Educația între trădarea cărturarilor și revolta maselor

[altmariusideea]

• • http://www.anacronic.ro/educatia-intre-tradarea-carturarilor-si-rev...

http://www.anacronic.ro/wp-content/uploads/coperta-site-768x630.png 768w, http://www.anacronic.ro/wp-content/uploads/coperta-site-488x400.png 488w" sizes="(max-width: 800px) 100vw, 800px" />

Aveți în mână al doilea titlu al lui John Taylor Gatto în limba română, după isprava anterioară a Editurii Anacronic cu volumul Cum suntem imbecilizați (2016)^[1]. Dacă nu v-ați mai întâlnit până acum cu scrierile lui (sau dacă nu l-ați văzut în vreunul din multele video-uri disponibile la liber „pe net” – câteva excepționale, multe foarte bune și toate utile), atunci trebuie să vă îndemn să vă puneți o mică centură existențială de siguranță. Adică să vă pregătiți să descoperiți – fără a vă panica – fața mai puțin văzută și discutată a sistemelor publice de învățământ moderne. Ca precizare de la bun început, Gatto face distincția între educație (acel proces firesc, omniprezent, permanent de îmbunătățire a sinelui, care poate avea și componente sau etape mai formalizate sau structurate și instituționalizate) și școlarizare – să-i spunem – procesul formal efectiv instituționalizat ca atare prin care se pretinde la nivel social că se livrează și transmite din generație în generație cea mai consistentă și relevantă parte a educației. Ba chiar putem spune că întreaga sa operă argumentează în favoarea ideii – experimentată de el pe propria piele timp de circa trei decenii ca profesor în mai multe școli din zona New York-ului – că școlarizarea s-a transformat în dușmanul și groparul educației.

Veți fi invitați să contemplați cu Gatto că „tot ceea ce știați despre școală este greșit”. Că sistemele moderne publice (în sensul de „deținute de stat” sau controlate sever de acesta) de învățământ, departe de a fi arene de împărtășire a luminii în mințile și inimile copiilor și tinerilor, sunt în primul rând scheme asistențiale pentru un contingent important de forță de muncă, între care profesorii sunt doar o mică parte, și probabil cea mai respirabilă (restul leviatanului educațional constând în miniștri, secretari de stat, inspectori generali și inspectori simpli, directori etc.; de asemenea, și dintr-o serie de agenți economici sau corporații care se conectează la sistemul educațional din postura de furnizori ai diverselor resurse sau servicii de care acesta are, sau pare să aibă, nevoie: firme de testare, de certificare, de catering, imobiliare și construcții, birotică și consumabile, IT etc.). Că școala se predă în mod sigur numai pe sine însăși (Gatto: „în școală se predă școlarizarea”) – în esență înregimentare, mediocritate, plictis, standardizare, spirit gregar, obediență, împătimire în turmă, compartimentare mai mult sau mai puțin artificială a disciplinelor și a timpilor dedicați studiului acestora, dezinteres etc. Că școala a devenit tot mai mult o prelungire artificială a copilăriei sau adolescenței (în sensul lor mai puțin roz, de imaturitate, inconsistență, potențial pur lipsit de actualizări folositoare), un „acvariu uman” de deconectare de la lumea reală. Sau mai rău, un mic penitenciar juvenil în care încet, dar sigur, nici măcar siguranța fizică nu va mai putea fi garantată (darămite cea sufletească sau mintală). Și nu în ultimul rând, veți fi invitați să căutați împreună cu autorul buzunarele societale în care s-a mai refugiat educația persecutată în sistemul de școlarizare: în familie, în comunitate, în biserică, în forme instituționale pe dispariția cărora sistemul actual conta cumva (colegii de arte liberale sau grammar schools, de pildă) sau pur și simplu pe piața liberă (mă gândesc aici la fervoarea contemporană a tinerilor părinți de a-și da copiii să încerce, cu mai multă sau mai puțină perseverență, orice le-ar putea deschide apetitul și abilitățile pentru un anumit domeniu: înot, tenis, schi, șah, dans, balet, teatru, astrofizică distractivă, pictură, limbi străine etc.; tot aici putem include terapia educațională de șoc prin care trec tinerii care intră pe piața muncii mai devreme sau mai târziu, în primele luni de angajare).

Scriu această prefață în preajma sesiunii de examene de iarnă. E una din acele perioade în care, oricât de exagerat sau extremist în păreri ți-ar părea Gatto, nu poți să nu-i dai dreptate. Nu vreau să vă sufoc cu detalii, dar v-aș împărtăși un gând, totuși. După douăsprezece-treisprezece săptămâni de relativă letargie, de prezență scăzută și interes la cote de avarie, în așa-zisa presesiune asist la o adevărată reînviere studențească. Sunt dintr-o dată activi, alerți, interesați. Dar nu de materii, subiecte, teme, autori sau idei. De învățătură, adică. Ci în principal de desfășurarea efectivă a sesiunii ce stă să vină, pe care și-ar dori-o cât mai facilă. Și ceva neașteptat se întâmplă: studentul care nu venea, nu citea, dacă citea nu înțelegea, dacă înțelegea nu putea exprima, dacă exprima o făcea precar, slăbuț, fără convingere și forță s-a transformat. Întâi de toate apare; apoi citește eventuala metodologie de examinare, studiază suportul de curs și manualul în încercarea de a cartografia ce are de învățat pentru examen, descoperă cu nebănuită acuitate inadvertențele sau inconsecvențele („ați zis că faceți așa, nu așa…”; „ați zis că partea aceea o scoateți, iar pe cealaltă – n-o mai băgați; iar din alea nu ne dați”; „partea aceea-i prea grea, și nici n-ați trecut chiar prin toată la curs” etc.); are întrebări, discută destul de matur (exagerez puțin, firește, de dragul discuției) și cumva de la egal cu profesorul, avansând argumente, demontându-le pe cele care i se oferă, întorcând problema pe toate fețele etc. Totul în așa măsură și manieră, încât nu poți să nu devii cumva nostalgic (nu știu dacă-i cel mai potrivit cuvânt): ce bine ar fi dacă i-aș regăsi pe acești studenți și în seminariile sau cursurile obișnuite de la mijlocul semestrului. Firește, se poate spune că cele de mai sus nu descriu decât experiența profesorului slab, care predă prostii neinteresante și inutile și nici nu e în stare să se descurce cu studenții: să-i stăpânească și să-i stimuleze. (Deși prezența în număr mare a acestui tip de profesor este în sine un fenomen de genul celor arătate cu degetul de Gatto și care pune nu mai puțin în discuție sistemul educațional). Personal cred mai degrabă că tipul acesta de experiență arată ceva ce Gatto spune apăsat: nu există (și n-a existat nicăieri, niciodată) așa un lucru ca prostia în masă care să necesite ca soluție așa un sistem ca școlarizarea de masă, mai ales dacă acesta-i și monopolist, și gestionat în regim socialistoid ca structura economică centralizată a economiilor de comandă (care prin forța lucrurilor și a firii nu poate fi decât haotică^[2]). Pe scurt, ceva e profund în neregulă cu sistemul educațional. Parcă-i făcut să aibă orice altceva ca prioritate, numai educația nu.

Făcusem o aluzie la început că Gatto trebuie citit fără panică, fără a cădea în deznădejde. Cu alte cuvinte, trebuie citit realist. Panica, disperarea, pornirea cu zel disperat de a dărâma revoluționar nu ajută. Cine-l citește pe Gatto așa se poate sminti, cred. Și există o posibilă exploatare a sa și în direcția asta (mă gândesc, de pildă, la curentul de unschooling interpretat în accepțiunea sa cea mai radicală, de eliminare din viață a orice miroase nu doar a școală, ci și a educație. Cumva pe linia unei viziuni de tip Rousseau, în virtutea căreia omul – implicit copilul și tânărul – este de la sine suficient de pur, frumos și virtuos încât n-are ce repara sau îmbunătăți la ființa proprie. Trebuie doar „să fie; și să fie el însuși”). Provocarea adevărată pe viitor va fi redescoperirea naturii, a locului și a rolului educației autentice în viața omului, mai ales în tipul de societate modernă complexă în care funcționăm. Și dacă vă gândiți că la problemele acestea se reflectează în ministerele de resort, în partidele politice și în general de către cei abilitați s-o facă, atunci Gatto cred că v-ar spune „bună dimineața, și trezirea din visare!”. Cei pomeniți sunt sistemul de care vorbim, sau parte importantă a lui. Rolul reformatorilor adevărați în sistem e exact cel al lui Gatto, de renegat; și, destinul iarăși, de concediat sau demisionar (tot ca Gatto, care a și fost concediat sec – și neregulamentar – după un concediu, dar a câștigat disputa revenind; a sfârșit totuși prin a-și da în cele din urmă demisia, obosit). Asta dacă nu găsesc „înțelepciunea acomodării”, firește.

După circa cincisprezece ani în sistemul de învățământ (în postura de cadru didactic; la care se poate adăuga și experiența pe care toți o avem în sistem ca elevi și studenți), am ajuns să-l citesc pe Gatto ca pe oglinda a ceea ce se întâmplă deja (dar mai ales urmează să se întâmple la noi). Învățământul public se va prăbuși complet, nu mă îndoiesc de asta (mulți zic că s-a și prăbușit deja^[3]). Chiar dacă prăbușirea poate însemna „doar” situația funestă în care toată lumea știe că nu se mai învață efectiv nimic la clasă, toți cârpind ce se poate în afara clasei (meditații, opționale sau altele), laolaltă cu dezastrul cultural și uman al unor școli în care copiii nu se vor mai familiariza cu Eminescu (de pildă), dar sigur o vor face cu ultimele mode în materie de videoclipuri pornografice sau jocuri pe calculator, telefon sau tabletă. Și în care violența, răutatea, presiunea și stresul (dacă nu altele și mai grave, de care nici nu vreau să vorbesc) vor fi la ordinea zilei. Și în care regulamentele tot mai stufoase nu vor fi altceva decât alibiul permanent al neputinței de a face ceva cu adevărat.

Dacă ar fi să dau și eu o descriere à la Gatto a sistemului educațional la acest moment, aș zice că e sfârtecat între trădarea cărturarilor și revolta maselor^[4]. Pe de o parte, cărturarii au trădat educația, și aș zice c-au făcut-o în mai multe feluri. Ca economist și ca libertarian aș zice (generalizând monstruos, firește) că s-au dat cu statul. În loc să-i servească pe semenii lor din postura de încadrați firesc într-un sistem de cooperare socială voluntară unde și contribuția cărturarului să fie remunerată voluntar (conform cu serviciile aduse), au preferat scurtătura finanțării de stat, deconectându-se comod de la nevoile societale reale. În loc de clienți liberi, i-au preferat pe semenii lor în postura de clientelă captivă.

Din postura de creștin ortodox și om în general, aș zice (simplificând, iarăși, de dragul discuției) că breasla cărturărească a supralicitat rolul înțelepciunii teoretice, subminându-l pe cel al înțelepciunii practice (lux pe care și l-a permis pe scară largă numai pe banii statului, după părerea mea; adică banii celorlalți, extrași cu forța). Direcția în care poate exagera această breaslă (și vrând-nevrând, lăsată de capul ei, o cam face) este aceea a scientismului, a intelectualismului, a unui raționalism prost înțeles. Toată cunoașterea relevantă este aceea care se poate transmite de la catedră și din laborator, prin cursuri, expuneri, experimente și cărți. Restul e obscurantism, sau e irelevant. Voința, sentimentele, sufletul, duhul – vorbe goale, povești de adormit copii. Nu e important ce face cărturarul, e important ce zice cărturarul (vorbă pe care, surprinzător, noi am reținut-o explicit numai pentru popi). Morala, efortul, educarea voinței, virtutea – vorbe goale care n-au nicio consistență științifică, deci superstiții. Artă pentru artă, știință pentru știință. Știința va mântui lumea. Știința trebuie să conducă (o expresie a acestei idei este idealul tehnocratic). Pentru mine inadecvarea acestor accente exagerate (chiar dacă numai implicite, și moderate de înțelepciunea practică adusă în școală din afara școlii de diverși oameni, și care este cel mai probabil răspunzătoare de faptul că încă sistemul nu s-a prăbușit cu totul) este evidentă când văd că tânărul modern a învățat teorema lui Ptolemeu, care nu-i va folosi efectiv la nimic în majoritatea cazurilor (a fost, e drept, un exercițiu mintal ca șahul; deci nu e chiar nimic, ci e un fel de greutate sau halteră pentru antrenarea mușchilor mintali), dar care e lovit ca de tren de angajare, viața în căsătorie sau de apariția unui copil. Și, învățat aiurea în paradigma asta cărturărească intelectualistă, crede că ceea ce-i lipsește sunt niște cursuri bune de parenting, așa că dă fuga repede să se înscrie.

Să nu mă înțelegeți greșit. Nu sunt anti știință, anti intelect, anti teorie, anti rațiune sau chiar raționalism. Chiar dimpotrivă, aș putea spune. Dar cred că acestea pot fi foarte ușor ridicate de la calitatea lor de instrument extrem de util la aceea de metafizică existențială sau chiar pseudoreligie (ca la mulți dintre așa-numiții noi atei). Când promiți mai mult decât poți livra, nu trebuie să te mire că cei cărora li te adresezi vor fi dezamăgiți și că, pe cale de consecință, vor suplini lipsurile pachetului livrat de tine cârpindu-l cum pot. De aici, de pildă, cultura de masă, cultura pop, cultura manelistă, care parcă a crescut proporțional cu sectorul educațional și de cercetare modern. Cineva spunea^[5] că, la vremea lui, Shakespeare era deopotrivă și pop. Stau și mă gândesc dacă peste trei-patru sute de ani Lady Gaga va fi văzută cum îl vedem noi azi pe Shakespeare.

Un simptom al „științificizării” educației este și degradarea în timp a poziției disciplinelor socio-umane în programa academică și, în special, a poziției teologiei^[6]. Un semn al caracterului deficitar al acestei paradigme este și acela că, concomitent cu revoluția zgomotoasă a neintroducerii sau eliminării orelor de religie din școală (pe motiv că nu sunt „științifice”, obiective, firește; sunt „medievale”) se petrece revoluția tăcută a orelor de „dezvoltare personală” (care, hodoronc-tronc, sunt… științifice…). Știința ne poate spune ce este omul, din anumite puncte de vedere (nicidecum exhaustiv); dar ne poate ea spune oare, fără a se contrazice pe sine, depășindu-și mandatul, ce trebuie să fie omul (sau, depășindu-și la fel de mult mandatul, că întrebarea e lipsită de sens, deci neimportantă și fără nicio legătură cu fericirea omului aici pe pământ)?

Din motivele de mai sus – și s-ar mai putea da multe altele cu titlu ilustrativ –, cred că putem vorbi de o trădare a cărturarilor. Efectul de bumerang al acestui fenomen este revolta maselor. Față cu niște cărturari baricadați într-un turn de fildeș intelectual și instituțional (și economic), care nu au avut curajul să-și vândă sau dăruiască direct serviciile, ci doar să se impună clientelei captive prin intermediul statului, această clientelă captivă se revoltă. Nu mai vrea să știe de cultură, educație, cercetare, zăbavă întru reflecție, aprofundare, argumentație, erudiție, excelență. Dacă tot ființează parazitar pe organismul socio-economic al patriilor moderne, apoi stabilimentele academice ar face bine să garanteze succesul economic pentru odrasle (asta-i perspectiva părinților). Adică învățământ „practic” în vederea unei „slujbe bune”. Restul e fandoseală. Sau (și asta-i perspectiva victimelor principale, iertată-mi fie exprimarea, adică elevii și studenții) ar face bine să se transforme în „insula plăcerilor” (în termenii poveștii lui Pinocchio)^[7]. Ca să nu mai pomenim că, în acest context, dezvoltări de tipul corectitudinii politice găsesc cel mai propice teren de exprimare. Ultimul lucru pe care vrem să-l auzim când „ne distrăm” e că suntem deficitari la vreun lucru anume (cunoștințe, dicție, socoteli, argumentație și logică, punctualitate, caracter, siluetă și condiție fizică, igienă etc.). Prin urmare, în școala modernă se pun zilnic bazele pierderii oricărei urme de respect pentru ideea de educație. Și acest lucru este deja evident pentru oricine intră într-o școală sau facultate și urmărește oricât de puțin viața cotidiană a acestor stabilimente. Nu mai e de la sine înțeles că poți trimite (ce vorbesc? nici că poți ruga frumos) un elev sau student să se ducă după cretă. Dincolo de faptul că au și profesorii pretenții uneori apăsătoare cu aer de frustrare, faptul amintit arată, după părerea mea, că elevul sau studentul (și cei care-l susțin economic pe perioada educației, adică părinții) nu mai pune preț cu adevărat pe ceea ce are profesorul de spus, nici cât efortul de a merge în silă după o cretă (necum de a merge eventual cu drag, sau bucuros să ajute). Se potrivește un golănesc „hai, las’ că nu ești tu cu astea! Depășim… da’ ce suntem noi, slugi?”. Repet, nu exemplul în sine contează, ci semnificația lui. Atât de disprețuită va deveni încet, dar sigur, educația publică (și odată cu ea, educația în general), încât nici măcar nu ne vom mai aminti pe viitor de ce anume am prețuit-o cândva. Și asta sună, vorba uneia ca Jane Jacobs, a ev cu adevărat întunecat, când până și ideea că ceva anume s-a pierdut se va fi pierdut.

Astfel încât o lozincă de genul ați „ați mințit poporul/cu televizorul” se va metamorfoza în „ne-ați promis partea/și ne-ați păcălit cu cartea”. Un fel de moment 1968 dus încet, inexorabil, către consecințele sale ultime: „idiocrație”, combinată cu „blegocrație” sau „viciocrație” (iertat îmi fie puseul lingvistic creativ nestăpânit), dar cu „stima de sine” la cote maxime (că doar știm cu toții că „prostul nu e prost destul dacă nu e și fudul!”).

Ce-i de făcut?

Ca în toate cele, soluție magică, simplă, rapidă și fără costuri și dureri, nu există. Scurtând la maximum discuția, aș puncta două probleme: să le spunem cea instituțională și cea culturală.

Mai întâi, cum deja puteți bănui din cele de mai sus, educația trebuie reformată la nivelul fundamental al instituțiilor în cadrul cărora se realizează. Și asta nu înseamnă reforme cosmetice în care opțiunile „fundamentale” sunt dacă operăm cu semestre în loc de trimestre, cu trei sau cinci vacanțe, dacă să fie vorba de șapte, opt sau nouă ani obligatorii, dacă nu știu ce procent din materii trebuie totuși să fie opționale sau facultative și nici măcar dacă procentul corect din PIB de alocat educației este șase la sută. De asemenea, nici dezbateri privind finanțarea care trebuie să urmeze sau nu elevul nu ating inima problemelor. Chiar și propunerile de tip vouchere educaționale (în care părinții ajung să controleze într-o anumită măsură direcționarea resurselor financiare, dar nu controlează aspectele esențiale) nu sunt decât paliative în cel mai bun caz. Esențial este orice pas serios și semnificativ înspre reîntoarcerea educației din sfera de stat în sfera non-statală a societății: în familie (mult discutatul, și adesea prea superficial expediatul la noi, homeschooling); în sfera comercială propriu-zisă (în prezent școlile, chiar și cele particulare, trebuie să fie fundații, nu pot fi simple afaceri, cumva și prin prisma unei prejudecăți în virtutea căreia dacă-i pe bani, nu-i autentică – ceea ce e ironic, având în vedere că și-n schema actuală procesul tot „pe bani” se face, doar că mai ocolit, cu pervertirile aferente ale stimulentelor; adică subvenția și șpaga nu pervertesc, dar prețul deschis și liber o face?!); în Biserică, de unde în mare parte a și fost extrasă (cu opțiune adevărată de structurare a programului, nu ca în prezent, când școlile care par confesionale sunt de fapt școli de stat sau particulare acreditate, cu o poleială culturală ortodoxă prin interstițiile regulamentare); în sfera ONG sau a fundațiilor (dacă tot e să fie; și aici trebuie asumat efortul filantropic ca atare, nu ca în prezent, când, obligați să facă fundații, antreprenorii școlari – să le spunem – trebuie să împace capra educației ca serviciu public non-comercial cu varza sustenabilității și profitabilității); în zona firmelor și a corporațiilor (dacă e vorba de elemente de natură practică, specifice unui anumit sector de activitate). Orice nu echivalează cu destructurarea sistemului monopolist de stat pe care-l avem în prezent e simplă cosmetizare^[8].

Odată făcuți anumiți pași în această direcție, apar problemele pe care le-am numit culturale. Prinși multă vreme în schema uniformă a unui sector educațional public, părinții și antreprenorii educaționali de astăzi intuiesc greu, după părerea mea, problemele culturale cu care se vor confrunta tot mai acut (percepându-le ca probleme de alt tip). Căci nu e suficientă rezolvarea problemei instituționale (privatizare și restaurare a legăturii strânse și directe între ofertantul de educație și clienți – în principal părinți – în condiții concurențiale) pentru sustenabilitatea unei școli. Se mai cere – lucru care astăzi aproape că nu mai poate fi spus – o minimă omogenitate culturală. Cu alte cuvinte, e greu să mai faci o clasă închegată când o parte din părinți sunt creștini și vor religie, iar cealaltă nu; când o parte vor o abordare relaxată (de tipul „nu se intervine între copii până nu curge sânge”), iar alții vor asigurarea mai activă a unui anumit nivel de ordine și disciplină; când o parte dintre ei vor accentul pus pe soft skills (comunicare, relaționare, spirit de inițiativă), iar ceilalți nici nu concep ca odraslele lor să nu învețe scrisul, cititul sau tabla înmulțirii la timp și temeinic; ca să nu mai zic de viziunea despre tehnologia la îndemână (telefoane, tablete), educația sexuală, ecologie, vaccinare și altele. Prin urmare, o predicție luminoasă ar fi aceea că, pe măsură ce sistemul educațional privat se dezvoltă, ofertanții vor înțelege că din pachetul oferit trebuie să facă parte și o poziționare culturală. Predicția mai puțin luminoasă ar fi aceea că, forțând limitele firești prin încercarea de a educa la grămadă copiii unor părinți cu background cultural incompatibil, clasele din școlile private vor deveni tot mai greu de gestionat, cu un șuvoi de transferuri de elevi și profesori în căutarea inaccesibilului echilibru, atrăgând prin aceasta tot mai mult atenția inspectoratelor. Acestea din urmă vor avea un alibi perfect pentru a vorbi de „dezastrul din școlile particulare”, de calea vechiului sistem centralizat care, de bine, de rău, mergea. Ba chiar ar putea scuza deficiențele sistemului pe care-l păstoresc invocând un sabotaj din exterior, menit să discrediteze „sistemul de învățământ românesc”.

Între timp însă, putem toți să ne formăm o idee despre toate aceste probleme cu John Taylor Gatto. Prin urmare, nu-mi rămâne decât să vă urez lectură plăcută și cu folos.

Mihai Vladimir Topan

București, ianuarie 2018

---

^[1] John Taylor Gatto, Cum suntem imbecilizați. Curriculumul ascuns al școlarizării obligatorii, Anacronic, București, 2016.

^[2] A se vedea Ludwig von Mises, Calculul economic în societatea socialistă, disponibil în volumul Birocrația și imposibilitatea planificării raționale în regim socialist, Institutul Ludwig von Mises – România, București, 2007.

^[3] A se vedea recent publicatele și larg mediatizatele statistici cu privire la analfabetismul funcțional în rândul elevilor români (peste 40%; locul 1 în Uniunea Europeană și locul 2 după Albania în Europa).

^[4] Firește că aici inspirația formulării și, parțial, a conținutului vine de la Julien Benda și Ortega y Gasset, autorii cărților cu aceleași titluri.

^[5] Vezi, de pildă, Paul Cantor, a doua din prelegerile seriei Commerce and Culture, disponibile la https://mises.org/library/commerce-and-culture; de asemenea https://www.youtube.com/watch?v=hCuvuos-4qg.

^[6] Un semn și mai subtil ar fi transformarea teologiei în sine din practică de viață duhovnicească cu aspecte rațional discursive explicitabile (dar ireductibilă la acestea, care nici nu sunt cea mai importantă parte) în disciplină academică.

^[7] După cum observă adesea Jordan Peterson.

^[8] Cele circa 79 de grădinițe și 133 de școli particulare din București, de exemplu (autorizate să funcționeze în anul școlar 2017-2018), sunt un început în acest sens. Însă nu trebuie uitat că se supun unui sistem draconic de acreditare și verificare ulterioară care le condamnă, în bună măsură să fie clone ale sistemului public, eventual mai puternic conectate la doleanțele părinților plătitori în mod direct prin aspecte colaterale substanței educaționale: clădiri, dotări, facilități, program prelungit etc. Cam în același mod în care mult pomenitele universități particulare din România au fost de fapt, prin natura cadrului legislativ care le guverna, condamnate să devină depozitarul candidaților respinși la stat. Nici vorbă de independență curriculară autentică.