altmarius

cultură şi spiritualitate

Epitetul s-a ivit de la sine și am hotărât să-l păstrez. Am citit, în ultima vreme, volume de versuri în care, dincolo de originalitatea fiecărui poet și de singularitatea sa umană și estetică, am putut identifica o stăruitoare temă a ruinelor, a ruinării. Fie că se numesc așa ori nu, poemele sunt elegii. Încărcate de „povara și grija unei nesfârșite melancolii. / Căci și în ea dăinuie ceea ce pe noi adesea ne copleșește: / – amintirea, ca și cum toate spre care năzuim / altădată mai aproape ne erau, mai cu credință și-n infinit de suavă comuniune”, cum ar zice Rilke, ele dau ocol surpărilor ființei. Moartea, bătrânețea, trecerea sunt forme ale durerii care se preface în poezie nu pentru a se uita pe sine, ci pentru a lăsa suspendată și liberă, căci de neatins, soluția. Poezia nu vindecă și nu răspunde la marile întrebări, ci le pune astfel încât să poată fi considerată chiar frumusețea rostirii lor un răspuns. Poetul caută un sens, un rost, un blazon care să amelioreze destinul cenușiu de Sein zum Tode. În variațiunile pe tema supremă, moartea, aceasta e redefinită pentru a o învesti cu atribute ale prezenței și ale rostului, resuscitând nu doar cuprinderea ei destinală, ci și unicitatea, așa încât aproape-sfârșitul și mainimicul (cum ar zice Ioan Moldovan) existenței să se îmbrace de sens, fie acesta și doar unul de vorbe potrivite, simfonice. Adică estetic.

Elegiile ruineze la care mă opresc aici sunt ale absenței, ale trecerii și ale orfanității (poetice și umane) funciare așa cum sunt acestea instrumentate liric la Ana Blandiana, Grete Tartler, Gabriel Chifu, Adrian Popescu. Încercările mele repetate de a găsi un pattern dincolo de uimitoarea diversitate a vocilor nu vor să uniformizeze ritmuri, ci, degustându-le originalitatea, să le descopere o aceeași cadență secretă, o ordine. Melodia, spun cosmologii, depinde de locul în care și de forța cu care „ciupești” corzile, căci universul este o simfonie care acceptă oricâte orchestrări. Dar toate aceste muzici sunt subîntinse de dorința de a găsi o cheie salvatoare în fața Nimicului, marele.

Ana BlandianaVariațiuni pe aceeași temă (Humanitas, 2018) – „Un poem de dragoste despre nedespărțirea prin moarte. Cea mai metafizică dintre cărțile mele”, spune poeta. Tema morții, a trecerii e prezentă și în cărțile precedente, căci Ana Blandiana este o poetă profund reflexivă, asumându-și rolul de martor al purtărilor și mișcărilor ființei. Directe, simple, de o seninătate la îndemână doar celor ce au deprins disciplina muririi, poemele „în scapăt” („Iată că scapăt”) sunt de o sfâșietoare frumusețe. Nu lacrima e așteptată de ritmurile lor, ci o strângere de inimă înfiorată și o nevoie uriașă de mărturisire. Stări cețoase, crepusculare se limpezesc în versurile ei de o directețe brutală și alinătoare în chiar aceeași clipă: „Tot mai mulți mă așteaptă acolo, / tot mai puțini îmi țin aici de urât…”. O descoperire stridentă și înfricoșătoare: „Secolul nostru este secolul trecut, / Noi suntem propria noastră istorie, / Ce stranie senzație a destinului încheiat / Pe când continuăm să fim!”, își pierde acutele și foșnește mătăsos tocmai fiindcă poeta nu și-a pierdut arta mirării și nici știința de a spune laconic adevăruri despre trecerea omului. Moartea însăși primește învestitura de mare semănătoare, ea te așează în pământ, vede/simte sămânța din tine și îi pregătește culcuș în timp ce te „privește voluptuos / coborând.” Poemul nu e bocet, nici litanie. Tristețea senină și adâncă, fiorul blagian – adesea identificat – fac recognoscibilă vocea poetei, căci referința e de substanță și de situare ontologică și scripturală deopotrivă.

Cartea cea nouă dă, pe o temă aparent „particulară”, extrem-intimă, măsura excepționalei calități de martor. Poemele se scriu cu trimitere fără ocolișuri la moartea Celuilalt. Dar nu e varianta morții romantice, care înfrumusețează anume dispariția iubitului pentru a putea cânta iubirea („Nu cumva cuvântul iubire / e prea general, prea confuz, / Inexact pentru ceea ce există între noi?”), ci o poezie a forței indestructibile a însoțirii. Ana Blandiana și Romulus Rusan au fost fiecare însoțitorul fără rest al celuilalt. Cu un accent în plus, poate, din partea lui. În fotografiile lor este mereu prezentă privirea ocrotitoare, încântată de spectacolul uman pe care și l-a luat în grijă („Îți simțeam neobosită privirea”). Moartea, vameș inexorabil, e dintr-o dată atât de aproape încât ar putea dezechilibra relația: „În ultimul timp viața mea seamănă cu un roman de / Agatha Christie. / Totul părea să se desfășoare normal, când, deodată, / în mod misterios ai dispărut. […] Nu trece o săptămână fără să mai dispară cineva / și toți ne prefacem că nu observăm, speriat fiecare că/ ar putea observa că dispăruse el însuși. / Tu ai fost primul. / Sau poate că romanul se desfășurase și înainte la fel, / dar eu am început să-l citesc doar pornind de la tine”. Poemele demontează vers după vers absența pentru a descoperi că împletitura/rețeaua unei vieți întregi de comuniune și reciprocă oglindire e atât de strânsă, de densă că nu poate fi destrămată. Dialogul poate continua, căci relația a fost una de gând și de rostire, ambele nevulnerabile atâta timp când unul continuă să gândească, iar cărțile rămase în urmă continuă să spună povestea: „Țin minte că m-am întrebat o dată / Dacă noi avem doi îngeri păzitori,/ Pentru că, fiind mereu împreună, / Ar fi fost o risipă” […] „miracolul e chiar despărțirea, / Clipa când carnea cuvântului cade / De pe oasele albe, uscate / Ale înțelesului, / Și descoperim / Că întotdeauna sufletul ne-a legat / Mai mult decât sângele”. Fiindcă „Abia cu moartea începe totul. / Doar că nu știm ce”, poemele se frăgezesc cumva sub gândul muritudinii, totul e redesenat, recântărit sub o lumină scialitică, pe cât de necruțătoare, pe atât de înțelegătoare. Splendide elegii ale însoțirii dincolo de moarte.

Fiindcă despre elegiile „ruineze” ale Gretei Tartler (Cuvinte salvate, Editura Omonia, 2018) am scris nu de mult în România literară (cu titlulHologramele Gretei), voi relua aici doar câteva rânduri. Alături de Stelian „Estrel” Tăbăraș, Grete oficia discret, ca-ntr-o catedrală nevăzută. Poemele de acum se scriu „cu și fără Stelian Tăbăraș”. Ele reașează lucrurile la locul lor, preschimbând absența într-o aproape-prezență. Poemele evocă întâmplări cu tâlc, se bucură de comoara vorbelor meșteșugite, continuă convorbirile de taină. Își găsiseră un ton, un ritm, un „alfabet” numai al lor. Stelian îi ținea isonul cu neașteptate, sfătoase nuanțări și o face din nou, în amintire: „Cine mai știe ce-i un țechin, care-i prețul lui? / (Râzi: A mia parte dintr-un cal, se-nțe­lege). / Sau ce e un roib, un murg, un șarg, breaz, / un pintenog, codalb sau prian? / (Nu știau oamenii nici mai demult. / Hai, treci mai departe… / Ăștia oricum nu sunt cai: / sunt doar o traducere de Grete Tartler / de prin mu‘allaqate”. Complementaritatea era/este perfectă. Cuvântul nu e doar instrument, ci cale de urmat pentru întâlniri definitive. Poemele argumentează bănuiala că limbajul funcționează holografic. Fiecare vorbă readusă la suprafață are funcție memorativă, de madlenă, dar e și hologramă ținând locul unui trecut prelung și de mirabilă sfericitate. Rostirea/rostitul și rostitorul devin, în clipe alese, interșanjabili și complici sub sentimentul senin al muritudinii: „Moartea nu e la capăt, ci pretutindeni”. Nimic patetic în poemele Gretei Tartler. O stranie simfonie a trecerii cu rost îi luminează toate gesturile. Sentimentele sunt profunde, dar durerea și-a atenuat asperitățile, râsul se rostogolește complice pe pietrele zilei. Inventarul amintirilor acumulate se face salvând cuvinte-taină ca într-un ritual delicat al urmei.

Gabriel Chifu, Elegia timpului. Un an de poezie (9 decembrie 2016 – 8 decembrie 2017) (Editura Școala Ardeleană, 2018). În Visul copilului care pășește pe zăpadă fără să lase urme, se putea citi: „Mă fascinează să încerc să descriu ceea ce nu înțeleg – de pildă, răul.” Cărțile sale de poeme alcătuiesc un soi de sublimat „inventar al existenței”. Sunt numărate clipe, ore, tristeți, uimiri, deznădejdi și mai ales așteptări în gol. Gândul morții, permanența lui înseamnă garanție a lucidității, dar și surpare sistematică a „utopiilor”, iar scrisul însuși, poezia, sfidare repetată, oarecum pe dos, a „inevitabilului de după colț”. Poemul e un cuib, o sală de așteptare, o răscruce. Cu privirea ațintită asupra fețelor răului, poezia devine zvâcnet, zbatere, strigăt mocnit. A înțelege e verbul-obsesie răsunând în vibranta suspendare dintre corpul repede trecător, de carne și sânge, și corporalitatea mai prelung durabilă a poemului. Tensiunea se întreține între cele două „corpuri de iluminat” existența: trupul, cu toate simțurile sale la pândă, cu vârstele-matrioști în forfotă disputându-și priorități în clipă, și cuvântul, cu trupul lui metaforal nețărmurit, revărsat peste crochiul febril al poemului. Elegia se înalță nu neapărat sub semnul unei absențe concrete, deși poetul a trăit de timpuriu experiența morții atroce a Celuilalt. Înfruntarea cea mare se poartă aproape obsesiv între alterii dinăuntru („pentru mine / lumea s-a mutat înăuntru”), mereu atenți la seisme, cutremurați de rezistența limitelor, vulnerabili la semnalele brutale din afara trupului („Vântul bate și mă azvârle ca pe-un ghemotoc de hârtie / în guri de canal din cartiere uitate, biruite, / unde locuiesc numai / oameni orbi și necuvântători”), acest înșelător adăpost: „Și-n vreme ce aicea, la vedere, / eu, știutul, /
mă-mpuținez, mă sting, mă șterg și mă întunec, / în adâncimi, acolo, el, cel nou, / prinde puteri, sporește / și tot mai luminând se face. / Eu tac, sleit, înfrânt, cutremurat și în tăcerea mea / mă pierd, mă-nec / ca într-o încifrată mare, iscată pentru mine, pururi”; „De la o vreme, / îmi vine tot mai greu / în săculețul trupului, vai, să mă țin: / atât de ușor / dau să mă destram, să mă risipesc / parcă sub piele / de nisip aș fi / și-ar bate vântul. / Necruțător, definitiv”. Morții intravitale i se dă ocol prevenitor, cu șiruri de determinări, toate provizorii, incomplete și nesatisfăcătoare, prim semn că poemul e frontul unor confruntări fără leac. Ochiul deșteptat înăuntru încearcă să pună surdină, nostalgic, gâlcevii vârstelor („trupul meu, / cel care în copilărie era floare de crin, / era esență astrală, / cel care mai apoi, la tinerețe, / se împuternicea întruna, parcă nepieritor,/ și un palat se-adeverea, / cu încăperi de aur, de cleștar”), dar și celei dintre alterii disputându-și un loc hărțuit de nesiguranță și neliniști, acceptând, cu resemnare tensionată, răzbunătoare în alb, înrolarea în muritudine: „Mai ales noaptea simt, mă doare: / cu scrâșnet, huruind, / mari regiuni din ființa mea se rup / și-n gol se prăbușesc, precum stâncile din munte. / Mă împuținez și sărăcesc, o, da, cu fiecare zi. / Văd: fără tăgadă, descresc și scad. / Știu și nimic nu pot să schimb: / mă micșorez, slăbesc, mă surp. / Fug utopiile din mine / ca oamenii de pe-o corabie incendiată”. „Ins de încercare”, poetul întreține cu propriul poem o relație vie, fremătândă, de o foarte bogată nesiguranță reflexivă și extrem de plastică: „Ah, bezna, regatul meu târziu, astăzi / mă îndestulează”. Trestiei gânditoare îi scapă repetatînțelesul, căci „Vântul bate, tot mai tare bate vântul, șuieră neomenește”. „Tablouri dintr-o expoziție” a surpărilor, elegiile își devin lor însele contraforturi.

Adrian Popescu, Corso (Cartea Românească, 2018). Abia risipită confuzia din titlu – Corso nu e promenada, locul de plimbare, ci numele unui poet –, poemele te invită să accepți și acest sens, căci elegiile „ruineze” ale lui Adrian Popescu sunt amintiri are unor preumblări emblematice pentru om și poet deopotrivă. În chiar poemul dedicat lui Corso, cimitirul e o plimbare delicat-elegiacă în care amintirea anulează distanțe și moarte, prefăcându-se în istorie personală și istorie culturală deopotrivă: „Scrisese deja Bomb și Marriage, / când apăru primul număr din Echinox. / Gregory Nunzio Corso, / prieten la cataramă cu Ginsberg, / fața de copil sau de paj, / nelipsit din barul deocheat,/ din zona Greenvich Village, / ca noi cei din cafeneaua / Arizona de-aici”. Regăsesc și în acest volum senzualitatea grea, densă, niciodată apăsătoare, o visceralitate alcătuită din atingeri suave și mângâieri binecuvântate, o puritate privind înapoi, fără mânie: „Au fost atâtea daruri apoi la tinerețe, / Și bucurii o mie, ce nu le-am meritat, / Italicele drumuri, convente pădurețe, / Unde în vara scurtă a Sfântului Martin / Venea o adiere din rai, să mă învețe / Cele de jos oglindă-s, însă nu deplin, / A Cerului. Citim doar rupte foi, răzlețe. / Și câteodată doar cu lacrimi le lipim”. Tot astfel, amestecul atât de particular al sobrietății, al morocănoasei, canonicei bune-cuviințe, al supunerii și umilinței cu surâsul neașteptat, cu o șăgălnicie, o copilărire sau o caldă duioșie înțelegătoare. Poetul exersează revelări ale semnelor sacre în cele mai umile manifestări ale lumii: „Hârtii spălate de ploaie, pe deal, / pene, cioplituri, coajă de alun, / miros de pădure, miros de cal, / de bureți și de zmeură / de cutii de conserve, / de tutun, / pânze de păianjen, / țesute cu infinită răbdare. // Ceva le ține-mpreună/ să nu se destrame, / sau să se tocească, / un fel de sânge curge / prin toate, un lichid / o limfă, sau un abur, / o lumină fluidă / de dincolo de munte, / ceva cald și invizibil. // Cineva are grijă de toate / pesemne… / ca Pădurarul, / care pune pe copaci / roșii, enigmatice semne”. Cutremurările legate de bătrânețe și de vecinătatea morții ivesc poeme crepusculare pe cât de directe, pe atât de blând-luminoase, ele fiind melodice litanii, laude, uimiri cu frăgezimi aurorale. Aplecarea religioasă a poetului netezește spaime și transformă muritudinea în drum senin spre împăcare. Destrămarea e blândă depănare de inventare ale ființei, se petrece „puțin câte puțin”. Inventarele senectuții sunt șăgalnice, iau în derâdere extenuări și neputințe: „Unde se duc lucrurile pe care le pierdem,/ cruciulițe sau monede, / bilete pe care ne-am notat / vreun citat salvator, / sau vreun vis luminos? […] Cine ține socoteala pierderilor de aici / trecându-le drept câștiguri dincolo? / Când vom urca muntele pieptiș, / le vom găsi pe toate intacte sau / mai strălucitoare?” Elegiile își extrag seninătatea din chiar condiția lor privilegiată de Carte: „O, cartea mea, e tare simplu: / se simte iarna, tot mai des. / E mică ziua, ne desparte, / de frig «puținul care taie»,/ în carne. Om îs, tu-o carte, / dar amândoi ferim de ploaie, / în hexagoane de albine, / mierea din teii fără moarte…”.

De altminteri, toate elegiile „ruineze” mai sus pomenite sunt elogii ale poeziei ca „vistiernic” al ființei, ca răscumpărare a vremelniciei.

Vizualizări: 48

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !

Alătură-te reţelei altmarius

STATISTICI

Free counters!
Din 15 iunie 2009

201 state 

(ultimul: Mauritania)

Numar de steaguri: 263

Record vizitatori:    8,782 (3.04.2011)

Record clickuri:

 16,676 (3.04.2011)

Steaguri lipsa: 41

1 stat are peste 660,000 clickuri (Romania)

1 stat are peste 100.000 clickuri (USA)

1 stat are peste 40,000 clickuri (Moldova)

2 state au peste 20,000  clickuri (Italia,  Germania)

1 stat are peste 10.000 clickuri (Franta)

6 state au peste 5.000 clickuri (Olanda, Belgia, Marea Britanie, Canada, UngariaSpania )

10 state au peste 1,000 clickuri (Polonia, Rusia,  Australia, IrlandaIsraelGreciaElvetia ,  Brazilia, Suedia, Austria)

50 state au peste 100 clickuri

16 state au un click

Website seo score
Powered by WebStatsDomain

DE URMĂRIT

1.EDITURA HOFFMAN

https://www.editurahoffman.ro/

2. EDITURA ISTROS

https://www.muzeulbrailei.ro/editura-istros/

3.EDITURA UNIVERSITATII CUZA - IASI

https://www.editura.uaic.ro/produse/editura/ultimele-aparitii/1

4. PRINTRE CARTI

http://www.printrecarti.ro/

5. ANTICARIAT ALBERT

http://anticariatalbert.com/

6. ANTICARIAT ODIN 

http://anticariat-odin.ro/

7. TARGUL CARTII

http://www.targulcartii.ro/

8. MAGAZINUL DE CARTE

http://www.magazinul-de-carte.ro/

9. ANTICARIAT PLUS

http://www.anticariatplus.ro/

10. CARTEA DE CITIT

http://www.carteadecitit.ro 11. ANTICARIAT ON-LINE
http://www.carti-online.com/

12. ANTICARIATUL DE NOAPTE

 http://www.anticariatuldenoapte.ro/

13. ANTICARIATUL NOU

http://www.anticariatulnou.ro

14. ANTICARIAT NOU

https://anticariatnou.wordpress.com/

15. ANTICARIAT ALEPH

https://www.anticariataleph.ro/

16. ANTIKVARIUM.RO

http://antikvarium.ro

17.ANTIKVARIUS.RO

https://www.antikvarius.ro/

18. EDITURA ARGONAUT

https://www.editura-argonaut.ro/

19.EDITURA MEGA

https://edituramega.ro/

20. TIMBREE

www.timbree.ro

21. FILATELIE

 http://www.romaniastamps.com/

22 MAX

http://romanianstampnews.blogspot.com

23. STAMPWORLD

http://www.stampworld.com

24. LIBMAG

https://www.libmag.ro/oferta-carti-polirom/?utm_source=facebook-ads-7-99-polirom&utm_medium=banner-facebook&utm_campaign=7-99-polirom-facebook&utm_content=new-3

25. DAFFI'S BOOKS

https://www.daffisbooks.ro 26. MAGIA MUNTELUI

http://magiamuntelui.blogspot.com

27. RAZVAN CODRESCU
http://razvan-codrescu.blogspot.ro/

28.RADIO ARHIVE

https://www.facebook.com/RadioArhive/

29.NATIONAL GEOGRAPHIC ROMANIA

https://www.natgeo.ro/revista

30. SA NU UITAM

http://sanuuitam.blogspot.ro/

31. MIRON MANEGA
http://www.certitudinea.o

32. CERTITUDINEA

www.certitudinea.com

Anunturi

Licenţa Creative Commons Această retea este pusă la dispoziţie sub Licenţa Atribuire-Necomercial-FărăModificări 3.0 România Creativ

Note

Hoffman - Jurnalul cărților esențiale

1. Radu Sorescu -  Petre Tutea. Viata si opera

2. Zaharia Stancu  - Jocul cu moartea

3. Mihail Sebastian - Orasul cu salcimi

4. Ioan Slavici - Inchisorile mele

5. Gib Mihaescu -  Donna Alba

6. Liviu Rebreanu - Ion

7. Cella Serghi - Pinza de paianjen

8. Zaharia Stancu -  Descult

9. Henriette Yvonne Stahl - Intre zi si noapte

10.Mihail Sebastian - De doua mii de ani

11. George Calinescu Cartea nuntii

12. Cella Serghi Pe firul de paianjen…

Continuare

Creat de altmariusclassic Dec 23, 2020 at 11:45am. Actualizat ultima dată de altmariusclassic Ian 24.

© 2021   Created by altmarius.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor