Biserica lui Hristos este cuprinzătoare, universală spațial și temporal, se adresează tuturor fără excepție cu o chemare specială. Universalitatea nu înseamnă uniformitate și faptul că suntem cu toții prinși în dragostea lui Hristos nu justifică un egalitarism de tip comunist. Deși egali în dragostea Domnului, Biserica are elite și eroi. Sfinții, asceții, părinții reflexivi ai Bisericii se găsesc acolo și, chiar dacă la sate se trăiește o formă de creștinism cosmic, vârful de lance al creștinismului rămâne pe mai departe cel urban, chiar așa, insular cum este el astăzi. Asceții deșertului egiptean din secolul al IV-lea au astăzi un cuvânt greu de spus, care poate constitui piatra de temelie a unei spiritualități citadine. Sub înrâurirea câtorva mari nevoitori, deșertul egiptean a atras spre sine mii de creștini care voiau să trăiască o viață îngerească. În felul acesta deșertul a devenit o cetate creștină. Poate cetatea creștină prin excelență. Fără ziduri, într-un spațiu neprimitor, cu totul expusă intemperiilor și atacurilor barbare, cetatea aceasta nu seamănă cu nimic altceva. Formal aproape de structura unor sate răsfirate, comunitățile monahale nu au avut nimic rural în ele și nu s-au definit în felul acesta. Deșertul este cosmopolit, monahii au origini diferite, iar punctul comun care îi leagă nu este subteran, nu ține de descendență, ci de ținta comună: nebunia idealului unei vieți îngerești.
Calea de acces spre deșert este opțiunea radicală pentru singurătate. O singurătate care se primește de-a gata în orașe. Un dar otrăvit, așa se vede astăzi, cu care nimeni nu știe ce să facă. Dar soluția se află de mult la acești îndrăzneți părinți care se bucură de singurătate ca de un privilegiu obținut cu greu. Cuvintele lor se structurează într-un manual de gestionare a singurătății.
Elitele Bisericii nu sunt doar asceții (cu toate că sunt pline sinaxarele de martiri și de monahi). Există în rândul acestor elite și o categorie aparte, câteva nume sonore, a căror înțelegere s-a constituit în jaloane inconturnabile pentru o Weltanschauung creștină. Aceștia sunt marii părinți reflexivi sau, dacă acest cuvânt nu este corupt peste măsură, intelectualii asceți ai Bisericii. De la Iustin Martirul și Filosoful până la Grigorie Palama și mai departe, creștinismul de astăzi nu poate fi imaginat fără contribuția lor. Citadini, chiar dacă izolați, fiecare dintre ei a fost o punte de dialog și, totodadă, avangarda gândirii teologice din momentul respectiv. Simone Weil, cu sensibilitatea și intuiția ei extraordinară, sesiza nevoia de sfinți geniali. Adică de niște oameni care să poată fi simultan avanposturi ale gândirii și punți de dialog. Iar sfinții geniali pot fi gestați de Biserică în cadrul unei spiritualități ortodoxe citadine.
Așadar, două sunt liniile majore ale spiritualității citadine care se hrănește din gândirea ascetică și din cea patristică: la nivel personal gestionarea singurătății după modelul părinților deșertului, iar la nivel comunitar angajarea în dialog, după modelul marilor sfinți din istoria gândirii creștine. Iar întâlnirea acestor două componente ar putea fi „imaginea a toată filosofia”, după cuvântul avvei Isidor Pelusiotul.
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius