Am asistat deunăzi, într-o sală somptuoasă a Camerei de Comerț, vis-à-vis de Banca Națională, la un concert insolit pentru publicul obișnuit, „Enescu și Jazzul“, așa cum l-a prezentat profesoara Dana Bartzer, organizatoarea acestui eveniment și îndrumătoarea protagonistelor. Era vorba de însoțirea Jazzului cu numele lui Enescu prin Liceul de Muzică la care sunt eleve aceste tinere talente care s-au prezentat în fața publicului.
Pe scurt, era vorba de Ilinca Dinu în vârstă de 16 ani, cu o voce luminoasă și pe alocuri tăioasă ca o sclipire de oțel de Toledo, cu o foarte elegantă prezență pe scenă. De Maria Alexandra Klein, tot de 16 ani, cu un look cu totul special, inedit dar foarte simpatic și foarte potrivit cu ceea ce face ea pe scenă, cu un spirit ludic și cu o voce foarte mlădioasă și foarte bine stăpânită, cântând cu multă dăruire. Și de Andrada Precup, o frumoasă nevăzătoare în vârstă de 18 ani, cu o muzicalitate cu totul deosebită și a cărei pasiune ardentă o face și mai frumoasă pe scenă. Ele au fost acompaniate de trio-ul alcătuit din Puiu Pascu – pian, Constantin Herescu – tobe și Dan Creimerman – chitară bas. Toți aceștia la un înalt nivel. Absolut lăudabilă pentru învățământul muzical mediu, pentru Liceul „George Enescu“, în special, participarea acestor personalități arată entuziasmul, grija și sprijinul consistent pe care cei mai experimentați îl acordă tinerelor talente.
A fost o emoție cu totul deosebită faptul că am constatat tactul cu care a fost organizată succesiunea aparițiilor celor trei soliste, prin permutările care au ocolit orice posibilă frustrare, orice fals clasament ce ar fi putut fi făcut dacă ordinea ar fi fost lineară și schematică. Astfel concertul s-a încheiat natural cu o piesă în care au cântat toate cele trei fete, o piesă frumoasă, foarte bine aleasă.
Am ascultat diverse genuri, blues, soul, chiar bosanove – au fost vreo două bosanove superbe – muzici celebre: „New York, New York“, „Take five“ al lui Dave Brubeck.
Piesele au fost prezentate de profesoara Dana Bartzer – ea însăși o solistă cu har – cu entuziasm, dăruire și competență și o sprințară prezență scenică, complice cu publicul, cu mare grijă față de introducerea solistelor, ea fiind omul-orchestră al serii – asistând și pe Puiu Pascu în partiturile pe care le cânta, venind la microfon și anunțând pe fiecare dintre protagoniste.
A fost o seară de mare clasă ce m-a entuziasmat și m-a emoționat în același timp, care face cinste Liceului „George Enescu“, în contextul în care învățământul nostru este în general într-o scădere de ritm și de calitate. Nivelul la care s-a desfășurat întreaga seară ne face încrezători în dăruirea și munca depusă de acești profesori.
A fost un punct de mirare pentru mine, faptul că marele pianist de jazz care este Puiu Pascu, pe care-l știu de când a debutat și care mi-a fost prezentat de Johnny Răducanu, ajuns la maturitate deplină, stăpân perfect pe mijloacele lui tehnice și artistice, nu este profesor nici la Conservator, la secția de Jazz, nici la vreun important liceu de muzică, ci la o școală populară de artă… Mi se pare dezamăgitor și în același timp simptomatic pentru felul în care noi știm să ne așezăm și să ne folosim valorile. Dar asta este o „notă falsă“ în frumusețea acelei seri și țin să-i felicit pe toți profesorii – unii prezenți pe scenă, alții rămași în spatele scenei – precum și pe tinerele care au cântat atât de frumos. Și să le urez succes în continuare.
Pentru mine, jazzul a fost o pasiune veche, am ascultat foarte mult jazz, am citit foarte multe partituri de jazz, de la Oscar Peterson la Bill Evans și mulți alții. Mi-aduc aminte că Cella Delavrancea avea o pasiune specială pentru „Take Five“ pe care mă ruga să i-o cânt acasă la ea. Era de altfel cunoscută în spațiul public al concertelor pentru momentul din ‘64 cred, la un Festival Enescu, când a fost prezent Friedrich Gulda – cunoscut ca un artist plurivalent, cântând la fel de bine și clasic, și jazz; după ce el a cântat Mozart, cred, din sală s-a auzit o voce care striga: „Bis ! Jazz, jazz !“ Câțiva s-au întors revoltați și au văzut că era Cella Delavrancea. Friedrich Gulda a auzit, a zâmbit și a dat imediat în bis o improvizație, o „fugă“ în stil jazz pe o temă dată. Iată deci ce prețuire dau acestei arte unii artiști și unii pedagogi de vârf ai tradiției noastre muzicale. Asta ne face să fim încrezători că performanța foarte frumoasă la care am asistat, va fi continuată și dezvoltată cu succes.
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius