Cornea, punând capăt unei absențe în care își făcuseră loc, și erau folosite ca instrumente de studiu, forme incomplete și foarte puțin izbutite de traducere a scrisorilor și a fragmentelor păstrate din întinsa operă a autorului grec. Pe de o parte, ediția lui Andrei Cornea este în primul rând ediție, deoarece operează în câteva rânduri ordonări și numerotări proprii ale fragmentelor și identifică o serie de fragmente ale literaturii antice relevante pentru Epicur pe care alte ediții nu le conțin. Așadar, ea este un reper de studiu indiferent de limba în care opera filosofului grec a fost acum tradusă. Pe de altă parte, versiunea lui Andrei Cornea devine acum un reper fundamental în cultura română, deoarece reușește să devină instrumentul de transmisie a unei tradiții într-un mod neechivoc, ascultând de legi ale selecției terminologiei care fac inteligibilă și ușoară transmisia conceptelor, iar istoria lor este astfel lizibilă. Din ambele puncte de vedere, cartea este acum reper pentru că a devenit instrument de studiu. Este natural acum ca ea să aibă destinul marilor instrumente de studiu ale culturii filosofice vechi: să producă meditație prin utilizare și să devină un bun comun al studioșilor care o vor percepe drept o disponibilitate pe care nivelul și dotarea bibliotecilor noastre filosofice o oferă, uitând faptul că, anterior apariției ei, noi nu am avut-o, așa cum nu i-am avut nici pe Plotin, nici pe Aristotel sau pe Platon până când aceste construcții de limbă, concept și terminologie românească nu au început să apară. (Este irepresibil sentimentul de stupoare și amuzament nostalgic pe care îl am ori de câte ori încerc să melodramatizez în fața studenților încercând să le produc o înțelegere a sărăciei bibliotecilor noastre din anii ‘90, pentru a-i determina să valorizeze ceea ce au acum. Dar e inutil, povestea eroică a constituirii instrumentelor nu face sens în narațiunea contemporană). Din această perspectivă, pot reflecta, cu ocazia apariției acestei magnifice ediții, la orizontul de receptare în care ea intră în peisajul nostru cultural. Ea are toate motivele acum să fie receptată drept o completare a unui tablou al filosofiei grecești clasice, care mai are de acum doar puține lipsuri pentru a ne apărea în compoziția sa de doctrine și tradiții: un personaj contemporan cu Aristotel, a cărui doctrină apropiată de Democrit conduce la o importantă etică, a cărui faimoasă figură greacă de constructor al unei școli distincte, „Grădina”, dă un reper lumii latine imperiale, ca o alternativă la platonism, peripatetism sau stoicism, și are, între alții, un succesor literar faimos în persoana lui Lucretius Carus. Este foarte probabil ca această receptare a lui Epicur să aibă cea mai mare șansă de realizare în formația filosofică a celor care se vor instrui folosind ediția lui Andrei Cornea, întrucât contextul în care ei o vor folosi le va putea vorbi destul de coerent despre ambientul grec și peisajul în care Epicur a apărut. Și totuși, mai există un plan în care Epicur ar merita receptat, și care ar putea să ne fie la fel de intim și de formativ precum evocarea contextului său grec. Mă refer la un Epicur contributor la construcția cosmologiei moderne, a universului omogen și infinit, cu valorile sale corespondente în etică, în teologie etc. Acest Epicur nu este doar cel antic, ci este dublat de figura sa medievală arabă și latină. Aceasta pentru că, în ambele culturi pomenite, Epicur a fă- cut figura celui care neagă ideea existenței lui Dumnezeu (Glossa latină a Bibliei îl introduce și face interpretarea să fie canonică în comentariul la psalmul 52, unde „nesocotitul”, insipiens se întreabă dacă Dumnezeu există), dar și figura celui care neagă ordinea naturii. Al doilea aspect mi se pare mai important, pentru că el ține de o reprezentare medievală a cosmologiei moderne, chiar dacă autorii care o pomenesc o fac doar ca să o nege și să o pună pe seama lui Epicur. De pildă, în comentariul său la Liber de causis, Albert cel Mare se întreabă cine pune universul în mișcare: oare voința, inteligența sau natura? Miza disputei albertiste vizează primii doi termeni și privilegiază inteligența, iar celei de-a treia ipoteze (care ar fi echivalentă cu a spune că legile mecanicii se regăsesc în afara pământului) autorul îi dă o atenție minimală, spunând că provine de la Epicur și că este cu totul absurdă. Nouă ni se pare important tocmai faptul că Albert nu îi dă atenție, căci aceasta este lumea noastră, purtată de-a lungul Evului Mediu de figura modestă, dar supraviețuitoare, a lui Epicur.