altmarius

cultură şi spiritualitate

Efectul nocebo sau „Minciuni și fraze-i totul“

Știm (sau credem) că doar ce este povestit există. Verbalizarea, în sens foarte larg, are menirea de a eterniza realitatea. Punerea în cuvinte dă miezului real culoare, formă, sens, direcție, rezistență, forță. Realul devine prin ficțiune (orice punere în cuvinte este o ficțiune) mai real. Vorbeam altădată despre paleoplastica romanescă, despre capacitatea prozatorilor cu har de a adăuga „carne“ și viață tigvei din realitatea istorică pe care aleg să o „oglindească“. Dar cuvintele au/pot avea și forța de a măslui, de a născoci povești în seama unui miez care nu a existat niciodată. Acestea pot avea efecte îndelungate, jucând rolul de exemplu/ probă/ model decenii și secole în șir. Forța de propagare a poveștii este și mai puternică dacă apelează la Rău. Fascinația Răului asupra minții omenești e un adevăr aproape axiomatic. Personajele „negative“ sunt mai interesante decât cele „pozitive“, o știm cu toții. Nu doar în cărți, ci și în viața de fiecare zi. De această aplecare spre rău profită și instituțiile Puterii care au nevoie de rating (în sensul de largă acoperire care să asigure stăpânirea/influența) pentru ca afacerea lor să prospere. Presa – Putere și ea – a mizat de la început pe rău, pe dramă, pe catastrofă. Știrile rele ne invadează spațiul social și intim cu insistentă agresivitate – l-am numit efectul de calamitate al media. Un mic film comic/satiric postat de BBC recomandă prezentatorilor de știri să împrumute o voce gravă, macabră, de apocalipsă iminentă, să arate imagini cât mai dezgustătoare, așa încât, dacă a mai rămas vreun cetățean care n-a intrat în panică, acesta să intre pe loc. Puhoiul de rău deversat asupra noastră pe nemestecate (adică netrecut prin gând și analiză echilibrată) insinuează nu doar ideea că binele e prea banal pentru a-l mai pomeni, dar și că, până la urmă, nici nu (mai) există. Profitând de dreptul cetățeanului de a fi informat, revarsă „minciuni și fraze“ care ignoră dreptul acestuia la privacy. Tot astfel, inventând păcatul și extinzându-i aberant definiția, biserica s-a putut instala profitabil ca deținător de tratament – pocăința –, ba a știut să transforme, în evi revoluți, iertarea în profit (vezi indulgențele). Prin Satana ca instigator la Rău, ți se retrage orice răspundere personală. Ești păcătos, meriți pedeapsa (nu întâmplător, „bătaia e ruptă din rai“, un fel de pașaport spre promisa fericire de dincolo) și iertarea, dar vina e a diavolului care te-a luat în posesie. Se mizează pe vulnerabilitatea ființei muritoare și i se induce teama, cea mai bună cale de manipulare. Teama de moarte, de suferință, de Celălalt. Îi vedem manifestările chiar astăzi, în criza sanitară mondială. Mulțimile pot fi ținute sub control dacă se supun mutonier unei Puteri atoateștiutoare și răzbunătoare, precum Dumnezeu, cel cu ochii pe noi și gata să bată (nu „cu bățul“). Miturile/ficțiunile sunt bune mijloace de ținere sub ascultare a oamenilor. Nicidecum relațiile comunitare liber consimțite, senine și generoase. În cartea sa Homo sapiens. O istorie plină de speranță (Editura Litera, 2020), Rutger Bregman încearcă să ofere o alternativă istoriei rele, fără speranță, în care ne-am afundat secole în șir fără nicio reticență. Cu alte cuvinte, aduce argumente care să scoată omul de sub rezistentul efect nocebo. Experimente care au dovedit că omul e prin firea sa rău, agresiv și gata de crimă față în față cu ceilalți s-au dovedit, atent cercetate, „minciuni și fraze“ puse la cale din diverse interese egoiste (sumele mari câștigate pentru „cercetare“, de pildă). Miezul real era cu totul diferit. Dacă proclami insistent o perspectivă rea, aceasta va induce/promova cu timpul un comportament pe măsură.

Efectul nocebo nu e vechiul „a pune răul înainte“. care făcea apel la prevedere, la cântărirea șanselor, la judecată. Efectul nocebo ia Răul drept bun-în-exclusivitate. Mai poate conta și pe comoditatea oamenilor, firește. Vechiul nărav al românilor de a-și pune cenușă în cap și de a se descrie preponderent negativ – rezumat, cu o doză de păguboasă fală, prin „ca la noi la nimenea“ – nu se vindecă fiindcă e și confortabil. Dacă românul e leneș și hoț, dacă la noi toate merg prost, nu mai are rost să te zbați. Te complaci în descrierea negativă și chiar devii leneș și fără rost. Chestiune de psihologie pedagogică elementară. Situațiunea iese de sub responsabilitatea noastră și ne putem vedea de binele mărunt și egoist, nu ne mai zbatem pentru binele comunitar.

Lamentările pe tema „culturii care moare“, pe tema lipsei de rost a Poeziei, a Literaturii, a revistelor literare în zilele noastre sunt și ele efecte nocebo. Forme de ieșire de sub răspundere. A prins de minune falsa poveste despre miraculoasa stare de altădată a Culturii. Am mai spus-o, tirajele mari (chiar uriașe) de altădată nu însemnau neapărat prestigiu al scriitorului, ci sursă de umplut depozite prăfuite de biblioteci. E la mijloc o amăgire, cu semnalmente nocebo: de vreme ce Cultura nu mai are niciun rost, te complaci, te resemnezi, nu te mai trudești să găsești soluții în pas cu vremea, nici să atingi performanțe. Vai, nu avem niciun Premiu Nobel, e clar, nu suntem în stare! Suntem o literatură de rang secund! Caragiale surprinsese exact starea de lucruri intolerabilă: „Până când să n-avem și noi faliții noștri? Anglia-și are faliții săi, Franța-și are faliții săi, până și chiar Austria-și are faliții săi… În fine oricare națiune, oricare popor, oricare țară își are faliții săi… Numai noi să n-avem faliții noștri!“ Rațiunea ne e orbită de efectul nocebo. Premiul Nobel nu e decât o recompensare vast relativă a unor merite nu neapărat și exclusiv literare. O amăgire, un joc de societate. Dar „neîmplinirea“ deplânsă pe toate vocile demobilizează. Uităm că instrumentul nostru de înțelegere a lumii e limba română și literatura română. Dacă mă pot întreba cu el în legătură cu taine de nedezlegat ale ființei, ale existenței, ce importanță are că alții mi-l ignoră? Eu îl cunosc și îl recunosc, iar el mă slujește. Străinii îl ignoră ori știu doar fărâme despre calitățile lui. E mai rău, din această pricină, instrumentul meu? Nicidecum. Culturile discrete, am mai spus-o, sunt astfel prin natura circumstanțelor istorice, politice, geografice care le exilează pe un rang secund. Poate că, la o adică, ar face față și în rândul întâi. Literatura română are vârfuri de talie universală, indiferent că sunt recunoscute de ceilalți ori nu. Jean-Boniface Hétrat (18511911; profesor de franceză la București și traducător) credea că „dacă Eminescu ar fi scris în una dintre limbile internaționale, ar fi fost cu siguranță numărat printre marii poeți ai lumii“. Să spun doar că mă îndoiesc. Nu numai că e imposibil de verificat – Eminescu n-a scris într-o limbă internațională, nimic nu poate schimba această întâmplare –, dar dacă ar fi scris într-o limbă internațională n-ar mai fi fost poet român, iar discuția își pierde obiectul. Cât despre numărarea cuiva între cei mari, aceasta e circumstanțială și o decid cei care, în aceeași limbă trăind, îl numără ei cei dintâi între cei mari și tot cei dintâi lucrează pentru numărarea sa de către ceilalți. Cât de mică e limba e cu totul secundar și „vindecabil“ – exemplele sunt nenumărate. Altminteri, pentru români, Eminescu, Blaga, Bacovia sunt instrumente perfecte de sondat ființa. La fel de bune ca Goethe pentru germani ori Shakespeare pentru englezi. Ca să nu mai spun că excelentele traduceri românești din marile literaturi ale lumii sunt proba indiscutabilă a calităților limbii noastre, în stare să se plieze pe mari profunzimi de gând și expresie. Scoasă de sub efectul nocebo, limba română e „împărăteasă“, cum credea Eminescu.

Tot astfel, dacă am scoate Internetul de sub efectul nocebo, dacă am renunța să-l satanizăm în alb, i-am putea număra în liniște nenumăratele binefaceri și am învăța să contracarăm, să diminuăm inevitabilele efecte rele. Fiindcă, nu-i așa, „în tot Răul e și un Bine“.

O problemă rămâne rabatul la rațiune pe care acceptăm să-l facem. Știrile rele nu lasă timp de gândire. Acesta e secretul succesului lor devastator. Vestea rea ne este comunicată, adesea, „pe surse“. Așadar, cu grad mărturisit de incertitudine, care mizează pe vechea neîncredere a poporeanului în știrile oficiale: știe deja că i se ascund lucruri importante. Știrile, însă, ne promit dezvăluiri, bombe, ruperi ale tăcerii. Ni se spune că situația e albastră. Până să cercetăm cu calm și luciditate dacă nu cumva e bleu-ciel cu nuanțe trandafirii, cade asupra noastră altă știre rea. Dezmințirea se va da, dacă se dă, într-un colțișor. Ne trece pe lângă urechi. Prin urmare, ne ducem zilele în mlaștina știrilor rele. Rezultat al procesării semnalelor furnizate de simțuri imperfecte, pe de o parte, și al interpretărilor, mereu, inevitabil trunchiate, parțiale, remaniabile, realitatea e tot mai ficțională și mai subversivă.

Dezbaterile publice de azi sunt mai degrabă întâmplări mondene și parade de nocebo. Mai mulți inși inteligenți și cu chef de taifas subțire se întâlnesc periodic și schimbă opinii. Întâlnirea, televizată sau nu, e o descărcare de năduf în lanț. Nu doar că plăcerea taclalelor e atât de mare încât paralizează trecerea la fapte, dar, inteligenți fiind, vorbitorii știu deja de la bun început că rareori se schimbă ceva pe lume din pricina dezbaterii; jocurile se fac și sforile se trag în alte zone. Dezbaterea publică nu se regăsește decât prin coincidențe fericite (și nicidecum previzibile) în legi, ordonanțe, hotărâri și alte forme de exprimare a puterii. A Puterii. Noocrația a fost și rămâne o utopie, iar democrația nu-și mai respectă de mult etimologia (nici n-aș ști, de altfel, să spun când a făcut-o!). În cel mai bun caz, poporeanul care ia cunoștință de dezbaterile „intelighenției“ își nuanțează propriile nemulțumiri, se recunoaște în descrieri ale situațiunii lansate de „lumea bună“, se simte ceva mai bine, împăcat că și el a gândit întocmai despre cum stăm și ce s-ar cuveni făcut. Ca la orice spectacol, cade cortina, după care, se duc cu toții, actori și spectatori, pe la casele lor până la următoarea dezbatere publică.

Adesea, în relațiile dintre oamenii aparținători aceluiași spațiu, se ivește întrebarea despre Fericire. Întrebat dacă este fericit într-o anume situație, stare de lucruri, împrejurare, conjunctură, cel întrebat se încruntă a meditație și înșiră poticnit câteva motive ale, desigur, ne-fericirii sale. Ca în povestea Graalului, o astfel de întrebare, nepotrivită fiind, nu va declanșa înflorirea grădinii. Fiindcă, în locurile în care trăiesc oamenii împreună, nu fericirea (proiect prea vast, ar spune de Gaulle!) e liantul; și nici măcar promisiune nu poate fi. Această fericire e un nocebo pe dos. De neatins fiind în deplinătatea ei (nici definiție clară nu are, de altfel), deplângându-i absența voi rata bucuria de lucrurile pe care viața mi le-a pus, totuși, în cale. Orice loc comunitar este un spațiu de enunțare. El este rezultanta pașilor, cuvintelor, gesturilor, faptelor care se întretaie în viața cotidiană, zi după zi. Toate acestea închipuie o textură, o rețea. De rezistența și flexibilitatea urzelii ei depind starea bună și chiar bunăstarea comunității întregi. Nu „iubirea de aproapele“ e ținta, căci iubirea acceptă prea adesea epitete precum „pătimașă“, „oarbă“, „fierbinte“, așadar nu e de crezut că ar putea dura suficient pentru a întemeia pe ea o conviețuire prelungă. Ce li se cere ori se cuvine să li se ceară e respectul. Pentru celălalt, pentru truda sa, pentru diferența pe care o reprezintă. Căci, vorba lui Lucian Blaga, „Drumul tău nu e-n afară / căile-s în tine însuți“.

Am citit demult o mică, splendidă parabolă despre responsabilitate. Un învățăcel enervat peste poate că Învățătorul pare să aibă mereu dreptatea de partea lui, pune la cale o farsă care să-l detroneze din postura de atoateștiutor. „O să iau o vrăbiuță, își zice el, o s-o țin ascunsă în mâini și o să-l întreb dacă pasărea mea e vie ori moartă. Dacă va zice că e vie, răsucesc iute gâtul vrăbiuței și i-o arăt că e moartă. Dacă va zice că e moartă, îi voi da drumul să zboare. Așa, îl voi face de rușine, se va dovedi că nu știe totul“. Zis și făcut. Cu pasărea ținută la spate, în palme, întreabă: „Învățătorule, vrăbiuța pe care o am în mâini e vie ori moartă?“. Învățătorul l-a privit lung și i-a răspuns: „Pasărea e… în mâinile tale!“

Vizualizări: 11

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !

Alătură-te reţelei altmarius

STATISTICI

Free counters!
Din 15 iunie 2009

201 state 

(ultimul: Mauritania)

Numar de steaguri: 263

Record vizitatori:    8,782 (3.04.2011)

Record clickuri:

 16,676 (3.04.2011)

Steaguri lipsa: 41

1 stat are peste 660,000 clickuri (Romania)

1 stat are peste 100.000 clickuri (USA)

1 stat are peste 40,000 clickuri (Moldova)

2 state au peste 20,000  clickuri (Italia,  Germania)

1 stat are peste 10.000 clickuri (Franta)

6 state au peste 5.000 clickuri (Olanda, Belgia, Marea Britanie, Canada, UngariaSpania )

10 state au peste 1,000 clickuri (Polonia, Rusia,  Australia, IrlandaIsraelGreciaElvetia ,  Brazilia, Suedia, Austria)

50 state au peste 100 clickuri

16 state au un click

Website seo score
Powered by WebStatsDomain

DE URMĂRIT

1.EDITURA HOFFMAN

https://www.editurahoffman.ro/

2. EDITURA ISTROS

https://www.muzeulbrailei.ro/editura-istros/

3.EDITURA UNIVERSITATII CUZA - IASI

https://www.editura.uaic.ro/produse/editura/ultimele-aparitii/1

4. PRINTRE CARTI

http://www.printrecarti.ro/

5. ANTICARIAT ALBERT

http://anticariatalbert.com/

6. ANTICARIAT ODIN 

http://anticariat-odin.ro/

7. TARGUL CARTII

http://www.targulcartii.ro/

8. MAGAZINUL DE CARTE

http://www.magazinul-de-carte.ro/

9. ANTICARIAT PLUS

http://www.anticariatplus.ro/

10. CARTEA DE CITIT

http://www.carteadecitit.ro 11. ANTICARIAT ON-LINE
http://www.carti-online.com/

12. ANTICARIATUL DE NOAPTE

 http://www.anticariatuldenoapte.ro/

13. ANTICARIATUL NOU

http://www.anticariatulnou.ro

14. ANTICARIAT NOU

https://anticariatnou.wordpress.com/

15. ANTICARIAT ALEPH

https://www.anticariataleph.ro/

16. ANTIKVARIUM.RO

http://antikvarium.ro

17.ANTIKVARIUS.RO

https://www.antikvarius.ro/

18. EDITURA ARGONAUT

https://www.editura-argonaut.ro/

19.EDITURA MEGA

https://edituramega.ro/

20. TIMBREE

www.timbree.ro

21. FILATELIE

 http://www.romaniastamps.com/

22 MAX

http://romanianstampnews.blogspot.com

23. STAMPWORLD

http://www.stampworld.com

24. LIBMAG

https://www.libmag.ro/oferta-carti-polirom/?utm_source=facebook-ads-7-99-polirom&utm_medium=banner-facebook&utm_campaign=7-99-polirom-facebook&utm_content=new-3

25. DAFFI'S BOOKS

https://www.daffisbooks.ro 26. MAGIA MUNTELUI

http://magiamuntelui.blogspot.com

27. RAZVAN CODRESCU
http://razvan-codrescu.blogspot.ro/

28.RADIO ARHIVE

https://www.facebook.com/RadioArhive/

29.NATIONAL GEOGRAPHIC ROMANIA

https://www.natgeo.ro/revista

30. SA NU UITAM

http://sanuuitam.blogspot.ro/

31. MIRON MANEGA
http://www.certitudinea.o

32. CERTITUDINEA

www.certitudinea.com

Anunturi

Licenţa Creative Commons Această retea este pusă la dispoziţie sub Licenţa Atribuire-Necomercial-FărăModificări 3.0 România Creativ

Note

Hoffman - Jurnalul cărților esențiale

1. Radu Sorescu -  Petre Tutea. Viata si opera

2. Zaharia Stancu  - Jocul cu moartea

3. Mihail Sebastian - Orasul cu salcimi

4. Ioan Slavici - Inchisorile mele

5. Gib Mihaescu -  Donna Alba

6. Liviu Rebreanu - Ion

7. Cella Serghi - Pinza de paianjen

8. Zaharia Stancu -  Descult

9. Henriette Yvonne Stahl - Intre zi si noapte

10.Mihail Sebastian - De doua mii de ani

11. George Calinescu Cartea nuntii

12. Cella Serghi Pe firul de paianjen…

Continuare

Creat de altmariusclassic Dec 23, 2020 at 11:45am. Actualizat ultima dată de altmariusclassic Ian 24.

© 2021   Created by altmarius.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor