Eminescu şi România Mare

[Ionescu Ion]

Victor RONCEA

Eminescu, a carui zi se sarbatoreste, este poetul national al Romaniei. Gresit! Eminescu nu este numai atat. La 20 de ani de la momentul 1989, cand s-au implinit 100 de ani de la uciderea “romanului absolut” - cum ii spunea Tutea -, iata, putem dezvalui public mult mai multe despre necunoscutele “Dosarului Eminescu”, despre razboiul nevazut dus de militantul Mihai Eminescu pentru visul sau, facerea “Daciei Mari”, sub semnul lui “J(esus) CH(ristus) D(aco) Romanorum” (cf manuscrisului 2292, f.38.r).
La 120 de ani de la anul eliminarii fizice a ganditorului national - dupa ce, deja, la 33 de ani, fusese ucis civil: arestat, bagat la nebuni si interzis - un grup de cercetatori si ziaristi refac, pas cu pas, misterele vietii si mortii lui Eminescu, ale razboiului nevazut dus, neincetat, pentru idealurile nationale.
Putina lume stie, chiar si azi, ca militantul Mihai Eminescu, membru al societatii cu caracter secret “Carpatii”, constituita, poate nu intamplator, intr-o zi de 24 ianuarie, era urmarit pas cu pas de agentii Imperiului austro-ungar, pentru care devenise “periculos”. “Carpatii” milita pentru Unirea Transilvaniei cu tara si Eminescu deranja. Atat de mult incat P.P. Carp ii scrie de la Viena lui T. Maiorescu celebra sentinta: “Si mai potoliti-l pe Eminescu!”. Maiorescu era agent al imperiului, dupa cum o dovedesc astazi istoricii eminescologi. In “Carpatii”, pentru a-i supraveghea activitatile lui Eminescu, este introdus Slavici, la randul sau spion al Vienei, care ii da rapoarte amanuntite lui Maiorescu. “Controlorul” Slavici il si gazduia. Sotia lui Slavici, Ecaterina Szoke Magyarosy, este cea care invoca prima “nebunia” lui Eminescu, in depesa pe care i-o trimite lui Maiorescu in fatidica zi de 28 iunie 1883, soldata cu internarea jurnalistului: “Domnu Eminescu a innebunit. Va rog faceti ceva sa ma scap de el, ca e foarte reu”. Deja Eminescu i se confesase lui Creanga privind revolverul pe care il purta asupra sa: “Imi este frica sa nu ma ucida cineva”.

“Argus!” ii strigase Eminescu lui Maiorescu, pe peronul garii, in timp ce era bagat intr-un tren cu destinatia Viena, la o zi dupa ce fusese scos de la nebuni si tot la o zi dupa ce Romania semnase Tratatul de “neagresiune” cu Imperiul lui Franz Iosef. Acelasi imparat care isi pusese apostila pe o Nota informativa din 1882 privind o intrunire secreta a societatii “Carpatii”, livrata de Baronul von Mayr, ambasadorul sau la Bucuresti, in care se arata: “Eminescu, redactorul sef al ziarului <> a facut propunerea ca studentii transilvaneni de natiune romana, care umbla pe la scolile de aici pentru invatatura, sa li se incredinteze pe timpul vacantei lor acasa ca sa lucreze pentru pregatirea publicului in favoarea unei Dacii Mari”. Romania Mare.
La fel de putina lume stie cum a fost ucis Eminescu, in urma cu 120 de ani: cantand “Desteapta-te romane!”. Confesiunea martorului ocular care a asistat la momentul mortii lui Eminescu, frizerul sau, a fost descoperita de profesorul Nae Georgescu si introdusa in volumul “Boala si moartea lui Mihai Eminescu”: “Ia asculta, Dumitrache, hai prin gradina, sa ne plimbam si sa te invat sa canti Desteapta-te romane!”(…) Si a inceput sa cante Desteapta-te romane!, si eu dupa el. Canta frumos, avea voce. Cum mergeam amandoi, unul langa altul, vine odata pe la spate un alt bolnav d’acolo, unu’ furios care-a fost director sau profesor de liceu la Craiova si, pe la spate, ii da lui Eminescu in cap cu o caramida pe care o avea in mana. Eminescu, lovit dupa ureche, a cazut jos cu osul capului sfaramat si cu sangele siruindu-i pe haine, spunandu-mi: …Asta m-a omorat!>>. “Aceasta “afacere”, in care au participat imparati, regi, amici, dame, informatori, tradatori, plagiatori, homosexuali, agenti multipli etc., devine descifratoare pentru istoria Romaniei si, un strop, pentru istoria Europei. Descifrarile si dezvaluirile ne vor ajuta sa intelegem de ce si atunci, si astazi a fost asa si nu altfel”, scrie filosoful Constantin Barbu in preambulul uriasei sale lucrari in 10 volume, de 7000 de pagini, “Codul invers”.
“Asadar, Eminescu e poetul national si expresia integrala a sufletului romanesc pentru ca ne-a dat de lucru pentru sute de ani, pana va secatui mitul sau viu, o data cu disparitia neamului romanesc”, spune eminescologul Theodor Codreanu. Legea lui Eminescu, care ne ramane, e simpla: “Oare n-am uitat cumva ca iubirea de patrie nu e iubirea braz­dei, a taranei, ci iubirea trecutului?”.

ROMANIA MARE : TRECUT SI VIITOR

O Românie frumoasă, prosperă, europeană nu numai din punct de vedere al poziţionării geografice ci şi din felul în care locuitorii ei interacţionau cu restul europenilor, o Românie liberă ai cărei tineri erau mândri că sunt români.

O Românie Mare în care fraţii trăiau lângă fraţii lor neseparaţi de graniţe arbitrare, nesubjugaţi unor ideologii apocaliptice, roşii, înrobitoare. O Românie ai cărei copii învăţau la şcoală să cânte Doina lui Eminescu, Hora de la Bălţi, Colindele din Muntenia şi Ardeal şi mai ales o Românie a tuturor românilor.

Către această ţară frumoasă şi către aceşti oameni demni îmi îndrept acum gândurile şi recunoştinţa. A ne cunoaşte trecutul, ca naţie, este la fel de important pentru noi ca oameni cu a ne cunoaşte părinţii.

Numai prin raportare la trecut şi la adevărata şi marea noastră spiritualitate putem deveni iar români în deplinul sens al cuvântului şi cetăţeni europeni mândri de înaintaşii noştri şi siguri de viitorul nostru ca popor, să nu uităm niciodată că suntem cu toţii parte a unei istorii milenare şi că trebuie să ne identificăm prin relaţionare la simbol şi la sacru, atât timp cât nu se va produce o recuperare profundă a valorilor autentice România nu va avea viitor sau viitorul ei va fi nedemn de sacrificiul strămoşilor noştri.

Istoria noastră nu este cea pe care au încercat să ne-o „construiască“ veniţii pe tancuri, istoria noastră este scrisă cu sângele străbunilor noştri morţi murmurând cu ultimele puteri o rugă de recunoştinţă pentru Ţară, aşa cum a făcut şi căpitanul Grigore Bănulescu care a murit în 1877, pe front, şoptind: „sunt fericit că putui muri luptându-mă pentru ţara mea, frumoasa mea Românie“. Să fim mândri că am avut asemenea eroi!

Istoria noastră nu este cea a asupritorilor noştri, istoria noastră este cea scrisă cu suferinţă, lacrimi de sânge şi mir la Aiud şi la Canal, la Gherla şi la Piteşti. Istoria noastră este istoria martirilor neamului românesc şi adevărul ei este rostit de toţi cei care au murit pentru ţara aceasta, de sfinţii omorâţi în puşcăriile comuniste pentru „păcatul suprem“ de a nu fi fost trădători de ţară şi de neam, de partizanii din munţi şi de toţi cei care au fost executaţi în numele Fiarei Roşii de la Răsărit.

Măreţia ei este dată de sfinţenia oaselor acestor martiri.

Să ne rugăm pentru o Românie Mare!

[Victoria Stoian]

Va asigur de umilul meu respect, pentru aceasta postare.Daca titlul Românie Mare nu mi-ar aminti de un personaj politic paranoic as fi perfect convinsa ca vorbiti despre o Romania Intregita, care sa fie tara si pentru Basarabia si pentru Bucovina de Nord si Tinutul Herta, si pentru tinuturile romanesti din sudul Dunarii.