În ianuarie 1950 era important pentru Scânteia, înainte de orice, că sosea în ţară, ca să participe la sărbătorirea lui Eminescu, o delegaţie din U.R.S.S. Pe prima pagină a organului central al P.M.R., sus în dreapta, în clişeu (expresia vremii pentru imaginea foto, în general de calitate mediocră), conform explicaţiei, poeţii G.N. Leonidze şi S.P. Scipaciov sunt înconjuraţi, seara la ora 10, pe peronul Gării de Nord, de ziarişti şi de cei care îi primeau oficial: Zaharia Stancu, preşedinte al Uniunii Scriitorilor, şi între alţii, Mihai Beniuc, M. Novicov, Traian Şelmaru din partea Scânteii, Elisabeta Luca, Marcel Breslaşu, apoi reprezentanţi ai unor autorităţi şi ai Am-basadei U.R.S.S. Solii condeiului stalinist veneau de la Iaşi, unde ajunseseră cu două zile în urmă, pe 10 ianuarie, şi unde cuvântul de întâmpinare îl rostise Jean Livescu, sucevean din Burdujeni prin naştere, rector al Universităţii ieşene la această dată, iar musafirii le-au adus, fireşte, românilor un cald salut din Patria socialismului biruitor, intrată deja în etapa edificării comunismului. Efect cultural pozitiv al acestei curtoazii româneşti care nu are nimic excepţional în epocă – dimpotrivă, e norma însăşi de comportament în lagărul socialist – va fi fiind apariţia, în acelaşi an, a primului volum de tălmăciri în limba rusă a lui Eminescu (57 de poeme – următorul, în 1958, avea să conţină 117 poezii şi să apară, spun cunscătorii lucrurilor, într-un tiraj de 20.000 de exemplare, mic pentru U.R.S.S.).
În numerele Scânteii din jurul sărbătorii, care cădea ca şi acum, într-o duminică, printre informaţii şi reportaje numeroase şi insistente pe această temă, marca propagandistică a ziarului, care trebuie să arate cum îl preţuiesc şi îl onorează pe Eminescu, la o sută de ani de la naştere, clasa muncitoare, ţărănimea, intelectualitatea progresistă şi autorităţile de partid şi de stat, se publică şi câteva texte mai consistente de popularizare – nu însă propriu-zis, nici în cazul lor, a unor cunoştinţelor importante despre viaţa şi opera poetului, ci, de fapt, despre felul în care Eminescu trebuie privit în lumina învăţăturii marxist-leniniste şi staliniste. Iar aici stă miezul însuşi al sărbătorii – care, cu Eminescu material de lucru, devine un exerciţiu practic de preluare critică a moştenirii culturale. Singurele relative noutăţi sunt cele rezultate din trecerea poetului prin ciurul ideologic, asta într-o unitate impresionantă de procedare şi, drept urmare, de concluzii.
În adunarea de la Uniunea Scriitorilor se subliniază (Cezar Petrescu) că scriitorii vremii noastre găsesc în Eminescu un strălucit înaintaş, care a urât clasele exploatatoare, care s-a legat de popor, a trăit viaţa poporului, suferinţele şi amărăciunile lui, care a adus în literatură graiul viu şi bogat al poporului. În combaterea tezei burgheze privind omul desprins de realităţile timpului său, conferenţiarul a probat cu citate adânca preocupare a marelui poet pentru problemele vremii, năzuinţele sale pentru o viaţă mai bună pentru cei mulţi – de bună seamă că spre a fi în acord deplin cu viziunea realist-socialistă despre implicarea obligatorie şi obligatoriu partizană, progresistă, a artistului, a omului de cultură în general, în problematica timpului său, în opera de transformare revoluţionară a lumii. Când îi vine rândul, un reprezentant al cenaclurilor din Capitală, poetul muncitor Vasile Iosif, are de depus mărturie, prin ce spune, că demiterea elitismului în artă şi dărâmarea turnului de fildeş al artistului în favoarea democratizării actului de creaţie reprezintă drumul cel bun. Partidul a sfărâmat „orânduirea cea crudă şi nedreaptă” şi a făurit toate condiţiile liberei desvoltări a poporului nostru, deci şi liberei desvoltări a talentelor artistice din ţara noastră. Fiind uşor de văzut cât de fericite cresc şi se desvoltă azi tinerele talente – din uzine, din sate, din şcoli – faţă de neagra mizerie în care a fost ţinut Eminescu de către regimul burghezo-moşieresc, devine de la sine înţeles că scriitorii noştri – având vie în minte imaginea celor mai reuşite opere ale lui Eminescu – trebuie să se lege cât mai strâns de popor, să cânte viaţa nouă, lupta şi izbânzile sale, să facă din operele lor arme de luptă în mâna poporului nostru.
La Uzinele Vulcan a vorbit, cam la fel, Aurel Baranga, iar la Filatura Română de Bumbac, multe dintre muncitoare, s-a putut afla din Scânteia, au tresărit la recitarea versurilor „Colo, lângă lampă, într-un mic iatac / Vezi o fată care pune aţă-n ac…”– sigur, recunoscând în „Faţa ei e slabă, de-o paloare crudă” semnele certe ale exploatării din timpul blestematului regim burghezo-moşieresc. Aici despre Eminescu a vorbit Maria Banuş, care le va fi convins pe filatoare că, în vremea lui, clasele exploatatoare l-au osândit pe Eminescu să ducă o viaţă de mizerie, iar astăzi, oamenii muncii îl sărbătoresc cu însufleţire. Aşa cum poeta va spune, revenind, în articolul ei publicat în Scânteia din 16 ianuarie, când mai mult de jumătate din paginile ziarului îi sunt rezervate lui Eminescu: Poporul muncitor din Republica noastră cinsteşte pe marele poet (…) aşa cum niciodată n-a fost şi n-a putut fi cinstit sub „orânduirea cea crudă şi nedreaptă” pe care a urât-o cu atâta patimă. Lirică prin excelenţă, Maria Banuş este iertătoare şi colectivist-posesivă cu poetul frământat de „doruri vii şi patimi multe” şi cu scrierile lui ţinute atâta vreme în întuneric, drept care alege să-şi organizeze discursul în jurul unui refren scris cu majuscule. Adică: E AL NOSTRU chiar dacă a greşit…; chiar dacă n-a văzut până la capăt drumul drept şi singurul care…; chiar dacă s-a rătăcit pe drumuri ce nu puteau duce nicăieri… Poeta lămureşte şi de ce anume n-ar fi putut fi Eminescu al celor ai epocii lui, precum şi de ce este al nostru – fără însă a aduce noutăţi, desigur, altele decât noutăţile vremii: a fost incomod, neiertător, nu i-a iubit pe exploatatori, care de aceea l-au lăsat urmaşilor ciuntit, schimonosit, sfâşiat, un Crist. Mâini iubitoare, pline de grijă, se străduiesc să-i întregească chipul... astăzi, când el învie şi vorbeşte liber şi pe înţelesul tuturor, asta pentru că el i-a înţeles în prealabil pe toţi. Şi articolul se închei într-un mod care ar purea să pară spectaculos, dar şi să rămână neînţeles: Eminescu este asemenea lui Danko, personaj slav legendar cu oarecare carieră bolşevică şi realist-socialistă sovietică, mijlcită de Maxim Gorki.
Ceea ce nu spune Maria Banuş e că poporul care îl iubeşte şi îl sărbătoreşte acum pe Eminescu era deja destul de antrenat să iubească şi să sărbătorească. Încă de prin vară, fuseseră de sărbătorit primele cinci Gospodării Agricole Colective (G.A.C.) înfiinţate şi curând încă şapte, începerea lucrărilor la Canal, aniversarea Scânteii şi startul în edificarea, cu subscripţie publică şi în mare vâlvă, a Casei Scânteii, apoi, cu întreceri pentru depăşirea planului în producţia de orice, inclusiv de lozinci, 7 Noiembrie, Marea eopcă stalinistă, aniversarea constituţiei staliniste şi în sfîrşit, pe 21 decembrie, marea aniversare a Tovarăşului Stalin însuşi, la 70 de ani – eliberatorul popoarelor, geniu militar, strateg şi teoretician genial, mare conducător şi învăţător etc. , inaugurarea liniei ferate Salva-Vişeu, precum şi doar a doua aniversare a proclamării Republicii şi a izgonirii monarhiei.
Şi într-adevăr, poporul muncitor, dar şi poeţii lui, poeţii muncitori, înaripaţi de Eminescu şi mai curând poate că şi de A. Toma şi de Th. D. Neculuţă (şi el serbat cu vreun an în urmă), nu mai pierd niciun prilej de a sărbători şi de a cânta ce se cere sărbătorit şi cântat. Căci, zice acum unul fără loc individual în istorie: Te-ntâmpinăm cu muncă, aniversare scumpă / Şi mulţi ţi-aducem daruri din Planul pe cincizeci / Ca tu, izbânda noastră, pe trepte noi să treci. Iar A. Toma, în aceleaşi zile, îi dă lui Eminescu o meritată şi necesară replică subtilă şi memorabilă – ca între poeţii naţionali: Câte sute de catarge / Dârze lasă malurile / Multe sunt ce nu le-or sparge / Vânturile, valurile… Şi cam la fel, nu demult cheltuit, însă oportun şi ca atare, în câştig – de exerciţiu poetic şi de bun nume realist-socialist –, cu Lazăr Cernescu, devenit celebrul Lazăr de la Rusca, Dan Deşliu se înfăţiţează cu un poem din care e de înţeles că, spre furie proletară demascatoare, regimul exploatator a făcut din Eminescu ceva ce i se pare potrivit exprimat prin luceafăr sub obroc, întrucât: Călăii viclenit-au nevolnice minciuni/cercând pe răsvrătitul să-l schimbe în paiaţă: /„”– De-o stea se-namorase, îndepărtată-n ceaţă…/A adorat-o pururi, nepăsător de viaţă ,/ Sfârşind, ca orice geniu, la casa de nebuni….”. Ceea ce eminescologii, nedrept, n-au luat în seamă destul.
Tot aici, unul dintre convertiţii cei mai înzestraţi ai vremii şi în aceeaşi măsură un zelos participant la elaborarea reţetei literare a realismului socialist autohton, Petru Dumitriu, este vizitat de vedenia poetului care cutreieră oraşul îmbrăcat rău, înfrigurat, sărac şi flămând, privit de sus, dar mândru – reprezentativ pentru condiţia scriitorului în societatea burgheză. Portretul îi este necesar autorului pentru a i-l opune lui Eminescu pe scriitorul lumii noi, total implicat în muncă şi în luptă, sprijinit de Partid, privit ca un tovarăş şi întâlnind ochi limpezi şi veseli şi o strîngere de mână – inclusiv pe sub macaralele în jurul cărora mişună mii de săpători pe şantierele Canalului. Petru Dumitriu lucra deja, cam de vreo lună, la Drum fără pulbere şi până să dispară tătucul Stalin şi să devină posibilă închidrea şantierelor dobrogene, scriitorul venea în librării şi cu a doua versiune a cărţoiului de aproape şapte sute de pagini largi, încât se poate ca istoria viitorului, din atare pricină literară, să intre în confuzie cu privire la vremea şi con-ducătorul sub care s-a tăiat măreţul Canal socialist – în fapt, un rost al literaturii cu totul opus celei bazate pe veridic şi pe adevărul vieţii, iar dacă lucrul se va întâmpla de-adevăratelea, romancierul dezertor din cazarma lagărului socialist peste zece ani îşi va fi luat astfel, în temeiul veşnicei ironii a vieţii, o interesantă revanşă.
Exista odată printre intelectuali prejudecata că nefericirea, durerea, singurătatea sunt mai rodnice decât bucuria şi decât sentimentul că trăieşti între fraţi. Prejudecata asta, cultivată şi alimentată de un regim care avea tot interesul ca artistul să fie izolat de masse, slab şi singur, uşor de cumpărat pentru un blid de linte, s-a surpat ca atâtea altele – este paragraful iniţial, rezumând tema articolului semnat de Lucia Demetrius în aceeaşi pagină, dar şi vizează o materie ideatică, aici firesc privită ca prejudecată, ţinută strâns la inimă, mai mult sau mai puţin în tană, de către mai toţi oponenţii şi subversivii deceniilor de înfrăţire comunistă întru fericirea ce va să vină. Critica, de bună seamă că în primul rând cea maioresciană şi a maiorescienilor, susţine Lucia Demetrius în ton cu opinia receptă a timpului, l-a falsificat din interes pe Eminescu în temeiul ideii burgheze mincinoase că geniul nu poate fi decât nefericit şi că hrana lui e alcătuită necesarmente din durerea, tristeţe, însingurare – ceea ce, desigur, condiţia scriitorului angajat al anilor de democraţie populară neagă şi condamnă vehement şi cu dovezi peremptorii, iar cât despre Eminescu, el a avut şi are, în realitate, această condiţie, întrucât este mereu, în primul rând rostitorul în limbă nouă, minunată, a unor mari năzuinţi omeneşti şi a unor deopotrivă de mari teme poetice…
Prin urmare, nu alb, ci alb, drept care nu aici, ci aici.
AUREL BUZINCU
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius