EMIL CIORAN ȘI PETRE ȚUȚEA – NELINIȘTILE PRIETENIEI APROAPE PERFECTE

[altmariusliterar2]

http://societatesicultura.ro/wp-content/uploads/2016/02/Emil-Cioran-si-Petre-Tutea-600x322.jpg 600w, http://societatesicultura.ro/wp-content/uploads/2016/02/Emil-Cioran... 750w" sizes="(max-width: 750px) 100vw, 750px" />

GABRIELA PREDESCUFEBRUARY 17, 2016

http://societatesicultura.ro/2016/02/emil-cioran-petre-tutea/

EMIL CIORAN ȘI PETRE ȚUȚEA AU FOST DOUĂ FIGURI REPREZENTATIVE ALE ELITEI CULTURALE ROMÂNEȘTI INTERBELICE, PE CARE AU CONTURAT-O PRINTR-O PRIETENIE STRAȘNICĂ.

Eu m-aș întâlni cu Cioran în neliniștile mele, care seamănă cu ale lui, iar el s-ar întâlni cu misticismul meu în lirismul lui. (Petre Țuțea)

Bucureștiul, orașul meu adoptiv, așa cum îmi place să îl numesc, îmi oferă des melancolia unui loc străbătut de o istorie contradictorie, unde Calea Victoriei este spațiul prin care, în anotimpuri, îmi măsor pașii nostalgici cu gândul la oamenii mari care au pășit pe acolo, în special cu gândul la o generație ce azi s-a transformat într-un nucleu de cunoaștere și spirit – generația interbelică. În școală, am citit adesea fragmente de texte ale lui Mircea Eliade și Lucian Blaga, am auzit vorbindu-se despre Emil Cioran, Constantin Noica, Petre Țuțea, Nae Ionescu și Nicolae Steinhardt, însă atunci eram prea mică pentru a-i înțelege.

În anul II de facultate am început să îi redescopăr, să îi înțeleg, în mare, și să îi îndrăgesc. Am început să studiez detalii legate de fenomenul Școala de la Păltiniș – un grup de tineri intelectuali români adunați în jurul filozofului Constantin Noica, maestrul de la care s-au hrănit prin cunoaștere –, ajungând să aflu și destinul tragic pe care l-au împărtășit, închisorile comuniste. Mergând pe acest fir, într-o zi m-am oprit asupra a două nume definitorii ale generației interbelice, care au împărtășit o prietenie pe viață, chiar dacă pentru multe decenii au făcut-o de la o distanță considerabilă: Emil Cioran și Petre Țuțea.

Născuți în prima jumătate a secolului al XX-lea, Petre Țuțea în anul 1902 și Emil Cioran în anul 1911, cei doi au împărtășit la începutul tinereții lor laurii unei generații avide de cunoaștere, cu acces la învățământul german și francez, care i-a adus României interbelice schimbarea la față. Ceea ce i-a unit pe cei doi au fost neliniștile unor tineri care își formaseră deja o gândire analitică, convingerile pe marginea cărora începuseră să își contureze primele comentarii. Asupra tuturor acestor lucruri însă avea să se aștearnă blestemul lor – regimul comunist, ce a reușit să îi separe fizic pentru totdeauna:Emil Cioran s-a stabilit definitiv în Franța, iar Petre Țuțea a fost condamnat pentru 13 ani la închisoare în România.

Ceea ce mi-a atras atenția și m-a făcut de multe ori să plâng de emoție a fost exercițiul de admirațiepe care nu au încetat să îl practice unul față de celălalt de-a lungul deceniilor, în ciuda sutelor de kilometri care i-au separat.

Aceste aspecte sunt vizibile în fragmente de scrisori publicate, rânduri din care se pot desprinderespectul, susținerea, speranța.

Dragă Emil,

Mă gândesc cu plăcere la clipa când ne-am cunoscut. Țin să subliniez că apari, pregnant, în conștiința mea, în mod pur detașat de timp și spațiu. Încerc să gândesc jocul pe care îl port între prietenie și admirație. Am certitudinea că te-ai împlinit, eu, însă, nu […]

Dragă Emil, sunt bătrân, bolnav și trist. Sunt neliniștit de perspectiva morții. Ce pustie ar fi viața fără temple, sacerdoți și credincioși. Îmi pare bine că școala, cu toate disciplinele ei, nu poate înlocui Biserica.

În singurătatea mea, cel care mă consolează este tânărul Radu Preda pe care Dumnezeu l-a adus în calea frământatei mele vieți. Prezența lui mă liniștește, astfel încât nu aștept pe nimeni, decât moartea.

P.S. Dragă Emile, cred că-ți aduci aminte de scrisoarea trimisă acum câțiva ani, prin care te rugam să cumperi camera de lângă Cișmigiu, pentru ca să nu mor chiriaș la stat. Acum, când perspectiva morții mă preocupă mai mult ca altădată, revin cu aceeași rugăminte, pentru a avea și tu, când te vei fi întorcând la București, un acoperiș. (Scrisoare adresată lui Emil Cioran, publicată în numărul 12 al revistei Acum și difuzată la Radio Europa Liberă, în ziua de 30 martie 1991)[1].

În aceeași măsură, Emil Cioran își exprima gândurile bune față de vechiul său prieten în fragmente de scrisori pe care i le trimitea lui Bucur Țincu.

Ca și tine, îi păstrez lui Petrică aceeași admirație. Ce om extraordinar! Cu verva fără pereche, dacă ar fi trăit la Paris, ar fi avut astăzi o reputație mondială. Vorbesc adesea despre el ca despre un geniu al vremurilor noastre sau, mai degrabă, ca despre singurul spirit genial pe care mi-a fost dat să-l întâlnesc în viața mea.

Așa cum ți-am scris ultima dată, admirația mea pentru Petrică a rămas intactă de-a lungul anilor. Ce geniu fulgurant! Îmi amintesc de câteva dintre formulările sale ca și cum le-aș fi auzit ieri. Am cunoscut multe spirite remarcabile dintre care unele erau cu totul de prima mână: nu am întâlnit în niciun caz o inteligență atât de incandescentă ca a sa.(Din scrisorile trimise de Emil Cioran lui Bucur Țincu din aprilie și mai 1974. Aceste fragmente au fost publicate în Revista 22, numărul 22, din 15 iunie 1990)[2].

Pe de altă parte, ceea ce impresionează la cei doi filozofi este spiritul extraordinar în care au trăit și cu care s-au hrănit în mijlocul furtunilor celor mai mari neliniști ale lor.

Emil Cioran – filozoful sceptic, care a pus sub semnul întrebării multe aspecte ale existenței, fiind mult preocupat de problema morții, a scris mult, retrăgându-se din lume, refuzându-și premiile și celebritatea, pentru a se ascunde în spatele criticii acerbe pe care adesea a formulat-o la adresa Universului. Atras de misterul morții încă din copilărie, micul Cioran fiind bun prieten cu groparul satului și jucându-se fotbal cu cranii, la maturitate a continuat să formuleze ipoteze pe marginea acestui subiect.

În Manual de descompunere se regăsește un fragment, Variațiuni pe tema morții, unde sunt conturate reflecții strașnice asupra acestei problematici.

Perseverăm în viață tocmai pentru că nu se spijină pe nimic, pentru că îi lipsește până și umbra unui argument. Moartea, în schimb, este prea exactă; toate argumentele sunt de partea ei, Misterioasă pentru instinctele noastre, în fața cugetului nostru ea se profilează limpede, lipsită de prestigiile și de farmecele amăgitoare ale necunoscutului. Acumulând întruna mistere găunoase și monopolizând nonsensul, viața inspiră mai multă spaimă decât moartea; de fapt, ea este marele Necunoscut.

La capătul celălalt se află Petre Țuțea, cel care a suferit anii grei ai carcerei comuniste, dat unei lumi căreia i-a rezistat cu greu și care l-a determinat să îl regăsească pe Dumnezeu, în care nu crezuse. După 13 ani de tortură, cu greu a pășit într-o lume pe care parcă nu o mai cunoștea, fiind înconjurat de o singurătate asurzitoare. În ultimele interviuri pe care le-a acordat din garsoniera sa de la Cișmigiu și de pe patul de spital, Petre Țuțea nu a uitat de prietenii vechi, de timpurile bune ale generației sale, de părinții filozofiei moderne, de poporul român, și mai ales de Dumnezeu.

Detenția mea? Eu am trăit în această detenție jocul politic al celui de-al Doilea Război Mondial… Fenomenele politice sunt, cred eu, rareori punctate de rațiune. Și mai mult: sunt explozii iraționale ale exploziei umane […] Eu pentru poporul român mă las împușcat acum, la zid, acolo… Dacă e nevoie, pentru poporul român mă las împușcat când vrea el… Sunt nimic față de poporul român […] Dumnezeu s-a revelat, dovadă că este. De fapt vânzoleala asta haotică a lumii actuale, frământarea lumii actuale, mă convinge că nu există decât Dumnezeu.

Așadar, două figuri pregnante ale culturii române, două firi diferite din mai multe puncte de vedere – Emil Cioran critic la adresa creației, sceptic față de țara pe care a părăsit-o, și Petre Țuțea profund religios și cu un spirit naționalist exacerbat – s-au definit prin contrast, dar acest lucru nu i-a împiedicat să păstreze o legătură spirituală de-a lungul deceniilor.