Elita culturală laică și cea bisericească într-o dezbatere privind profilul preotului transilvănean de la începutul secolului XX

[Convergențe - Lumina]

Elita culturală laică și cea bisericească într-o dezbatere
 privind profilul preotului transilvănean
de la începutul secolului XX

http://www.revistateologica.ro/articol.php?r=80&a=5026

Dr. Andreea DĂNCILĂ^*

Câmpul cultural, cel politic și cel bisericesc reprezintă niște vectori care structurează puternic tabloul elitelor transilvănene de la începutul secolului XX. Într-un timp al „supraviețuirii naționale” aceste sfere interacționează intens, luând uneori accente grave, ce întrețin astfel o efervescență discursivă relevantă în grad mare pentru cultura polemicii pe care spațiul transilvănean o dezvoltă în segmentul temporal amintit.

Studiul prezent își propune să surprindă expectanțele elitei culturale laice față de perechea sa ecleziastică, folosind drept pretext pentru o analiză a acestei relații un episod tensionat de la începutul anului 1907. Pe 5 ⁄18 aprilie 1904 protopopul Grigore Pletosu înainta Sinodului de la Sibiu un memoriu privind înființarea unei reviste teologice. Deși insista pe stringența unui „organ de specialitate pentru cler” și pe necesitatea depășirii particularismului local al foilor periodice într-o vreme în care era nevoie pentru corpul preoțesc transilvănean și de argumente teologice rafinate pentru stoparea prozelitismului altor culte care începeau să-și recruteze noi aderenți din rândul credincioșilor Mitropoliei de la Sibiu^[1], propunerea deputatului sinodal va fi respinsă în ședința din 26 aprilie ⁄ 9 mai 1905 de către Sinodul Arhidiecezei Greco-Orientale Române din Transilvania cu următoarea motivație: „Nu se consideră de o necesitate iminentă existența unei astfel de reviste speciale, pe câtă vreme celor apți de a scrie lucrări de cuprins teologic le stau deschise coloanele ziarului Telegraful Român, deja abonat din partea tuturor cetitorilor vizați de propunător, ca abonați și ai noii reviste”^[2].

Unele documente din Arhiva Mitropolitană de la Sibiu sugerează că la baza acestei decizii a stat un referat negativ întocmit de Miron Cristea în care acesta aprecia că nu există încă „factorul cultural” care să justifice o astfel de apariție și nici garanții privind capacitatea redactorilor de a ridica revista peste nivelul Candelei de la Cernăuți, al Bisericii Ortodoxe de la București, sau al Viitorului de la Iași: „Delicateţea chestiunilor teologice reclamă ca asemenea reviste să fie redactate de bărbaţi copţi, cu deplină competenţă în materii teologice, unde eventualele greşale au cele mai grave urmări”^[3].

Revenind la hotărârea sinodului menționat, mitropolitul Mețianu rostea cu această ocazie un „cuvânt presidial” în care avertiza asupra unui aspect grav, tot mai frecvent în societatea transilvăneană: „Un simptom, pe care mai ales noi cei întruniți în acest sinod avem datorința sfântă a-l combate și delătura, până nu va fi prea târziu. Înțeleg simptomul slăbirii zelului în cercetarea mai regulată a bisericei din partea unor inteligenți și încă chiar dintre aceia, care stau în serviciul bisericei și al școalei și trăiesc așa zicând de la biserică. […] din lipsirea inteligenței de la biserică poporul deduce desconsiderarea bisericei, la care el ține cu atâta tărie, cum și lepădarea inteligenței de popor”^[4]. Va fi aceasta tocmai nișa motivațională de care inițiatorii proiectului Revistei Teologice se vor folosi cu prilejul sinodului din anul următor pentru a obține acceptul editării acestei publicații.

În ciuda scepticismul inițial cu care o asemenea idee fusese creditată de către conducerea Mitropoliei, la 1 ianuarie 1907, proiectata revistă apărea la Sibiu sub directa coordonare a unui tânăr teolog, profesor provizoriu al Seminarului Andreian, Nicolae Bălan. O astfel de revistă fusese imaginată de acesta încă din perioada studiilor sale universitare, atunci când, în 1904, lansa un apel tuturor studenților români teologi pentru înființarea unei publicații care să-i reprezinte^[5]. Deși gestul său nu rămâne fără ecou, numeroase asociații clericale de la București, Sibiu, Arad, Caransebeș răspunzând afirmativ, proiectul nu se va putea realiza în acele circumstanțe^[6].

În articolul-program al Revistei Teologice^[7], încercând să justifice apariția noii publicații, tânărul redactor denunța pericolul transformării Bisericii într-un „mecanism inert”, consecință a limitării misiunii acesteia la nivel dogmatic și social-administrativ și a neglijării „principiului intelectualității în Biserică”. După obținerea stabilității organizatorice și administrative, Biserica, în opinia aceluiași, trebuie orientată spre recuperarea „deficitelor culturale ale veacurilor trecute”.

Tot în acest articol-program, revista își fixa și publicul țintă - clerul parohial, cel care urma să se perfecționeze în ceea ce constituia de altfel, partitura sa tradițională, aceea de „apostoli devotați ai altarului și culturei românești”^[8]. Revista se declara astfel pregătită să înceapă „lupta pentru spiritualizarea vieții bisericești”^[9], într-un moment în care indiferentismul religios sau curentul „cosmopolit socialist” erau înregistrate de tinerii redactori ca semne ale pseudoculturii care începuse să se insinueze tot mai persistent în mediul transilvănean: „Nu este oare cultura mai nouă o prea mare desfășurare de energie și o prea puțină desvoltare a ființei interne a omului?”^[10].

Însă momentul apariției acestei Reviste Teologice în peisajul publicistic transilvănean necesită unele analize și interogații, prilejuite mai ales de dezbaterea pe care noul „organ pentru știința și vieața bisericească”, apărut sub umbrela Arhidiecezei sibiene o suscită. Încă de când fusese vehiculată ideea înființării acestui organ de presă, o facțiune a tinerei elite culturale transilvănene, de o notorietate tot mai puternică, localizată în jurul redacției revistei Luceafărul de la Sibiu, va oferi primele contraargumente acestei inițiative. Previzibil, condeiul care a pregătit atacul împotriva noului proiect publicistic a fost acela al lui Octavian Goga, cel care își făcuse la acel moment din poziția sa de incomod al scenei culturale transilvănene un consistent capital de imagine^[11].

Prima cronică de întâmpinare semnată de redactorul-poet va impresiona prin virulența cu care acesta clasa proiectul tinerilor teologi sibieni: „Socotim că nu chițibușeriile dogmatice, nici escursiunile fără sfârșit pe câmpul mlăștinos al canoanelor pot clădi temeiul moral și intelectual al preoțimei noastre pentru îndeplinirea unei misiuni culturale, ci alte îndrumări ale luminii. Pentru Dumnezeu, nu corectitudinea în înșirarea chestiunilor de la nu știu care sobor dela Nichea, ci cunoașterea economiei raționale și a drepturilor cetățenești, înțelegerea istoriei noastre politice și literare, însușirea unei limbi românești curate – toate acestea, alături de cinstea patriarhală și de vechea frică a lui Dumnezeu, pot ajuta înaintarea culturală a preoțimei noastre. N-avem vreme să ne adormim de contemplația stearpă a pravilelor moarte, noi cari numai prin luptă putem deslega durerile celor ferecați”^[12].

Debuta astfel o polemică ce avea să tensioneze intens publicistica transilvăneană, devenită o scenă de confruntare între o tânără elită culturală și corespondenta ei teologică. Prima, grupând nume ca Octavian Goga, Octavian Tăslăuanu, Aurel P. Bănuț, Zaharia Bârsan, Onisifor Ghibu, Alexandru Ciura, își câștigase încă din timpul studiilor universitare o tribună de afirmare în redacția revistei Luceafărul, bifase deja un debut editorial și începuse să ocupe poziții importante, de o certă vizibilitate culturală în cadrul ASTREI sau al altor instituții de profil cultural asemănător. De cealaltă parte, chiar dacă în redacția Revistei Teologice întâlnim și numele unor clerici venerabili (Ilarion Pușcariu, Gavriil Hango, Grigorie Pletosu, Augustin Hamsea), nucleul de inițiativă al proiectului va fi format din tineri teologi precum Nicolae Bălan, Gheorghe Ciuhandu, Aurel Crăciunescu, Gheorghe Tulbure, Romul Cândea. O constantă esențială pentru profilul formativ al acestora a reprezentat pregătirea universitară la Facultatea de Teologie de la Cernăuți.

Sfârșitul secolului al XIX-lea a dus la un aflux al transilvănenilor către acest centru cultural, care devine, în timp, un punct consacrat în traseul formării intelectuale a elitei ortodoxe^[13]. Deși reîntorși într-o Transilvanie conectată intens la prezentul politic, citit de cele mai multe ori în grila supraviețuirii naționale care ordona multe din prioritățile Bisericii, acești absolvenți de studii superioare (majoritatea dintre ei având și titlul de doctor în teologie) vor resimți puternic nevoia unui spațiu de reflecție teologică depărtat de racordajele militantiste inerente spațiului românesc. Facultatea de Teologie Ortodoxă de la Cernăuți a reprezentat, din acest punct de vedere, un interesant debușeu pentru cultura teologică a viitorilor intelectuali clerici din Transilvania, asigurându-le, vizibil, mai ales odată cu începutul secolului XX, un profil aparte și constituind pentru majoritatea o primă etapă din acea mult clamată operă de „intelectualizare a vieții bisericești”. Sintagma „doctorii de la Cernăuți” avea să primească, așa cum se va observa și pe parcursul dezbaterii analizate, atât prestigiul rezervat unei elite culturale clericale, cât și conotațiile unei titulaturi în spatele căreia se ascundea, nu de puține ori, teama unei intelectualizări precipitate a corpului preoțesc din Transilvania.

În fapt, rechizitoriul mai sus reprodus, adresat de Octavian Goga redacției nou-înființatei Reviste Teologice, avertiza tocmai asupra unui astfel de pericol, al unei dezertări în plan comunitar de la imperativele prezentului spre unele aprofundări teologice, calificate drept inoportune într-un context care ar necesita o mai mare aderență din partea preotului la chestiunile general culturalizatoare, în tradiția mai vechii sale moșteniri pedagogice^[14]. În linii mari, acesta era bagajul argumentativ de care uza redacția Luceafărului în acest punct incipient al dezbaterii pentru a submina public revista imaginată de Nicolae Bălan.

Calificând gestul celor de la Luceafărul drept „exces de zel” și „frazeologie ușuratică”, redacțiaRevistei Teologice își sfătuiește detractorii să rămână pe tărâmul literar, asigurându-i că scena publicisticii transilvănene este atât de generoasă încât suportă existența ambelor reviste. La acest nivel, reacția celor de la Luceafărul a fost interpretată de tabăra teologilor drept o replică defensivă la imixtiunea lor în aceeași nișă a presei culturale românești din Transilvania^[15].

Într-adevăr frecventele conjuncții „bisericești-culturale” („Biserica nu e numai organism dogmatic și social-administrativ, ci, în special, e și instituțiune per eminentiam culturală, […] între actualele referințe ale vieții noastre, Biserica trebuie tot mai mult să se validiteze și în această direcțiune.”^[16]) din articolul-program al revistei puteau crea redactorilor Luceafărului impresia unui puternic contracandidat pe acest sector. Deși nu există liste care să poată reface statistic, pe categorii profesionale, abonații Luceafărului, putem doar aprecia drept convingător faptul că un contingent important din publicul acestei reviste (al cărui moment de aur din această perspectivă este anul 1904, când tirajul atinge 5000 de exemplare, cifră record pentru revistele transilvănene) se recruta din rândul preoților intelectuali. Revista condusă de Octavian Goga și Octavian Tăslăuanu a fost încă de la înființarea sa, din 1902, conectată la chestiuni de interes din viața bisericilor transilvănene, înregistrând în spații ample fie chestiuni din trecutul acestora, fie punând sub lupă momente din prezentul lor. Nu trebuie omis nici faptul că în interiorul redacției Luceafărului se regăsesc nume ale unor absolvenți de teologie precum Ioan Lupaș, Sebastian Stanca, Silviu Dragomir, Miron Cristea. Există deci, din acest punct de vedere, un fond întemeiat al bănuielilor aduse de redactorii Revistei Teologice.

Însă articolul „Chemarea preoțimii noastre”^[17], apărut în Luceafărul sub semnătura aceluiași Octavian Goga și considerat de amicii săi „o adevărată pastorală”^[18], muta dezbaterea privind necesitatea apariției Revistei Teologice de la niște atacuri aruncate între două redacții aparent concurente spre o chestiune de „mare însemnătate” de a cărei rezolvare „atârnă mari interese ale neamului nostru”. Cu o astfel de miză reîncepea Octavian Goga diatriba împotriva Revistei Teologice. După ce constată că religiozitatea poporului român nu a fost niciodată o variabilă dependentă de gradul de erudiție al preoțimii sale, Octavian Goga reconstituie în vădite exerciții de admirație portretul „vechiului popă românesc” care, cu toate că nu știa „latinește sau grecește și nici nu-și bătea capul cu interpretări științifice de dogme sau canoane”^[19], a reprezentat modelul pedagogic referențial al acestui spațiu. Excursul istoric care înregistrează momente precum cel al Supplexului sau al Revoluției de la 1848 mai are drept miză și evidențierea valențelor politice pe care slujitorul Bisericii le-a avut. Evident, Andrei Șaguna servește drept reper total în această înșiruire monumentală^[20]. Chiar și atunci când ajunge cu analiza la timpul prezent, argumentația redactorului de la Luceafărul pare cantonată în paradigma șaguniană, care-i permite să interpreteze misiunea clerului în ecuația supraviețuirii naționale și să conjuge sentimentul religios cu sentimentul național, recunoscând în tagma preoțească „cel mai puternic razim al vieții noastre românești” ^[21].

De menționat faptul că sistemul de referință la care se raportează Octavian Goga este în permanență cel al universului rural țărănesc. Întreaga Transilvanie continuă să fie pentru acesta un loc monocrom, lipsit de o clasă de cărturari urbani capabili să consume „metafizici teologice”. De altfel, în construirea depozițiilor sale împotriva apariției Revistei Teologice, transpare un puternic complex al intelectualului transilvănean antebelic, acela al „îndepărtării de popor”. În contextul în care „preoțimea este unica tagmă de cărturari care păstrează legătura directă cu poporul”, pericolul „pierderii legăturii de intimitate patriarhală a preotului cu poporenii săi”^[22] îi pare lui Octavian Goga un scenariu care ar compromite definitiv existența națională.

În prezent, va opina acesta, religiozității românești îi este suficientă „înțelepciunea bună a vechiului molitfelnic”. Tentativelor de intelectualizare a vieții bisericești acesta le aduce în față exemplul Bucovinei, a cărei preoțime, absolventă de studii universitare la Cernăuți, o vede excesiv funcționarizată, lăsând astfel liberă o poziție esențială în lupta pentru emaniciparea națională. Rechizitoriul făcut redacției Revistei Teologice se încheia astfel: „Această revistă în felul ei de astăzi, cu articole teoretice, cu lupta strașnică împotriva unor pericole de care noi azi nu avem să ne temem, cu cheltuiala inutilă a cernelei pe citații eline, cu ploaia grozavă a numelor nemțești, cu cronica ei rusească, nu împlinește un gol simțit și sporește numai mulțimea tipăriturilor neînțelese. Pe lângă aceste, dacă se va avânta la justificări și interpretări oricât de «științifice» de ordine dogmatică, atunci se va porni din nou acel pătimaș și urât război confesional între oameni de-un sânge”^[23].

Articolul, scris într-o atât de polemică notă, avea să producă reacții la nivelul tuturor publicațiilor transilvănene, intrând în dezbaterea publică inclusiv a Regatului Român. Nicolae Iorga se va declara încântat de concluziile servite de fostul său admirator sibian, ironizând și el aspirațiile intelectualiste ale tinerilor teologi^[24].

Pentru a fi și mai convingător, mesajul lui Goga avea să fie dublat și de o replică literară, nuvelaPopa Solomon^[25], semnată de acesta cu un pseudonim, I. Graur și apărută în același număr alLuceafărului. Cât timp cei de la Revista Teologică încercau să-și susțină cauza apelând la argumente specifice tagmei (citate biblice, interpretări dogmatice etc.), nici scriitorii nu-și vor refuza șansa de a „manipula” literar subiectul dezbaterii.

Sesizând derapajele la care un astfel de schimb de replici putea să conducă, Roman Ciorogariu, pe atunci director al Institutului Teologic-Pedagogic din Arad și redactor al publicației Biserica și Școala, încearcă să medieze, imediat după publicarea articolului lui Goga, conflictul ivit. Într-o serie de articole apărute în revista arădeană, al cărei responsabil era, protosinghelul Roman aprecia ca necesar proiectul Revistei Teologice într-un decor steril din perspectiva literaturii bisericești, receptiv la ateismul modernității. Mișcarea teologică de la Sibiu va sugera acesta, nu este decât replica celei literare de la Luceafărul, care a ridicat nivelul cultural al timpului său, dinamizând prin contaminare și sfera teologică^[26].

Roman Ciorogariu era de părere că acei critici ai teologilor sibieni greșeau atunci când îi rezervau preotului calitatea unui purtător de mesaj monolit, adresat unui public nediferențiat: „Preotul nu are să conducă sufletește numai pe țăranul său, ci și pe inteligentul cult. Înțelegeți finețele care se cer de la un preot pentru tratarea sufletească a omului cult. […] Cultura clerului întotdeauna la toate națiunile culte a stat și stă la nivelul culturii acelei națiuni”^[27].

Nu erau acestea decât constatări menite să sugereze trecerea într-o nouă etapă de consolidare a intelectualității transilvănene. Preocuparea pentru receptor sau pentru orizontul său de acceptare sunt semnele vădite ale unei modernizări culturale. În acest sens, deceniul premergător Primului Război Mondial consacră o tot mai vizibilă bifurcare a strategiilor culturale transilvănene, orientându-le diferit, în funcție de nivelul publicului capabil să decanteze mesajele culturale^[28].

Simțindu-se dator cu un răspuns, într-o scrisoare personală^[29] adresată directorului Institutului Teologic din Arad, Octavian Goga rămânea consecvent principiilor sale și, după ce își asigura destinatarul de „dragostea și cinstea” pe care o poartă tagmei preoțești^[30], își motiva atacurile trimise către tinerii teologi sibieni ca reprezentând o reacție critică-sanitară a cuiva care dorește îmbunătățirea vieții bisericești din Ardeal. În aceste condiții, concluzia sa avea să rămână la fel de tranșantă: „Mișcarea de la Revista Teologică o detest fiindcă nu dă decât încercările searbăde ale unei erudiții provinciale, fiindcă nu îmbrățișează problemele bisericii noastre românești și fiindcă, la urma urmei, eu nu pot avea încredere în conducerea unor oameni care pot lăsa să treacă în revista lor prostii – ca partea din urmă a predicii părintelui Teculescu– care prezintă porniri pronunțat anticulturale”^[31]. 

Gheorghe Ciuhandu, un alt lider al redacției Revistei Teologice, vedea în atacurile inițiate din interiorul redacției revistei Luceafărul o tentativă de a subordona Biserica naționalului, un simptom al unor tendințe seculariste apărute în rândul intelectualilor laici transilvăneni. Chiar dacă există contextul care să susțină implicarea Bisericii în cauza națională, aceasta se va face cu rezerva unei absolutizări filetiste: „Cinstim și ne închinăm și noi evangheliei noastre naționale și tocmai pentru aceea îi căutăm cel mai puternic sprijin în vecinicia Evangheliei lui Christos – dar nu aștepte nimeni ca acelei evanghelii naționale schimbăcioase după vremi și patimi și slăbiciuni omenești să-i subordonăm evanghelia lui Christos”^[32].

Într-o suită de articole găzduite de Tribuna arădeană, sub titlul „Afaceri culturale. O injurie”, consilierul secției școlare a Consistoriului arădean ridica, inspirat, problema relației dintre cultură și teologie, confruntată cu un grav simptom importat în spațiul transilvănean, acela de a exclude din domeniul culturii tot ce aparține credinței și moralei. Mai mult sau mai puțin voalat li se imputa tinerilor scriitori tendințele unei uzurpări a câmpului cultural, care a  devenit astfel propriul lor fief exclusivist^[33]. Gheorghe Ciuhandu sugerează că întreaga dezbatere e motivată de competiția pentru monopol cultural inițiată de literați: „Nu s-a aflat încă pe fața pământului acea branșă de intelectuali ori de muncitori cu brațul care să acopere esclusiv și singură toate trebuințele morale și materiale ale unui neam”^[34]. 

Teologii de la Sibiu mai atrăgeau atenția și asupra tentativelor de culturalizare a lumii rurale care se pot dovedi riscante dacă nu sunt prudent gestionate de administratorii spațiului cultural, întrucât pot aduce „primejdia de a corupe cultura și de a o expune degenerării, acolo unde nu a putut fi pe deplin asimilată sufletește”^[35].

Pentru ca balanța detractorilor, respectiv a susținătorilor să fie echilibrată, intervine în polemică și Onisifor Ghibu, chiar dacă mai mult somat de tabăra celor de la Revista Teologică. Acesta va profita de scena oferită de cotidianul budapestan Lupta, al cărui proaspăt redactor era, pentru a-și argumenta opțiunile și pentru a ramifica suplimentar polemica ce se transforma rapid dintr-un dialog tensionat întreLuceafărul și Revista Teologică într-o chestiune dezbătută de majoritatea presei transilvănene.

Pentru Onisifor Ghibu ideea înființării unei reviste teologice era pe deplin întemeiată, justificată de absența unei literaturi bisericești care să se ocupe de pregătirea preoțimii după terminarea studiilor sale. Obiecțiile lui Onisifor Ghibu țin însă de tematica revistei, orientată spre „studii prea savante și științifice”, depărtată de „trebuințele noastre sufletești”. Pentru proaspătul redactor al Luptei un titlu mai inspirat al revistei ar fi fost Revista bisericească, motivând și el, fidel manierei în care o făcuse deja Octavian Goga, rostul cultural-național al instituției transilvănene în cauză: „Să nu se piardă din vedere că suntem o biserică națională, întrucât o biserică se poate lăuda cu această calitate, și că datoria fiecăruia și cu atât mai vârtos a unei reviste bisericești e să contribuie ca această biserică națională să fie ridicată la un nivel mai înalt, așa încât să devină o putere culturală națională”^[36]. Ca să poată clama o oarecare utilitate pentru mediul religios, revista ar trebui să fie un barometru cultural al prezentului, cu puternice acolade identitare, „neuitând cine suntem, unde suntem și unde mergem”.

Confruntați cu atacuri ale tinerei generații, desfășurate pe mai multe fronturi publicistice, cei de laTelegraful român se vor erija, firesc, în apărătorii revistei ce apărea sub auspiciile arhidiecezei. Comentariilor lui Onisifor Ghibu cei de la cotidianul sibian le vor răspunde printr-o serie de articole justificative în care li se explica celor care sugerau fixarea cuprinsului revistei în jurul chestiunilor stringente ale prezentului că acestea ar reprezenta o limitare a mizei revistei, întrucât „noi avem lipsă de învățăturile mari ale istoriei, de făptuirile popoarelor mai înaintate, de înțelegerea instituțiunilor culturale sănătoase”^[37].

În subsidiar, tensiunea dialogului purtat de Onisifor Ghibu cu Telegraful Român este una simptomatică pentru felul în care tânăra generație culturală transilvăneană se va raporta la acest organ al mitropoliei, considerat mult prea moderat în expresie și sensibil la ingerințele autorităților centrale laice. În acest sens, înființarea Revistei Teologice poate fi privită și ca un pretext, abil folosit de gruparea de la Luceafărul, pentru a redeschide dosarul atitudinii Telegrafului Român și a întregului corp preoțesc în noul context al participării candidaților Partidului Național Român la lupta electorală. Chiar în zilele în care se consuma această dezbatere, în cercul Bocșa aveau loc alegeri pentru un loc de deputat în parlamentul budapestan după anularea mandatului lui Corneliu Brediceanu. Candidatul P.N.R. va suferi, cu această ocazie, o înfrângere de răsunet, cu atât mai problematică cu cât cercul era unul majoritar românesc. Presa transilvăneană a atacat imediat după aflarea rezultatului alegerilor atitudinea preoților români, acuzându-i de pactizare cu candidatul guvernamental^[38]. Ceea ce pentru Onisifor Ghibu și pentru ceilalți colegi de la Luceafărul sau Țara Noastră era semnul unei trădări cu implicații politice majore, pentru Nicolae Bălan era un argument în favoarea tezelor sale: „La Bocșa, preoții nu au votat cu candidatul național pentru că le lipsea conștiința vredniciei preoțești, nu fiindcă nu aveau înțelepciune politică”^[39]. Fiecare eveniment de pe scena transilvăneană era interpretat de cele două tabere prin filtrul care să le justifice orientarea. Cu toate acestea, disponibilitatea preoților spre un tip de activism politic a reprezentat o miză importantă pentru tânăra elită culturală laică, reluată în numeroase articole de presă.

Continuând dialogul tensionat cu gruparea de la Luceafărul, redactorul Revistei Teologice aprecia lamentațiile lui Octavian Goga ca fiind neproductive, întrucât reprezintă o „contemplație poetică a trecutului pe care nu-l mai putem readuce”, nostalgii golite de un racordaj la prezent pentru că tipul vechi al preotului român a dispărut. Ceea ce Octavian Goga îi atribuie preotului român, „povățuirea poporului în cele culturale, politice și economice”, constituie de fapt, în aprecierea redactorului de la Revista Teologică, fișa de lucru a tuturor cărturarilor transilvăneni, fie poeți fie preoți^[40]. Retoric, la sfârșitul articolului Nicolae Bălan se întreba: „De știință și de cultură să ne ferim astăzi, în veacul al douăzecelea?”^[41].

Însă din argumentația dezvoltată de cei de la  Luceafărul de-a lungul dezbaterii reiese clar că nu ideea înființării unei publicații culturale produce tensiune, cât aceea a uneia care iese din discursul culturalizator clasic și devine o revistă specializată, orientată către segmentul elitar din cadrul clerului. Este aici în joc miza profesionalizării clerului într-o Transilvanie destul de rezistentă la astfel de provocări, decriptate de multe ori în sensul unui abandon de la lupta națională. La fel se întâmplă și în momentul în care este adusă în chestiune profesionalizarea scriitorilor sau a ziariștilor transilvăneni, categorii care beneficiază în spațiul transilvănean de un consistent capital simbolic pentru care încorsetarea în limitele unei profesii ar însemna demitizarea unor tipologii de largă reprezentativitate și de prestigiu, purtătoare ale unei „misii sacre”.

De altfel, chiar Octavian Goga în răspunsurile la interpelările lui Nicolae Bălan încerca să-l convingă pe acesta de faptul că nu pot exista în Transilvania domenii de activitate ieșite din „marginile vremelnice ale durerilor de azi”. Într-un timp al „apostolatului”, scriitorul nu-și putea permite luxul profesionalizării, așteptând aceeași reacție și din partea confratelui său cărturar, preotul: „Va veni poate și acel timp norocos când va fi o necesitate ce e astăzi lux, când vremea, acest despot capricios, va trezi în sufletele oamenilor alte glasuri și alte ecouri…Cărturarii acelor vremi vor fi poate mai norocoși. Atunci preoții vor fi poate numai slujitorii altarului și poeții numai slujitorii frumosului”^[42]. 

În condițiile în care tânăra elită culturală era angajată în activități culturalizatoare, în proiecte „poporale” (în cadrul Asociațiunii, sau din redacția Țării Noastre, periodic care debuta chiar la începutul anului 1907), elitismul clamat al celor de la Revista Teologică pare o dezertare în plan civic „nu socotim potrivit să se enunțe ca principiu de supremă împlinire a datoriei preoțești la noi: o erudiție teologică… Dimpotrivă, vrem ca preoții noștri să fie înzestrați cu atribuțiile mai de căpetenie ale unei înaintări culturale și să fie astăzi alături de păstorirea lor bisericească apostoli ai culturii și îndrumătorii politici ai țăranilor…”^[43]. 

Se observă că, la nivel discursiv, preotul este imaginat de către cei din redacția Luceafăruluidrept un „martir al cauzei naționale”, a cărui funcție este „apostolia”, iar instituția căreia îi slujește este „o cetățuie”, împrumutând astfel multiple elemente militantiste ce pot fi regăsite ușor în clasicul câmp semantic al autoreprezentării cărturărimii transilvănene.

În stabilirea profilului preotului român pot fi vizibile și unele influențe venite din zona proiectelor haretiste, care confereau slujitorului Bisericii un rol principal în acțiunile de mobilizare culturală a lumii rurale^[44]. Chiar dacă tinerii din redacția Luceafărului erau puternic racordați la experimentele culturale ale Regatului Român, ipoteza transferului nu trebuie supralicitată, întrucât exista aici o moștenire transilvăneană redutabilă care asigura preotului român vocația de îndrumător al poporului.

La sfârșitul lunii martie a anului 1907 polemica iscată între scriitorii de la Luceafărul și tinerii teologi avea să fie curmată brusc, pentru că un subiect imediat, cu consecințe mult mai palpabile, lua prim-planul publicisticii transilvănene: adoptarea legilor lui Apponyi.

Deși vor exista în continuare aluzii din ambele direcții, conflictul nu va mai atinge niciodată cotele anului 1907. Există însă o reluare a polemicii, chiar dacă la alte tonalități, în 1912 când asesorul consistorial Lazăr Triteanu, un apropiat al cercului lui Goga, republică în Calendarul Arhidiecezan pe anul 1913 articolul poetului sibian „Chemarea preoțimii noastre”. Profund deranjat de gestul preotului din consistoriu, Nicolae Bălan pregătește o broșură cu titlu identic, apărută în cadrul Bibliotecii Bunului Păstor, reunind mai multe studii și articole în care se justifica poziția Revistei Teologice și se incriminau ideile vehiculate de redactorul Luceafărului. Cu această ocazie, arhimandritul Iuliu Scriban concluziona sec: „Domnul Goga e dușmanul culturii pentru cler”^[45].

De cealaltă parte, redactorul Luceafărului continua să privească dezamăgit proiectul teologilor conduși de Nicolae Bălan, popularizând, inclusiv din poziția sa de secretar literar al ASTREI, un discurs resemnat despre modul în care, „în situația dezordonată a prezentului”, preoțimea se dezice tot mai mult de „îndatoririle sale istorice” care au consacrat-o drept un „factor hotărâtor cultural”: „Căci ce poate fi mai neprielnic pentru întărirea noastră culturală în sens național decât împrejurarea detestabilă pentru noi de-a face să amuțească amvonul, această tradițională armă a luptei noastre culturale-naționale, de-a reduce la atribuțiile pur pastorale activitatea preoțimei noastre sătești […]?”^[46].

Despre felul în care Revista Teologică a fost receptată în mediile intelectuale-teologice nu deținem informații concrete. Din schimbul de scrisori dintre Nicolae Bălan și Gheorghe Ciuhandu reiese că revista se confrunta cu grave probleme financiare, cauzate de neplata constantă a abonamentelor și de restanțele acumulate încă de la primele numere^[47]. În aceste condiții, revista a încercat să depășească eticheta unei reviste „prea teoretice”, încercând să propună rubrici de actualitate, precum „Viața bisericească” și altele care urmau să devină „icoane ale stărilor din biserica noastră, atât a celor bune, cât și a celor rele”^[48].

Departe de a fi fost doar o răfuială de orgolii între două personalități puternice, discuțiile pe care înființarea Revistei Teologice le suscită deschid interesante nișe de analiză a unei relații destul de puțin interogată, aceea dintre elita culturală laică și cea teologică. Dacă cea dintâi este concentrată la începutul secolului spre proiecte de popularizare culturală, renunțând ușor la rigorile artei pure și asumându-și cu mai multă ușurință ipostaza tribunului absorbit de prezent decât cea a creatorului, cea de-a doua încearcă să-și analizeze mai nuanțat misiunea și să propună deschideri discursive, într-un timp în care militantismul cultural-politic monopoliza scena jurnalisticii transilvănene. Principiul intelectualizării vieții bisericești pe care își clădea Nicolae Bălan argumentațiile a stârnit valuri de îngrijorare în rândurile elitei culturale laice, obișnuită să funcționeze în cadrul imediatului pragmatic care stabilea multe din prioritățile agendei culturale. Mobilizarea și emanciparea masei electorale românești le părea tinerilor de la Luceafărul a fi prioritatea care ordona inclusiv agenda culturală a acestora. De cealaltă parte, imaginea preotului militant nu era una exclusă din proiectul celor de la Revista Teologică, ci doar considerată limitată în raport cu paleta largă de manifestare a slujitorului Bisericii. De altfel, ca un post-scriptum al întregii dezbateri, amintim episodul din toamna anului 1918 când Nicolae Bălan fugea la Iași, la sugestia lui Andrei Bârseanu, președintele Consiliului Național din Sibiu, pentru a lua legătura cu oamenii politici români și străini și a susține cauza Transilvaniei ^[49]. De acolo avea să îi scrie președintelui ASTREI: „Misiunea mea a reușit. Am făcut cred, mari servicii cauzei noastre mari. […] Totul stă bine și înfăptuirea integrală a idealului nostru secular e pe calea cea mai bună.”^[50] În acele momente, Nicolae Bălan juca tocmai partitura indicată de Octavian Goga în polemica avută la începutul anului 1907: a preotului-actor într-un prezent agitat.

În urma dezbaterii de idei ce a opus cele două redacții sibiene, grupul de la Revista Teologicăavea să-și modereze în timp rigiditatea tematică inițială, permițându-și frecvente incursiuni și luări de poziție intransigente la derapajele social-politice și culturale ale societății. În tot acest timp, nu va renunța să reprezinte unul dintre cei mai redutabili pioni ai dezvoltării literaturii teologice din Transilvania, așa cum își imaginase încă de la înființare mentorul său, Nicolae Bălan. De cealaltă parte, elita culturală laică din jurul Luceafărului se regăsește pe poziții net diferite de perechea sa occidentală, lipsită astfel de valențele secularizante ale acesteia, sincer preocupată spre campanii de mobilizare a corpului preoțesc din Transilvania, conștientă de nevoia unui răspuns unitar la provocările prezentului. După ce verva retorică inițială va fi depășită, cele două poziții aparent ireconciliabile de la începutul anului 1907 se vor apropia, fiecare tabără încercând să-și asume semnalele de alarmă ale acestei polemici. Parte din replicile celor doi actori principali, precum: „Numai învățând a scrie corect românește putem ajunge în rai” (Octavian Goga^[51]) sau „Cel ce nu e creștin nu poate fi român întreg” (Nicolae Bălan^[52]), rostite în iureșul acuzelor reciproce, va pregăti scena pentru o viitoare dezbatere, purtată, în tonalități mult mai inflamate, de o altă generație de cărturari, din perioada interbelică.

Departe de a fi fost o convențională inițiativă publicistică, care să treacă neobservată în spațiul public transilvănean, lansarea Revistei Teologice aduce, prin ineditul proiectului său, acela al recuperării decalajului culturii teologice într-un spațiu absorbit de „politica națională”, inspirate rechestionări asupra rolului slujitorului Bisericii în viața cetății. Dacă pentru tânăra elită laică grupată în jurul redacției Luceafărului imaginea preotului era conturată în relație strictă cu „treburile nației”, iată că în 1907, Nicolae Bălan, viitorul mitropolit al Ardealului, adaugă o tușă esențială acestui portret: aceea a teologului care reface în timp legătura cu tradiția șaguniană.

 

 

---

^[1]  Grigore Pletosu, „Revista Teologică”, în Telegraful Român, Sibiu, LVII, nr. 39, 10⁄23 aprilie 1904, p. 1.

 

^[2]  Protocolul Sinodului Archidiecesei Greco-Orientale Române din Transilvania ținut la anul 1905, Tipografia Arhidiecezană, Sibiu, 1905, p. 19-20.

 

^[3]  Demonstrația îi aparține Anei Grama în articolul „Revista Teologică, Consistoriul sibian şi asesorul Elie Miron Cristea (1904-1905)”, publicat în Revista Teologică, Sibiu, nr. 1/2007, http://www.revistateologica.ro/articol.php?r=45&a=3785 ;(10.09.2012).

 

^[4]  Protocolul Sinodului…, p. 43.

 

^[5]  I.P.S. Dr. Nicolae Bălan, „Cum am întemeiat Revista Teologică – amintiri”, Revista Teologica, nr. 1/2007,http://www.revistateologica.ro/articol.php?r=45&a=4082 ;(10.09.2012). Grigorie T.Marcu, „Mitropolitul Nicolae al Ardealului. Biobliografie”, în Omagiu I.P.S Nicolae al Ardealului la douăzeci de ani de arhipăstorire, Tiparul Tipografiei Arhidieczane, Sibiu, 1940, p. 66.

 

^[6]  Ana Grama, în articolul citat reface, pe baza unor documente de arhivă, discuțiile din interiorul sinodului la propunerea lui Grigore Pletosu din 1904.

 

^[7]  „Cătră cetitori!”, Revista Teologică, Sibiu, I, nr. 1, 1907, p. 1.

 

^[8]  Ibidem, p. 3.

 

^[9]  N. Bălan, „Cum am înființat Revista Teologică”.

 

^[10]  N. Bălan, „Religiune și cultură”, în Revista Teologică, nr. 9-10/1907, p. 336.

 

^[11]  Octavian Goga devenise, după obținerea premiului de debut al Academiei Române pentru volum său de poezii din 1905, liderul carismatic al generației sale, cu veleități de reformator atât cultural, cât și politic.

 

^[12]  Octavian Goga, „Cronică”, în Luceafărul, nr. 21-24/1906, p. 471-472.

 

^[13]  Szögi László, Studenți români din Transilvania la universitățile din Europa secolele XVI-XX, Editura Universității „Petru Maior”, Târgu-Mureș, 2011, p. 49. Lista studenților români transilvăneni de la Universitatea din Cernăuți indică faptul că majoritatea celor care aleg să studieze aici (identificați 58) se orientează către Facultatea de Teologie Ortodoxă. Dintre aceștia, 35 vor opta pentru cursurile menționatei facultăți în intervalul 1900-1918, perioadă care de altfel produce o consacrare sporită a acesteia. O listă a celor care vor opta, începând cu anul 1885 pentru studii doctorale în cadrul numitei facultăți recompune, de fapt, rândurile elitei ecleziastice transilvănene: Iuliu Olariu, George Popovici Bănățanul, Traian Puticiu, Dimitrie Barbu, Petru Barbu, Traian Badescu, Nicolae Bălan, Romulus Cândea, Aurel Crăciunescu, Gheorghe Ciuhandu, Nicolae Popovici – evidența este preluată din teza de doctorat a lui Ioan Paul Valenciuc, Preoțimea ortodoxă din Bucovina în timpul ocupației habsburgice (1775-1918), p. 212, susținută la Facultatea de Teologie Ortodoxă a UniversitățiiBabeș-Bolyai, 2011.

 

^[14]  Conținutul primului număr al revistei justifica într-o oarecare măsură temerile lui Octavian Goga. Pe lângă articolul-program, în revistă mai apăreau și articolele precum: „Universalitatea religiunii”, „Critica biblică înaltă” sau modele de predici cu un text destul de greu accesibil clerului parohial.

 

^[15]  Ion Crainic, „În jurul Revistei Teologice”, în Telegraful Român, nr. 11/1907, p. 1.

 

^[16]  „Cătră cetitori!”, în Revista Teologică, nr. 1/1907, p. 1.

 

^[17]  O. Goga, „Chemarea preoțimii noastre”, în Luceafărul, nr. 2-3/1907, p. 27.

 

^[18]  Octavian Goga în corespondență, vol. II, Minerva, București, 1976, aprecierea îi aparține lui Iosif Blaga, p. 156.

 

^[19]  O. Goga, „Chemarea…”, p. 1.

 

^[20]  De altfel, Andrei Șaguna este revendicat de către ambele tabere: pentru Nicolae Bălan ipostaza acestuia se confundă cu aceea a „Marelui Dascăl”, în timp ce pentru Octavian Goga respectivul mitropolit este „Preotul național”.

 

^[21]  O. Goga, „Cronica”, Luceafărul, nr. 2-3/1907, p. 49.

 

^[22]  Idem, „Chemarea preoțimii …”, p. 28-29.

 

^[23]  Ibidem. După Corina Teodor, sfârșitul primului deceniu al secolului XX aduce o tot mai vizibilă estompare a discursului puternic confesionalizant în presă, proces orchestrat de elita laică interesată să obțină solidarizarea elementului românesc din Transilvania – întreaga demonstrație în Coridoare istoriografice. O incursiune în universul scrisului ecleziastic românesc din Transilvania anilor 1850-1920, Presa Universitară Clujeană, 2003. 

 

^[24] Roman R. Ciorogariu (1852-1936). Studii și documente, Ed. Episcopiei Ortodoxe Române a Oradiei, 1981, p. 297, N. Bălan către R. Ciorogariu în 19.03.1907.

 

^[25]  I. Graur, „Popa Solomon”, în Luceafărul, nr. 2-3/1907, p. 34. Nuvela era, în fapt, o apologie a vechiului popă de țară, respectat de țăranii care nu vor să accepte în comunitate un preot intelectual care nu le mai poate fi „părinte sfătuitor”, ci „domn de la oraș”.

 

^[26]  Ideea era, de altfel, susținută și de către un redactor al Revistei Teologice, Gheorghe Ciuhandu, „Afaceri culturale. O injurie”, în Tribuna, nr. 22/1907, p. 2.

 

^[27]  Roman Ciorogariu, „Pentru cultura clerului”, Biserica și Școala, nr. 6/1907, p. 2.

 

^[28]  În acest sens, este încărcată de semnificație mutația survenită în agenda ASTREI de la sfârșitul primului deceniu al secolului XX: delimitarea unor „conferințe pentru intelectuali” de „prelegerile poporale” sugerează că suntem în plin proces de maturizare culturală.

 

^[29]  Roman R. Ciorogariu (1852-1936). Studii și documente, Editura Episcopiei Ortodoxe Române a Oradiei, 1981, p. 338.

 

^[30]  Invoca cu această ocazie și faptul că tatăl său, Iosif Goga, fusese preot în Rășinari, satul natal.

 

^[31]  Este vorba de predica protopopului Teculescu, „Despre trufie”, care făcea niște analogii periculoase între fariseii Vechiului Testament și cărturarii timpului prezent. Revista Teologică, nr. 2/1907, p. 66.

 

^[32]  Gheorghe Ciuhandu, „Pentru Luceafărul”, în Revista Teologică, nr. 4/1907, p. 168.

 

^[33]  Gh. Ciuhandu, „Afaceri culturale. O injurie”, în Tribuna, nr. 23/1907, p. 2.

 

^[34]  Ibidem, nr. 24/1907, p. 2.

 

^[35]  N. Bălan, „Religiune și cultură”, în Revista Teologică, nr. 9-10/1907, p. 340.

 

^[36]  N. Foișor (pseudonim O. Ghibu), „Cronică bisericească”, în Lupta, nr. 16/1907, p. 12.

 

^[37]  Ion Crainic, „În jurul Revistei Teologice”, în Telegraful Român, nr. 11/1907, p. 2.

 

^[38]  Pentru o imagine completă a felului în care s-au desfășurat aceste alegeri a se vedea Gheorghe Iancu, „P.N.R. și alegerea din cercul electoral Bocșa (1907)”, în Biserică, societate, identitate: In honorem Nicolae Bocșan, S. Mitu, R. Graf, A. Sima (edit.), Presa Universitară Clujeană, 2007, p. 325-333.

 

^[39] N. Bălan, „Probleme actuale pentru cultura preoțimii noastre”, în Revista Teologică, nr. 3/1907, p. 118.

 

^[40]  Ibidem, p. 116-117.

 

^[41]  Ibidem, p. 119.

 

^[42]  O. Goga, „O deosebire”, în Luceafărul, nr. 6/1907, p. 110.

 

^[43]  Ibidem, p. 90.

 

^[44] Catherine Durandin, Discurs politic și modernizare în România, Presa Universitară Clujeană, 2001, p. 55.

 

^[45] N. Bălan, Chemarea preoțimii noastre, Biblioteca Bunului Păstor, Tipografia Arhidiecezană, Sibiu, 1912, p. 39.

 

^[46]  Analele ASTREI, IV, Sibiu, 1908, p. 125.

 

^[47]  Pavel Vesa, Protopop dr. Gheorghe Ciuhandu (1875-1947), Editura Arhiepiscopiei Aradului, Arad, 2011, p. 298.

 

^[48]  Ibidem.

 

^[49]  Ioan Dăncilă, „Biserica strămoşească şi marea unire”, în Omagiu IPS Dr. Nicolae Bălan, Mitropolitul Ardealului la 20 de ani de arhipăstorire, Sibiu, Tiparul Tipografiei Arhidiecezane, 1940, p. 44.

 

^[50]  Biblioteca Central-Universitară „Lucian Blaga”, Cluj-Napoca, Colecții Speciale, Fond Andrei Bârseanu, Ms. 4741, vol. I, f. 1.

 

^[51] „Cronică”, în Luceafărul, nr. 2-3/1907, p. 49.

 

^[52] „Probleme actuale pentru cultura preoțimii noastre”, în Revista Teologică, nr.3/1907, p. 113.