EMINESCU-STĂRI DE UMILINȚĂ TRĂITE CU DEMNITATE

[Ionescu Ion]

EMINESCU-

STĂRI DE UMILINȚĂ TRĂITE CU DEMNITATE

Eminescu nu a avut o viață colorată în roz, trăirile lui au fost mai mult interioare. Și-a trăit umilințele vieții cu demnitate. Se cunoaște mai puțin partea sumbră, mai dureroasă a vieții sale, poetul parcurgând uneori momente, stări și frustrări dureroase, care i-au marcat existența, trecând peste ele cu demnitate, cu înțelegere și cu discreție, uneori chiar și cu umor. Apropiindu-se ziua lui de naștere la mijloc de ianuarie, mi-am propus ca din viața lui să decupez scene mai puțin cunoscute publicului larg, care ilustrează umilința prin care a trecut de-alungul vieții lui atât de scurtă. Pentru a fi mai autentice, am descris scenele din viața lui sub formă de dialog:

1. Hamal în port la Giurgiu

Interlocutor: Dumneata susții c-ai fost intim cu Mihai Eminescu?

Caragiale: De pe la 1866-1867. Mă țineam după Iorgu Caragiale care dădea reprezentații cu trupa la Giurgiu. N-avea sufleor. Am plecat în port să vedem de vom găsi vreunul cu știință de carte. În port am găsit unul care știa să citească.

Interlocutor: Hamal?

Caragiale: Hamal, însă nu căra grâu. M-am uitat la el. Ți-era mai mare mila. În picioare avea numai niște pantaloni de dril albaștri, iar pe corp numai un sacou scurt de materie ordinară. Nici cămașe, nici ciorapi. Acela era Mihai Eminescu. Iorgu Caragiale l-a tocmit sufleor. Era băiat foarte deștept Eminescu. Poate prea deștept. După ce s-au terminat reprezentațiile de la Giurgiu am plecat la București, unde Eminescu a fost angajat ca sufleor la Teatrul Național și a început să scrie poezii…

1. Eminescu sufleor

Interlocutor: În strada Domnița Anastasia din București locuia familia Flectenmacher, care redigea o revistă muzicală…Dumneta doamnă l-ai cunoscut pe Eminescu?

Artista: Cum să nu. A fost sufleor la Teatru. Un tânăr cu părul lung și cu mustățile rase.

Interlocutor: Așa se purta?

Actriță: Da. La Cernăuți în Bucovina, a avut haz…Eu eram în trupa lui Pascaly. Eminescu, sufleorul, umbla cu niște ghete rupte, în niște haine..vai de lume. L-a observat Pascaly, directorul. I-a văzut ghetele rupte: Să-ți cumperi altele. Și i-a dat 50 de lei. Să-mi vii diseară cu haine și ghete noi! Când se întoarse seara Eminescu, Pascaly îl luă la scut: Ai cumpărat ghete și haine? Unde sunt?

Poetul îi arătă operele complete ale lui Goethe și Heine: Uite-le. Astea sunt!

1. La CafeneauaOteteleșteanu

„La Cafeneaua Oteteleșteanu din București venea multă lume: samsari, dar și poeți, actori, pictori, muzicanți. Venea adesea și Eminescu. Îl priveam de la masa mea. Citea gazete nemțești și râdea singur. Apoi scotea bucăți de hârtie curată , scria și râdea…”

1. La Grădina Waldemar

„Stau la o masă în grădina Waldemar. La o masă, la douăzeci de metri îl văd pe Eminescu. Era îmbrăcat cu cămașă de noapte, cu o jachetă pe d-asupra, cu pantaloni, dar în papuci. Îl dureau picioarele. A început să râdă. Ce faci, dragă R.?-mă întreabă. Bine, Mihai! De ce râdeai? „ Uite ce e- îmi răspunde- Când am fost la via lui Ion Creangă de lângă Iași ne-a dat câte-o oală cu vin!” Și s-a pus pe râs de nu-l mai puteai opri…

1. La magazia de mărfuri a CFR-ului din Botoșani.

Un Șef de gară:

- L-ai cunoscut pe Eminescu?

-Da. Eram Șef de Gară la Botoșani.

-Pe ce timp?

-Al boalei lui, după ce se întorsese din străinătate. Într-o zi mă pomenesc cu el în biroul meu de la gară.

-Bună ziua, domnule șef!

-Bună ziua, domnule Eminescu!

El se așeză pe scaun și după oarecare ezitare îmi zice:

-Te rog ceva, domnule șef.

-Sunt la dispoziția dumneavoastră cu orice. Cu totul.

-Atunci am să te rog să-mi dai voie să dorm noaptea în salonul de rezervă al gării.

-Cu cea mai mare plăcere, Domnule Eminescu!

-Și s-a mutat?

-S-a mutat.

-Cu bagaje?

Bagaj? Hainele de pe el. Nenorocitul n-avea bagaj. Era boem, în toată puterea cuvântului. El banii de marți nu-i păstra până miercuri, nici când lucra la „România Liberă”.

-Și cum a petrecut la gară?

-Ziua umbla prin Botoșani, iar noaptea venea și se culca la gară. Într-o noapte a venit mai cu chef și a umplut cu noroi tot.

-Paguba?

- Enormă!

-Și ce-ai făcut?

-Nimic. Și-a cerut iertare. A plecat trist. Pe seară a venit iar la mine.

-Domnule șef, am să te rog ceva: Ai o magazie de mărfuri. Să-mi dai cheia magaziei căci vreau să dorm acolo noaptea. Te rog. E cu putință? Altfel o să dorm pe câmp!

-Păi în magazie nu e pat, nu e saltea…

-Nu-mi trebuie. Dorm pe saci.

I-am dat cheia. Bietul de el: era în noaptea Crăciunului. Eminescu întins pe sacii plini de făină s-a culcat cu pălăria sa moale pe cap…pe când afară copiii începuseră să cânte:„Sculați boieri mari/C-au venit colindători”…

6. Cu ghetele cusute cu sârmă

„Doctorul Hochmann locuia cu Eminescu pe Strada Știrbei Vodă. Mi-a povestit printre altele: Eminescu avea o ladă mare cu cărți manuscripte. L-am văzut într-o dimineață răsfoind autori germani. Stătea toată ziua în casă citind. I se rupseseră ghetele în așa hal încât nu mai putea ieși din casă pe stradă. Privește- mi-a zis- Ghetele erau rupte rău. Poți să faci ceva? Le lipești cu clei? Nu!-i-am răspuns, și am luat ditr-o ladă niște sârmă subțire. Făceam găuri în talpă, apoi strângeam întocmai cum fac cârpacii. Eminescu se uita la mine cu atenție și zâmbea. Se așeză apoi pe un scaun și trase cu frică mai întâi gheata din dreapta apoi pe cea din stânga. ”Mulțumesc , domnule Hochmann!”. Apoi ne-am pus pe râs care nu se mai isprăvea și am ieșit împreună în oraș…

1. Un moment de criză

„Eram secretar de redacție la Timpul, îmi spune domnul R. cu care vorbeam despre Eminescu. Tocmai citeam revista politică ce dete poetul pentru ziar. Începutul era bun, însă pe la mijloc nu mai înțelegeam nimic. Dădea calcule algebrice, dar la sfârșit revenea la subiect. Eu, ca secretar de redacție, m-am apucat și am corectat, scoțând afară aberațiile. S-a publicat așa. Vine însă Eminescu furios cu o gazetă în mână: „Ce-i asta, domnule? Mi l-ai stricat. Cum ți-ai permis! Te-mpușc!” Și Eminescu scoate un revorver și-l îndreaptă spre mine, M-am ascuns după un scaun apoi am fugit afară. „Poetul a tras?” „Nu!” Când ne-am întânlit peste ceva timp la redacție a râs. „Cum credeai bre, că te-mpușc?! Uite revorverul. E gol.” Apoi a râs o grămadă…A doua zi a fost internat la Caritatea, că domnul Chibici, la care ședea, nu-l mai putea ține în frâu. Într-o noapte luă o birje și s-a dus la Șosea. A început să tragă focuri îîn aer, de speria lumea. Poliția a pus mâna pe le…”

1. La ospiciu

Interlocutor: Domnule R., l-ați văzut pe Eminescu la Caritatea?

-Da. A fost cu Dionisie Miron, coleg de la Timpul, la Institutul de boli nervoase, din strada Plantelor. Avea camera lui.

-Cum v-a primit?

-Foarte bine. Era liniștit și vorbea rațional.

-Cum era îmbrăcat?

-Cu halat și papuci. Ne-a întrebat despre colegii din redacție…La un moment dat însă intră în cameră un bolnav și începu să-i scuture la ureche o cutie cu chibrituri. Eminescu s-a înfuriat și a fugit după el să-l bată. Au intervenit oamenii de serviciu și i-au despărțit. A trebuit să-i puie în cămașa de forță…Noi am plecat de-acolo plângând.”

9. La România Liberă

„După ce Eminescu a fost atins de cruda boală, a plecat însoțit de doi prieteni în Italia. Acolo se mai înzdrăvenie.

-Dar unde s-a declanșat nebunia?

-La baie. Nu vroia să mai iasă din baie. Credea că e pe țărmul mării. Când s-a întors din Italia arăta binișor, raționa, dar se cufunda în visuri. A fost angajat la România Liberă cu 200 lei pe lună, ca să-i dea de ajutor.

-Scria?

-Politică, nu! Mai mult articole de sociologie, literatură. Începuse să plagieze, inconștient… Îl văd pe Eminescu, spunea Teleor, stând la masă și scriind toată ziua pe file de hârtie litere asiriene și haldee. Scris frumos, aproape caligrafic. Domnul Pătrașcu, casier la Junimea, îi aținea drumul și-i dădea bani, pe care poetul îi cheltuia în aceeași zi cu prietenii. El nu lăsa pe nimeni să plătească când mâncau sau beau cu el. După oarecare timp punea capul între mâini și începea să cânte doine din Ardeal, câte-o oră întreagă. Ardelenii, aflați la masă cu el, plângeau cu lacrimi.”

Sunt multiple scenele de umilință pe care le-a îndurat poetul cu stoicism, eu n-am făcut decât să arăt câteva secvențe din viața omului Eminescu. Cei care i-ai răstălmăcit viața poate au exagerat, dar ceva adevăr rămâne în toate aceste scene.