Eminescu în limba bulgară

[altmariusliterar]

de Ognean Stamboliev

http://www.romlit.ro/eminescu_n_limba_bulgar Încă din timpul vieții în jurul numelui genialului poet român Mihai Eminescu /1850- 1889/ au apărut o mulțime de legende. După moartea poetului, compătrioții lui au fost profund impresionați de marea lui dramă personală. La vârsta de 33 de ani s-a îmbolnavit grav și boala în numai șase ani a distrus mintea lui sclipitoare, impresionanta lui energie creatoare și neobișnuitul lui talent poetic. De fapt „Hiperionul sau Luceafărul poeziei românești“, recunoscut ca unul dintre „ultimii mari romantici din poezia universală“, care a creat mai puțin de două decenii (1886- 1883), și în această scurtă perioadă de muncă epuizantă, neavând nimic comun cu poezia (a lucrat în general ca jurnalist), a scris peste 15 000 de pagini de mână: poezii, poeme, povestiri și nuvele, un roman, câteva piese, sute de articole critice și ziaristice. Și acest inestimabil tezaur nici nu este încă în întregime cunoscut și studiat de specialiștii, care, `n ultimul timp, destul de des ne surprind cu câte un nou volum, nepublicat pănă în prezent. Eminescu tot timpul a studiat aprofundat folozofia clasică germană și literatura europeană, istoria universală și teoriile moderne despre economia politică și sociologia, pregatindu-se cu perseverență să- și dea doctoratul și să devină șef de catedră universitară, dar a fost nevoit să-și câștige existența ca sufleur la teatru, bibliotecar, inspector școlar, și, mai ales, ca redactor de ziare – și încă nu unul dintre cei mai buni. Cu toate acestea, peste tot pe unde a fost (iar poetul a rătăcit mult), a lăsat urme adânci și de neșters. Eminescu a vrut să propună guvernului un sistem de învățământ pentru întregul popor `ntr-un moment în care patru cincimi din populația țării nu știa să scrie și să citească. Depunea eforturi pentru a atrage atenția societății românești asupra problemelor dureroase ale epocii și să ușureze soarta poporului său. Ca publicist a fost preocupat mereu de suferințele maselor, dar nu a știut să găsească ieșirea corectă, și tot mai des în disperarea sa s-a îndreptat către trecutul istoric, căutând răspunsul la problema care l-a frământat dintotdeauna, și anume, cea a viitorului omenirii și al Europei. În vestita sa poezie Împărat și proletar ne-a lăsat una dintre cele mai patetice mărturii din întreaga literatură europeană despre protestul asupriților împotriva exploatătorilor: „Zdrobiți orânduiala cea crudă și nedreaptă, / Ce lumea o împarte în mizeri și bogați!..“ Temele pricipale în poezia lui Eminescu au fost dragostea și natura. Că să evadeze din cotidianul atât de detestat de el, de multe ori și-a revărsat durerea sufletului său curat și nobil în versuri despre frumusețea naturii și iubire. Nici un poet român nu a cântat ca el nătura românească, și nu a resimțit atât de profund legătura cu geniul național român. Poet al spațiilor astrale în Hiperion/Luceafărul, Sărmanul Dionis, Povestea magului călător în stele, Eminescu este și poetul naturii patriei: Călin, Sara pe deal, Floare albastră, Freamatul pădurii. Creator în continuă căutare a Absolutului, Idealului, el detesta comunul și cotidianul și înclina spre perceperea metafizică a lumii. Pe lângă acestea, Eminescu ne-a lăsat și unele dintre cele mai tandre și desăvărșite în simplitatea lor cântece despre dragoste: Dorința, Lacul, Și dacă..., Iubind în taină, Despărțire, Atât de fragedă și în ziua de astăzi sună ca niște imnuri ale celui mai luminos sentiment uman. În multe dintre aceste opere figura poetului nefericit, a mândrului singuratic, cutreieră ca o nălucă codrii, „pentru că nu poate suferi pe oamenii ce-i sunt străini“ (Povestea codrului, Freamăt de codru). Mihai Eminescu face parte din generația romanticilor europeni târzii. Admirator înflăcărat al ideilor revoluției care a zguduit Vechiul continent în 1848, al ideilor lui Byron, Pușkin, Hugo, Keats și Novalis, la începutul drumului său s-a manifestat ca un luptător înflăcărat, crezând în calitatea omului de a lupta și de a schimba lumea. Dar foarte curând dramele și suferințele grele prin care trecea, precum și influența puternică a idealismului metafizic al lui Schopenhauer, pe care poetul român l-a admirat încă din anii studenției la Viena și Berlin, l-au făcut să renunțe la vederile sale anterioare. Ultimul refugiu al poetului devenise natura, dragostea și trecutul glorios al patriei, pe care poetul le opunea cu înverșunare prezentului ei vicios. De la avântul pentru darămarea orânduirii exploatătoare din Împărat și proletar poetul treptat a ajuns la o ruptură totală cu întreaga realitate de atunci. Trăind în lumea lui proprie (luminile orașelor mari niciodată nu l-au atras), rătăcitor din fire, Eminescu era nevoit să locuiască în mansarde vechi și scorojite de ploi, să poarte haine vechi și uzate, și toate suferințele acestea se transformau într-o plăcere amară provocată de propria lui sărăcie. Ca și poetul nostru național Hristo Botev, iubea și ura puternic, era statornic în iubirea și ura sa: uneori nedrept și nereținut. Marele lui biograf, criticul si scriitorul, G. Călinescu (1889- 1965) considera, că: „Eminescu a fost omul care avea darul să exprime sufletul trist sau furios al mulțimii, aflate în pericolul de a fi strivită de forțele înverșunate ale lumii vechi, să o încurăjeze cu înflăcărare și să o împingă înainte, desenându-i viitorul în culorile trecutului idilic. Dar soarta l-a aruncat într-o societate, care folosindu-se de progres, s-a grăbit să-și arunce hainele vechi, dar n-a vrut să renunțe la privilegiile avute“ (Viața lui Eminescu de G. Călinescu). În operele găsite după moartea poetului, romantismul lui ajunge la profunzimi excepționale, înrudindu-l cu familia spirituală a marilor romantici europeni. Și dacă operele lui publicate în timpul vieții (vreo 60 de poezii, câteva povestiri și fragmente din piese), se caracterizează printr-un echilibru între formă și conținut, și sunt relativ senine, operele găsite după moartea lui sunt rodul romantismului titanic și contemplător al poetului, care fără îndoială îmbogațește întregul curent cu specificul sensibilității românești. Iar Eminescu însuși este calificat de critica universală ca „o chintesență a spiritului românesc“. Perspectiva pe care o descoperim la Novalis, la Eminescu se întregește de privirea lui complexă și aprofundată spre timp și spațiu, spre trecut și viitor, de veșnica lui sete faustiană pentru cunoașterea vieții și a universului. Nu întâmplător eminentul filosof și critic Tudor Vianu (1897- 1964) l-a numit: „veșnicul rătăcitor, care purta pe sandalele lui colbul veacurilor trecute”...  OGNEAN STAMBOLIEV, critic, traducător, ziarist bulgar. A publicat: Carte nouă despre operă, Carte despre operetă și teatrul de revistă , Incomparabilul Kiril Krastev, Tenorul însorit Nicolai Zdravkov. Editează o serie de traduceri de poezie, proză și dramaturgie din: Eminescu, Slavici, Arghezi, Teodoreanu, Zamfirescu, Sebastian, Lucian Blaga, Ion Luca Caragiale, Nichita Stănescu, Grigore Vieru, Mircea Dinescu, Emil Cioran, Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Matei Vișniec, Jean-Paul Sartre, Claudio Magris, Luigi Pirandello, Pier Paolo Pazolini, Jean Cocteau și alții, traducător și autor de librete de operă, studii critice, recenzii, opinii și articole.