Ep. Iosif Bonaventura Berardi - 200 de ani de la moarte

[altmariustotal catolic]

Schiţă a locurilor din catedrala 
"Adormirea Maicii Domnului" din Iaşi 
în care se făceau rugăciuni 
pentru preoţi şi episcopi răposaţi, 
notată de pr. Iosif Malinowski, 
2 noiembrie 1891
cu presupusa poziţie a mormântului
ep. Iosif Bonaventura Berardi

S-au împlinit, la 20 aprilie 2018, două sute de ani de la moartea lui Iosif Bonaventura Berardi, ultimul episcop de Bacău. El a fost înmormântat în biserica „Adormirea Maicii Domnului” din Iaşi. Se speră ca săpăturile arheologice, în curs de finalizare din catedrală, să-i descopere mormântul. Amintind această comemorare, preluăm o parte din articolul pr. Fabian Doboş, „Din activitatea ultimului episcop de Bacău: Iosif Bonaventura Berardi, O.F.M. Conv”. din „Buletin istoric”, nr. 2 / 2001, p. 44-49.

În cele ce urmează ne vom îndrepta atenţia spre ultimul episcop de Bacău, Mons. Iosif Bonaventura Berardi, O.F.M. Conv. şi vom încerca să redăm succint adevărata stare a Misiunii din Moldova din acea perioadă.

Pentru a avea o imagine reală şi completă a activităţii acestui episcop, am cules informaţii atât din Arhiva Episcopiei Romano-Catolice Iaşi, cât şi din imensa Arhivă a Congregaţiei De Propaganda Fide din Roma. Nenumăratele scrisori pe care le-am consultat, credem că sunt în măsură să ne prezinte adevărata personalitate a ultimului episcop de Bacău, Mons. Iosif Bonaventura Berardi.

La 3 ianuarie 1812, superiorii Congregaţiei De Propaganda Fidel-au numit pe părintele franciscan conventual Iosif Bonaventura Berardi prefect pentru Misiunea Franciscană din Moldova[1]. În acel timp, episcopul celor 23.000 de catolici din Moldova[2] era Mons. Carenzi[3], care se găsea la Roma. Întrucât condiţiile politice, în special războiul ruso-turc care se desfăşura pe teritoriul Principatelor Române, nu-i permiteau acestuia din urmă venirea în Moldova[4], printr-o scrisoare specială, Mons. Carenzi îl numeşte pe părintele Berardi vicarul său general, luând astfel această funcţie fostului prefect, Alois Landi[5].

În luna aprilie a anului 1812, noul prefect a trimis o circulară în care cerea misionarilor să fie un exemplu bun pentru turma pe care Domnul le-a încredinţat-o. De asemenea, în această scrisoare părintele Berardi fixează reguli pastorale precise pentru ca lucrarea misiunii să progreseze[6].

După războiul ruso-turc (1806-1812), la 28 mai 1812, la Bucureşti, a fost semnat tratatul de pace prin care Moldova rămânea sub jurisdicţie otomană. Totuşi, la 2 octombrie 1812, ruşii au luat o parte din teritoriul Moldovei, cunoscut sub numele de Basarabia. Aşadar, teritoriul misiunii s-a restrâns considerabil. Din cauza epidemiei de ciumă, frontiera de est a Moldovei era închisă total[7]. Preoţii nu puteau merge în Basarabia nici măcar cu paşaport. Catolicii dintre Prut şi Nistru erau în acel moment asemenea unei turme fără păstor.

Din cauza distrugerilor pricinuite de război preţurile s-au mărit şi în multe locuri se făcea simţită foametea. Printre catolici această nenorocire nu a cauzat mari pierderi[8]. Totuşi, din cauza foametei s-a mărit numărul hoţilor, iar siguranţa oamenilor era pusă în pericol. Mai mult, în aceste condiţii, părintele Silvestri a fost ucis în casa parohială din Valea Seacă, la 8 aprilie 1813[9]. Mulţi misionari, speriaţi, aveau intenţia de a părăsi misiunea, dar prefectul a reuşit să-i convingă că prezenţa lor era necesară în acele momente grele prin care treceau catolicii din Moldova. Un singur misionar plecă din motive personale: părintele Ioan de Negro[10].

În timpul prefecturii sale, Berardi a fost nevoit să-l înfrunte pe părintele Barbieri, care, reîntors în misiune, nu îl asculta şi dorea ca prefectul să-i împlinească mereu doleanţele[11]. După multe avertizări inutile, prefectul l-a suspendat a divinis[12]. Abia în anul 1814 părintele Barbieri a părăsit misiunea, plecând la Constantinopol, aşa cum de mult timp i-au cerut superiorii Congregaţiei De Propaganda Fide[13].

În 1814 prefectul a vizitat misiunea, şi, imediat după aceea, a trimis o lungă relatare Congregaţiei De Propaganda Fide, în care prezenta situaţia Misiunii din Moldova şi încheia spunând că misiunea, în ciuda datoriilor pe care le avea, putea să întreţină un episcop[14]. La acea dată, misiunea avea nouă parohii: Grozeşti, Cleja, Faraoani, Călugăra, Săbăoani, Hălăuceşti, Adjudeni, Huşi şi Iaşi[15]. Dacă în sate credinţa era exprimată prin frecventarea deasă a sfintelor sacramente, la oraş, în special în Iaşi, indiferenţa catolicilor faţă de religie ajungea la extrem. Pentru a înţelege mai bine mediocritatea vieţii religioase a credincioşilor de la oraş, vom cita un fragment din raportul pe care părintele Berardi l-a trimis Congregaţiei De Propaganda Fide, după vizitarea parohiilor, în anul 1814: „În general vorbind, această Parohie de Iaşi nu este decât o adunătură de persoane din toate naţiunile, astfel încât, cu excepţia unor polonezi şi unguri şi persoane interesate, restul credincioşilor sunt catolici doar cu numele. Aceştia nu vor nici măcar să audă de poruncile bisericeşti, iar dacă în caz de boală cheamă preotul, acest lucru îl fac din pur obicei şi din teama că, în cazul în care vor muri, nu vor fi îngropaţi în cimitirul nostru. Trăiesc în concubinaj, dar cred că sunt oneşti deoarece au o singură femeie... Cu toate acestea trebuie să păstrez în această parohie cel puţin un misionar, care să ştie germana şi poloneza, deoarece aceste două limbi se vorbesc aici foarte mult”[16].

Episcopul Carenzi, văzând că nu reuşea să obţină paşaportul, simţindu-se prea bătrân pentru o nouă călătorie misionară, a decis să nu mai meargă în Moldova şi a renunţat la scaunul episcopal[17]. După demisia lui Carenzi, superiorii Congregaţiei De Propaganda Fide l-au ales la 6 martie 1815 ca episcop de Bacău pe părintele Iosif Bonaventura Berardi, O.F.M. Conv.; acesta era unicul care ar fi putut conduce Dieceza de Bacău, întrucât cunoştea deja foarte bine situaţia catolicilor din Moldova[18]. El a fost numit de papa Pius al VII-lea, la 4 noiembrie 1815[19]. Această numire punea o problemă destul de delicată în ceea ce priveşte îndatoririle episcopului şi cele ale prefectului: misiunea avea nevoie de un nou prefect, care să coordoneze activitatea misionarilor. În mod provizoriu, Congregaţia De Propaganda Fide a permis noului episcop să îndeplinească ambele funcţii; Mons. Berardi era foarte încântat de acest lucru[20].

Consacrarea episcopală a părintelui Berardi a avut loc abia la 25 februarie 1816, la Viena. A fost consacrat de nunţiul din Viena, de un episcop sufragan de Viena şi de un simplu prelat, care primise de la Sfântul Scaun o împuternicire specială în acest scop[21].

Notăm faptul că imediat după plecarea părintelui Berardi la Viena pentru consacrare, Divanul Moldovei, având în frunte pe mitropolitul ortodox Veniamin Costachi, a decis împiedicarea prezenţei unui episcop catolic în Moldova, iar această sentinţă a fost aprobată de Poartă, printr-un firman special, cu puţine zile înainte de consacrarea episcopală a părintelui Berardi[22]. De fapt, Divanul luase de mult hotărârea de a se împotrivi şederii unui episcop catolic în Moldova, dar a aşteptat plecarea din Iaşi a părintelui Berardi pentru ca acesta să nu se poată apăra. După o săptămână de la plecarea episcopului din Moldova, domnul ţării l-a chemat pe consulul austriac, Raab, şi i-a comunicat motivele pentru care Divanul nu poate permite prezenţa unui episcop catolic în Moldova, sintetizând nenumăratele motive în trei puncte:

– oraşul Bacău făcea parte din episcopia ortodoxă de Roman, iar după canoane nu puteau exista doi episcopi în acelaşi oraş;

– toţi episcopii catolici din Moldova au adus nemulţumiri în rândul oamenilor, care s-au răzvrătit deseori împotriva lor;

– un episcop catolic care nu se întreţine prin mijloace proprii trebuie să-i oblige pe supuşii săi la plata taxelor, iar prin aceasta aduce nemulţumiri şi lipsuri poporului din Moldova[23].

În realitate, cauza acestei decizii era creşterea numărului de catolici şi prosperitatea Misiunii Franciscane din Moldova. Adevăratul motiv al acestei hotărâri, nefaste pentru credincioşii catolici, era teama că unii ortodocşi ar fi putut deveni catolici[24]. În plus, numele de episcop de Bacău l-ar fi estompat pe acela de episcop de Roman sau de mitropolit de Iaşi.

În ciuda acestui lucru şi împotriva sfaturilor curţii imperiale din Viena[25], episcopul Berardi, însoţit de trei preoţi, fără să anunţe pe nimeni, porni spre Iaşi, la 24 octombrie 1816, ajungând la destinaţie după o lună[26]. Noul episcop era convins că dacă va lipsi din Moldova un episcop catolic, planul mitropolitului Veniamin Costachi de a-i face ortodocşi pe catolici va fi uşor de împlinit. Abia ajuns la Iaşi, episcopul Berardi a fost primit de domnul Scarlat Callimachi într-o audienţă privată. În timpul acestei vizite domnul i-a spus că, deşi era mulţumit de prezenţa sa în Iaşi, nu-l putea recunoaşte public ca episcop până în momentul în care Poarta nu-şi va schimba atitudinea sa ostilă faţă de Misiunea Franciscană din Moldova[27]. Episcopul Berardi, cu ajutorul consulului austriac la Iaşi (Raab), a reuşit să convingă autorităţile civile şi bisericeşti să-i permită să rămână în Iaşi în calitate de simplu vicar apostolic[28].

După întoarcerea în Moldova, episcopul Berardi ar fi dorit să rămână şi prefect al misiunii. Acest lucru nu era însă acceptat de consulul austriac Raab, care susţinea că cele două funcţii trebuiau obligatoriu separate: episcopul trebuia să se ocupe doar de pastoraţia diecezei în timp ce prefectul ar fi vegheat asupra modului în care misionarii aplicau regula Ordinului Franciscan. În acest sens, Raab îl propunea ca prefect pe părintele Alois Landi. Superiorii Congregaţiei De Propaganda Fide, păstrând tradiţia şi ascultând parţial propunerile lui Raab, l-au numit prefect pentru Misiunea din Moldova pe părintele Scarpati, care însă se afla în Italia. Episcopul Berardi, deşi cunoştea bine regula Ordinului, cerea cu insistenţă ca cele două funcţii să fie îndeplinite de aceeaşi persoană, întrucât ortodocşii acceptau mai uşor titlul de prefect decât pe cel de episcop, şi deci numirea lui Scarpati periclita prezenţa sa în Iaşi. După multe ezitări, Congregaţia De Propaganda Fide a fost nevoită să anuleze numirea părintelui Scarpati şi să îl confirme pe Mons. Berardi în funcţia de prefect al misiunii[29].

La sfârşitul lunii august a anului 1817, episcopul Berardi a început vizita misiunii. Astfel, episcopul putea să se convingă de stadiul real al misiunii. În plus, vizitând comunităţile diecezei sale, episcopul nu mai putea fi hărţuit de autorităţile din Iaşi[30]. În toate locurile pe care le vizita, era primit ca un adevărat episcop, dar el renunţa la fastul exagerat, pentru a nu trezi în credincioşii ortodocşi sentimentul urii. Misionarii îşi îndeplineau cu multă atenţie îndatoririle lor, dar erau prea puţini pentru a reuşi să satisfacă necesităţile spirituale ale credincioşilor. În luna decembrie 1817, vizita fu suspendată din cauza frigului şi a sărbătorilor de Crăciun. Continuarea ei a fost amânată pentru luna martie 1818. Imediat după reînceperea vizitei, episcopul a fost lovit de o febră puternică, fiind nevoit să se întoarcă la Iaşi pentru a-şi îngriji sănătatea. Dar puterile episcopului Berardi nu erau îndeajuns de mari pentru a învinge boala care îi ameninţa viaţa. A murit asistat de preoţii misionari Ştefan Iannucci şi Inocenţiu Pamfili. Ultimele cuvinte ale episcopului Berardi au fost cele ale lui Isus: „In manus tuas Domine, commendo spiritum meum”[31]. A fost îngropat în prezbiteriul catedralei din Iaşi[32].

Moartea ultimului episcop de Bacău a însemnat o gravă pierdere pentru Misiunea Franciscană din Moldova. Părintele Iannucci a trimis o scrisoare către Prefectul Congregaţiei De Propaganda Fideîn care susţinea că, dacă Mons. Berardi ar mai fi trăit puţin, ar fi fost recunoscut de domn ca episcop de Bacău întrucât acesta, când a aflat de moartea episcopului, i-a spus consulului austriac, Raab: „Chiar dacă era împotriva voinţei Porţii, eu toleram prezenţa episcopului catolic în Iaşi; mai mult, l-am lăsat să-şi exercite îndatoririle episcopale. M-a durut foarte mult moartea episcopului Berardi”[33].

Cu moartea Mons. Berardi se termină seria episcopilor de Bacău şi începe perioada Vicariatului Apostolic al Moldovei, care a durat până în anul 1884, când Sfântul Scaun a înfiinţat Dieceza de Iaşi.

Pr. Fabian Doboş

Note:

[1] A.P.F., Acta 1812, f. 42.

[2] A.P.F., Moldavia, vol. 6, f. 74?77.

[3] Părintele Carenzi a fost numit episcop de Bacău la data de 20 decembrie 1808 (Bonaventura Morariu, Series chronologica episcoporum ac praefectorum apostolicorum missionis fratrum minorum conventualium in Moldavia (Romania) dura seculo XIX, Roma, 1942, p. 5.

[4] P. Tocănel, Storia della Chiesa Cattolica in Romania, vol. III/1, Padova, 1960, p. 108.

[5] N. Iorga, op. cit., p. 163?164, nr. 123.

[6] A.E.R.C. Iaşi, dosar 1/1812, f. 9?13.

[7] N. Iorga, op. cit., p. 164, nr. 124.

[8]  Ibidem, p. 164, nr. 124; p. 197, nr. 151.

[9] A.P.F., Moldavia, vol. 6, f. 794, 802, 805, 807?809.

[10] Ibidem, vol. 6, f. 799?801.

[11] A.E.R.C. Iaşi, dosar 1/1812, f. 4. Părintele Barbieri ar fi vrut să fie numit episcop de Bacău. (N. Iorga, op. cit., p. 165, nr. 125) Trebuie să observăm caracterul puternic al acestui misionar: Hurmuzaki a publicat o scrisoare a sa adresată ministrului de Externe italian în care cerea un ajutor concret pentru catolicii din Moldova şi pentru Misiune: E. Hurmuzaki, Documente privitoare la istoria românilor, vol. II, supl. I, Bucureşti, 1885, p. 486.

[12] A.P.F., Moldavia, vol. 7, f. 12?13, 26.

[13] Ibidem, f. 799, 801, 804?806.

[14] Ibidem, f. 34?36, 53, 79; A.E.R.C. Iaşi, dosar 1/1812, f. 24?41.

[15] N. Iorga, op. cit., p. 175, nr. 134.

[16] Ibidem, p. 182, nr. 134.

[17] B. Morariu, op. cit., p. 5.

[18] A.P.F., Moldavia, vol. 7, f. 126, 134, 138.

[19] I. Pal, Originea catolicilor din Moldova şi franciscanii, păstorii lor de veacuri, Săbăoani?Roman, 1942, p. 152; G. Schmidt, Romano?catholici per Moldaviam episcopatus et rei romano?catholicae res gestae, Budapesta, 1887, p. 136.

[20] A.P.F., Acta 1815, f. 58?62, 73?74.

[21] Idem, Moldavia, vol. 7, f. 254?257.

[22] Ibidem, f. 262; N. Iorga, op. cit., p. 354?357, nr. 39?40, p. 443, nr. 32. Superiorii Congregaţiei De Propaganda Fide au scris în luna septembrie a anului 1815 domnul Moldovei, Scarlat Callimachi, o scrisoare în care îl rugau să?i ia în ocrotire pe catolicii moldoveni. (A.E.R.C. Iaşi, dosar 1/1812, f. 72)

[23] I. Gabor, Ierarhia catolică a Moldovei, vol. II (ms.), p. 289.

[24] Ibidem, p. 288.

[25] Ibidem, p. 287.

[26] A.P.F., Moldavia, vol. 7, f. 336?339, 334; N. Iorga, op. cit., p. 196, nr. 149.

[27] P. Tocănel, op. cit., p. 158.

[28] N. Iorga, op. cit., p. 196, nr. 149.

[29] P. Tocănel, op. cit., 162?163; I. Gabor, Ierarhia catolică a Moldovei, vol. II (ms.), p. 295.

[30] A.P.F., Moldavia, vol. 7, f. 386, 390, 396.

[31] Ibidem, f. 402?404; G. Schmidt, op. cit., p. 140.

[32] I. Gabor, Ierarhia catolică a Moldovei, vol. II, (ms.), p. 303.

[33] A.P.F., Moldavia, vol. 7, f. 402?404