Editura Compania va anunta aparitia unui nou titlu din seria ClarObscur

[altmariusbook]

 

 

 

 

ARTA, ARTISTI, ADMINISTRATIE 

IN ANII ’80

Amintirile unui fost director la Fondul Plastic

al Ununii Artistilor Plastici

 

GELU CULEA

 

PREFATA DE PETRU ROMOSAN 

 

13,5 x 20 cm

240 pagini din care 2 caiete color cu reproduceri de arta

Preţ : 30 lei

 

 

România socialismului târziu punea încă arta în inventarul « activităţilor » din societate.
Cu rubrici despre « produse » şi « producători ». Totuşi, în registrul cultural şi în realitate,
ţara trăia cu opere şi artişti. Între politica administrativă a unei uniuni de creaţie şi substanţa
vieţii artistice au stat însă mereu funcţionari, catastife, controale şi libertăţi – un spaţiu
despre care avem aici una dintre foarte rarele mărturii.

« Cu Viorel Mărginean mă întâlneam, în afară de zilele cu şedinţe, la atelierul său din Pangrati.
Ţineam sfat tot în interesul breslei, constituindu-ne în ceva ce azi s-ar chema « laborator de idei ».
Aşa ne-am hotărât să batem ţara în lung şi în lat. Datorită bunei aprovizionări cu materiale, creşterea
« producţiei » artistice sufocase Bucureştiul, care era ticsit de marfă, venită şi din provincie. Noi galerii
de artă trebuiau deschise urgent în judeţe. Pentru spaţii trebuia să apelăm la organele locale. Dar spaţiile
nu puteau fi amenajate decât în centrele localităţilor, pe principiul că după pâine se duce omul oriunde,
în timp ce arta trebuie să fie în buricul târgului, accesibilă circulaţiei pietonale şi comerciale, în locuri
prin care trec toţi, fie şi numai la plimbare. În plus, argumentam noi, galeriile urmau să devină un punct
de atracţie culturală, contribuind şi la înfrumuseţarea oraşului, care primea astfel o imagine mai nobilă.
Am bătut pe la mai toate uşile, am fost primiţi la vârful conducerilor locale şi am căpătat un răspuns
favorabil în majoritatea cazurilor. Aşa s-a creat o reţea de galerii de artă în toate reşedinţele de judeţ,
precum şi în alte oraşe mari. »

 

Gelu CULEA (n. 1935) este inginer constructor de formaţie. A lucrat mulţi ani în industrie şi în Ministerul
Comerţului Interior, apoi în administraţia municipiului Bucureşti.  În anii '80 a fost director al Fondului
Plastic, iar în 1995-1996 consilier al ministrului Culturii.

 

Amintiri din labirint

Ce am putea găsi în amintirile unui « funcţionar al artelor plastice » ? Asta după ce am citit memorii
de senzaţie ale activiştilor de vârf şi ale generalilor de Securitate din anii socialişti. Ei bine, e o ocazie
unică de a umbla, cu lampa plasticienilor fixată la cască, prin intestinele întunecoase ale unui sistem viciat
din pornire şi devenit vicios în ultimii săi ani. Datorăm această şansă unui director atipic. Gelu Culea,
fascinat încă din tinereţe de obiectele frumoase zărite prin vitrine, dar zigzagând apoi într-o carieră
administrativă, a frecventat îndeaproape regimul cu ochii deschişi şi cu grila critică în buzunar. Sensibilitatea
la formă, stil şi valoare nu a făcut decât să crească în timp. Prin fatalităţi repetate – înfruntarea cu boli grave
şi salvarea prin forţa voinţei, dar şi întâlnirea cu femeia vieţii sale, taifasuri cu artişti îndrăgostiţi de meserie
şi alte figuri providenţiale –, s-a ivit un funcţionar neobişnuit, pe alocuri chiar periculos. Ca orice birocraţie
care se respectă, îngrijindu-se înainte de toate de perpetuarea sa, şi birocraţia românească însărcinată
cu păstorirea şi ţinerea din scurt a spaţiului cultural i-a arătat, fireşte, în repetate rânduri că e în eroare
şi că ambiţiile sale de a sluji breasla, iar nu sistemul, sunt nelalocul lor. În 2019 există deja analize
« curajoase » ale evoluţiei artelor plastice din România între 1945 şi 1989, studii interesante despre
proletcultism, realism socialist şi « deschidere », neatinse de conformismul şi festivismul cu care ne
obişnuiseră destui critici şi istorici prea decenţi şi cumsecade. De câţiva ani, racordarea la fluxul
internaţional al creaţiei, spectacolului şi comerţului cu obiecte şi fapte de artă a dezinhibat substanţial
şi judecata asupra fenomenului românesc, iar istoria recentă a ţării este, la rândul ei, revizitată frecvent
de spirite tinere mai sincer şi mai obiectiv decât în anii ’90, cu din ce în ce mai multă atenţie orientată
spre documente şi realităţi palpabile. Într-un asemenea context, amintirile lui Gelu Culea au imensul merit
de a se constitui în chiar « balamaua » care lipsea : ele luminează tocmai relaţia dintre ceea ce se putea
vedea în sălile de expoziţii-ateliere-cataloage şi ceea ce se petrecea într-un birou decizional, legătura
dintre o boemă forţată, de nevoie, cu sărăcia ei zgomotoasă sau resemnată, şi o conducere a Uniunii
Artiştilor Plastici străduindu-se să împartă cât mai echitabil comenzi, ateliere, achiziţii, fără să uite omagiile
exorbitante ce trebuiau aduse mereu Cabinetelor… Putem paria că se mai numără azi pe degetele de la
o mână cei care cunoşteau situaţia reală de atunci a banilor, a accesului la fonduri în UAP, cu atât mai mult
cu cât acea uniune de creaţie avea reputaţia unei mari libertăţi de mişcare, căci i se îngăduise să lucreze
cu devize şi să întreţină sistematic relaţii cu străinătatea. Destule pagini uimitoare din acest volum vor pune
însă la locul lor meritat aproximaţii înaripate şi elucubraţii  întreţinute prin bârfe şi zvonuri : da, Partidul era
şi acolo în toate, la fel Securitatea, bugetul şi planificarea redirecţionau ideologic şi politic după plac şi
interese câştigurile şi şansele de propăşire. Experienţa de sistem a lui Gelu Culea e preţioasă prin mărturiile
directe despre viaţa concretă a unor artişti în anii ’70 şi supravieţuirea artelor în anii ’80, ca şi prin episodul
în care îl regăsim consilier al ministrului Culturii în 1995-1996. Teoretic, « libertatea » – credeau unii – ar fi
trebuit să aducă singură în zbor o lume nouă. Practic, construirea libertăţii şi de-construirea organizată
a statului s-au sprijinit reciproc pentru a edifica un impas prelungit. Trunchiul venerabil dar voinic al utopiei
comuniste, teroarea şi prostia ghidând proiectele şi selecţia cadrelor, laolaltă cu afacerismul recuperatoriu
au cimentat pentru multă vreme o nefericită criză a artelor tocmai într-un spaţiu dotat cu tradiţii, materiale,
aspiraţii şi creativitate din belşug – iată constatarea amară a unui administrator-autor care a deprins nu
doar legile şi scrisul pentru a fi de folos atât cât se poate în vremuri grele, ci, din proprie pasiune, până
şi meşteşugul de pictor, îndrumat fiind adesea de pictorii înşişi…

                                                                                                    Adina Kenereş