Am aflat de la părintele Iulian, la Mănăstirea Prodromu de la Muntele Athos, că pentru noi chipul lui Dumnezeu, pe care îl avem ca Dar de veșnicie e Sufletul, iar Milostenia am primit-o ca asemănare, drept călăuză întru îndumnezeirea ființării noastre.
Eu nu mă tem de viață…
Acum, la vârsta întrebărilor fără de sfârșit, în lacrima tainică a suspinului neauzit de moarte, îmi înseninez auzul minții cu vioiciunea gândurilor.
Temei de respirație binecuvântată pentru călătorie…
Am fost botezat cu Eminescu, acolo în nordul Moldovei printre dealuri și tăceri, unde am dat glas prima oară că sunt viu și intru în desișurile lumii cu plânset fără de frică. Încredere histrionică, inconștientă.
Muzica cuvintelor îmi este veșmânt sufletesc și energie a unor chemări necunoscute. Găzduiesc întristarea și bucuria din graiul cărților. Ele rodesc iubire de viață, îmbărbătează jocul migrației spre esență pe scena încercărilor.
Dostoievski a venit în lăcașul meu de neliniște când a trebuit să rostuiesc simțurile în înțelesuri și, de atunci, din adolescență, mi-a fost duhovnic blând și necruțător în toată densitatea necuprinderii trăirilor.
Nu-l pot citi linistit, nu-l pot povesti așezat în cugetare nici măcar acum când anii gonesc… și îmi îmbătrânesc zilele, iar nostalgia e ibovnica de suflet a amintirii.
Trăim o insurecție a nemerniciei, având ca temă dezrădăcinarea spirituală a speciei.
Feodor Mihailovici a mărturisit și mărturisește continuu viitorul!
Cu iluminată știință poetic-profetică, pătrunde și explorează răvășirea sensurilor, stihia din labirintul necuprinderii omului în umanitatea sa cotropită de haos… Dostoievski e răspântie, loc de întâlnire și plecare a durerii, mir al suferinței, înălțare și surpare mistică între zidurile păcatului. Dostoievski absoarbe divinitatea și așează timpul pe orizontala unei realități grotesc-fantastice pentru a semnifica din adâncul tulbure până în cerurile spiritului o verticală incredibilă.
Arta sa se recreează neîncetat, adresându-se prin har Atotputernicului creator. Adevărul adevărurilor operei dostoievskiene e fără tălmăcire și viețuit de un umor al densității, nu poate fi prădat de analize strălucite sau explicit profunde. Singurul loc de echilibru al omului este altitudinea metafizică unde el își încearcă puterile alături de umbrele tăcute ale destinului.
Dostoievski este un dar al Provdenței!
Iosif Brodski spunea: „Tolstoi a fost inevitabil pentru că Dostoievski a fost irepetabil. Nici căutările lui spirituale, nici „mijloacele lui de deplasare” nu ofereau posibilitatea vreunei repetări. Subiectele, mai ales cele din urmă, care evoluau după logica imanentă a scandalului, propozițiile care se accelerau într-un ritm febril, suprapunându-se unele peste altele într-un flux alert, elementele de limbaj birocratic, terminologia bisericească, jargonul de lumpen abracadabrant al utopiștilor francezi, cadențele clasice ale prozei nobilimii, toate nivelurile vorbirii contemporane, mai ales acestea din urmă erau ceva inimaginabil de repetat. Dostoievski simțea pur și simplu că arta lui nu este despre viață, chiar și pentru că nici viața însăși nu este despre viață. Pentru Dostoievski arta ca și viața ține de acel ceva pentru care există ființa umană. Asemenea parabolelor biblice, romanele sale sunt niște vehicule spre obținerea unui răspuns și nu un scop în sine. Ca scriitor un asemenea om nu te răsfață cu detalii, descriind în locul acestora stările și cotloanele sufletești ale eroilor săi cu atâta minuție, încât ești recunoscător că nu l-ai cunoscut personal. […] Dacă arta învață ceva ființa umană, acel ceva este să devină asemenea artei, nu asemenea oamenilor. “
Romanele lui Dostoievski sunt psalmi biblici ce se citesc prin propria experiență pe care o aduci dinlăuntrul tău în momentul lecturii. Ele sunt perspectiva pe care o ai asupra vieții și de care, cu smerenia neliniștii, te poți apropia.
Dostoievski e Ecou!
Prin el ne adâncim simțurile în gândire, judecățile în taina șoaptelor ce vin cu aceleași drepturi de existență harică din filosofie și literatură, din fizică și psihologie, din ideologie și muzică, din teatralitate și arhitectură, din totul și din puțin… Furtună de stări incandescente din realitate și închipuire, din cotidian, absurd și fabulos. Polifonie evanghelică mărginită doar de imensitatea rusească. Siberie de chin și iertare! Atâta timp cât Biblia va fi carte-destin, ecoul Dostoievski va mărturisi Golgota sufletului. Ultima șoaptă a acestui sunet existențial e viziunea orbirii întunericului din om și înălțarea luminii rugăciunii sufletești.
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius