Edward Gibbon - Istoria declinului si a prabusirii Imperiului Roman (Humanitas, 2018)

[altmariusbook]

Singurul teritoriu adăugat Imperiului Roman în răstimpul primului veac al erei creştine a fost provincia Britannia. Numai în cazul ei urmaşii lui Caesar şi ai lui August au putut fi convinşi să urmeze pilda celui dintâi, mai degrabă decât preceptele celui de-al doilea. Aşezarea Britanniei în imediata apropiere a Galliei părea să invite armatele romane să intre în acţiune. Informaţia îmbietoare, deşi îndoielnică, care spunea că ar exista acolo posibilitatea de a se pescui perle, trezi setea de avuţii a romanilor şi cum Britannia era privită ca o lume deosebită şi izolată, cucerirea ei nu constituia o excepţie faţă de sistemul general de măsuri luate pe restul continentului. 

După un război de vreo patruzeci de ani – întreprins de cel mai nătâng, continuat de cel mai destrăbălat şi încheiat de cel mai timid dintre împăraţi – mare parte din insulă fu supusă jugului roman. Diferitele triburi britanice se întreceau în vitejie, dar erau lipsite de o conducere unitară, iubeau libertatea, dar nu erau solidare între ele. Ele luară armele în mână cu o dârzenie sălbatică; le depuseră însă, sau le întoarseră unul împotriva altuia, cu o nesăbuită lipsă de statornicie şi, luptând izolat, fură învinse pe rând. Nici eroismul lui Caracatus, nici disperarea Boadicei, nici fanatismul druizilor n-au putut împiedica înrobirea ţării lor şi nu le-au dat putinţa să reziste în faţa marşului neabătut al generalilor imperiali, care păstrau neştirbită gloria Romei, în vreme ce tronul imperiului era înjosit de cele mai slabe şi vicioase elemente umane. Chiar şi pe vremea când Domiţian, ferecat în palatul său, era apărat de teroarea pe care o inspira, legiunile sale, sub comanda virtuosului Agricola, învinseră forţele caledonienilor adunate la poalele munţilor Grampieni; iar flota sa, aventurându-se în explorarea unor locuri de navigaţie necunoscute şi periculoase, desfăşură puterea armelor romane în jurul întregii insule. 

Cucerirea Britanniei era considerată ca terminată; misiunea lui Agricola consta în a-i desăvârşi şi a-i asigura succesul prin uşoara cucerire a Irlandei, acţiune cre, după părerea sa, putea fi dusă la bun sfârşit doar cu legiunea şi câteva trupe auxiliare. Partea de vest a insulei putea fi transformată într-o posesiune valoroasă, iar jugul străin le-ar fi părut britanicilor mai puţin silnic, dacă aceştia n-ar fi avut în faţa ochilor priveliştea libertăţii.

Marile merite ale lui Agricola au dus însă curând la înlocuirea sa din funcţia de guvernator al Britanniei şi au zădărnicit pentru totdeauna acest plan de cucerire, raţional, deşi prea vast. Înainte de plecarea sa, prudentul general se îngriji atât de apărarea noilor teritorii cât şi de paşnica lor stăpânire. El observase că insula era oarecum împărţită în două părţi inegale, prin nişte golfuri opuse sau, cum sunt numite astăzi, estuarele Scoţiei. De-a curmezişul teritoriului îngust de vreo patruzeci de mile, el întemeiase o serie de posturi militare, care fură întărite mai târziu, sub domnia lui Pius Antoninul, printr-un val de pământ ridicat pe fundaţii de piatră. Acest zid al lui Antoninus, aflat la mică distanţă de oraşele Edinburg şi Glasgow de astăzi, marca limita provinciei romane. 

La extremitatea nordică a insulei caledonienii băştinaşi îşi păstraseră cu înverşunare sălbatică independenţa pe care o datorau deopotrivă sărăciei cât şi vitejiei lor. Incursiunile caledonienilor au fost adesea respinse şi pedepsite; dar ţara nu le-a fost niciodată supusă. Stăpânitorii, care veneau dintr-un ţinut având acea mai frumoasă şi mai îmbietoare climă de pe glob, întorceau cu dispreţ spatele dealurilor mohorâte, bătute de viscolele iernii, lacurilor învăluite într-o ceaţă albăstrie şi mărăcinişurilor reci şi însingurate, unde o haită de „barbari“vâna cerbul de pădure.

Aşa se prezentau frontierele roman şi acestea au fost maximele politicii imperiale, de la moartea lui August până la urcarea pe tron a lui Traian. Acest principe energic şi plin de virtuţi primise o educaţie de soldat şi era înzestrat cu talentele unui general. Sistemul politic paşnic al predecesorilor săi fu întrerupt de războaie şi cuceriri şi, după un lung răstimp, legiunile au avut în fruntea lor un împărat războinic. 

Primele fapte militare ale lui Traian au fost îndreptat împotriva dacilor, cei mai războinici dintre locuitorii de dincolo de Dunăre şi care, în timpul domniei lui Domiţian, sfidaseră nepedepsiţi maiestatea Romei. Pe lângă putere şi dârzenie, ei nutreau un profund dispreţ pentru viaţă, născut dintr-o neabătută convingere în nemurirea şi reîntruparea sufletului. Decebal, regele dacilor, se dovedi a fi un rival demn de Traian; nu se lăsă cuprins de deznădejde pentru soarta sa şi a ţării sale, până când, după mărturia duşmanilor săi, nu încercă tot ce se putea face prin vitejie şi diplomaţie. 

Acest război memorabil dură cinci ani, interval în care se cuprinde şi o foarte scurtă suspendare a ostilităţilor şi, dat fiindcă împăratul putea folosi în mod nelimitat întreaga putere a statului, se termină cu supunerea deplină a „barbarilor“.Noua provincie a Daciei, care forma o a doua excepţie faţă de preceptele lui August, avea un perimetru cam de o mie trei sute de mile. Fruntariile sale naturale erau Nistrul, Tisa sau Tibiscus, Dunărea de Jos şi Pontul Euxin. Se văd şi astăzi urmele unui drum militar de la malurile Dunării până în vecinătatea Benderului, un loc vestit în istoria modernă, frontiera actuală între imperiile turcesc şi rus.

Traian dorea să-şi facă un nume; căci, atâta vreme cât omenirea îi admiră mai degrabă pe cei ce-o nimicesc decât pe binefăcătorii ei, setea de glorie militară constituie defectul principal al celor mai nobile caractere. Laudele lui Alexandru, transmise de o serie întreagă de poeţi şi de istorici, treziseră în sufletul lui Traian o primejdioasă dorinţă de a-l întrece. Ca şi el, împăratul roman întreprinse la vremea sa o expediţie împotriva popoarelor de la răsărit, dar regretă amar că vârsta sa înaintată, cu greu îi mai lăsa vreo speranţă de a egala faima dobândită de fiul lui Filip al Macedoniei. 

Totuşi, succesul lui Traian, deşi de scurtă durată, fu rapid şi spectaculos. Parţii degeneraţi, sfâşiaţi de certuri interne, fugiră din faţa armatelor sale. El coborî în triumf fluviul Tigru, din munţii Armeniei până la Golful Persic. Se bucură de onoarea de a fi fost primul, de altfel şi ultimul, dintre generalii romani care au navigat vreodată pe acea mare îndepărtată. Flota sa trecu prin foc şi sabie coastele Arabiei şi Traian se mândri în van cu ideea că se apropia de hotarele Indiei. 

În fiecare zi Senatul primea cu uimire veşti despre noi monarhi şi noi popoare care se supuneau în faţa împăratului. Membrii senatului fură astfel informaţi că regii din Bosfor, Colchida, Iberia, Albania, Osrhoene, ba chiar şi regele parţilor, acceptaseră diademele lor din mâna împăratului; că triburile independente din munţii Mediei şi Carduchiei imploraseră protecţia lui; că bogatele ţinuturi ale Armeniei, Mesopotamiei şi Asiriei erau reduse la starea de provincii romane. Curând însă, moartea lui Traian întunecă această perpectivă splendidă; pe bună dreptate era de temut că atâtea neamuri îndepărtate, neobişnuite sub jug, vor căuta să-l scuture atunci când mâna puternică, care îi adusese cu forţa în această stare, nu-i va mai ţine în frâu.

(fragment din „Istoria declinului și a prăbușirii Imperiului Roman – O antologie: de la apogeul Imperiului până la sfârşitul domniei lui Iustinian” de Edward Gibbon)