Nu cred că se mai poate imagina ceva care să nu fi fost spus despre iubire și ură, prieten și dușman și despre toate combinațiile acestor termeni: iubirea devine (pentru că, de fapt, o conține de la bun început) ură, dușmănia este o formă nemărturisită de iubire, un alt exemplu al apropierii termenilor contradictorii, străvezie pentru spiritul de finețe; dușmănia este implicată în tot ce este apropiat, familiar, intim – iar istoria denunțării ei o putem urmări de la recomandarea fermă a Mântuitorului adresată celor ce vor să-I urmeze: „părăsește-ți familia!“ până la dezavuarea prejudecăților și până la tonele de literatură psihologică de astăzi dedicată „relațiilor toxice“; ura este o formă „socială“ a unui instinct natural (agresivitatea, Tanathos) care, nedescărcat în exterior, „înăuntru se deșteaptă“ în tendințe maniacale de autodistrugere; pe de altă parte, iubirea este o formă „socială“ a instinctului sexual, de reproducere – care, odată realizat, se dizolvă de la sine sau se transformă în ură față de partenerul sexual devenit „părinte“ sau față de copilul care îți râde în față ca adevăr și rațiune biologică a farsei afective.
Desigur, „lista infinită“ a enumerărilor combinațiilor posibile poate continua cu imensa și complicata „noologie“ a relațiilor – ambivalente – dintre Dumnezeu și om, dintre om și Dumnezeu, dintre Dumnezeul-Om și Omul-Dumnezeu: relația dintre „iubirea“ și „dreptatea“ divină, cu manifestări și testamente diferite; acomodarea existenței răului în lume cu presupoziția bunătății absolute a creatorului; dedublarea „gnostică“ a Divinității într-o parte bună (necreatoare) și una rea (demiurgică). Dacă despre iubirea de sine ca temei al iubirii față de altul s-a spus – de la Iisus la Rousseau – cam tot ce s-a putut spune, cu sau fără implicarea iubirii față de „Domnul Dumnezeul tău“, ura de sine a rămas un capitol „surpriză“ care a început să fie scris pe la începutul secolului trecut într-o căutare „revoluționară“ de explicare a urii inter-rasiale: dacă oamenii se iubesc pe baza iubirii de sine, înseamnă că (se) urăsc pe baza unei aberații: „ura de sine“; dramatizarea speculativă continuă până la o răsturnare cu totul spectaculoasă: antisemitismul se explică nu prin ura de sine a celor care-i urăsc pe evrei, ci prin… ura de sine a evreilor înșiși, ură de sine care întemeiază și justifică reacția de adversitate a antisemiților, reacție naturală în fața a ceea ce este ne-natural și aberant.
Ce este sigur este că, după o atât de îndelungată și complexă istorie, s-a ajuns la instalarea în conștiința omului comun a necesității de a avea un dușman. În eseul care deschide și dă titlul cărții de față, semioticianul italian relatează cum un taximetrist pakistanez din New York îl întreabă, în rafală – ingenuu și transparent – de unde este și ce dușmani are țara lui, neputându-și stăpâni mirarea când află că există o țară, Italia, care nu are dușmani externi. Neavând dușmani externi – italienii își consumă – de acum previzibil după scurta noastră introducere teoretică – rezervele de agresivitate în confruntările intraspecifice: nordul cu sudul, guelfii cu ghibelinii, fasciștii cu comuniștii, guvernul cu procuratura etc. O țară fără dușmani externi tinde să se autofărămițeze, să colapseze – este cazul Romei antice – al cărei apogeu (cucerirea întregii lumi cunoscute atunci) coincide cu intrarea fatală în declin; se pare că marile puteri nu sunt distruse de un dușman mai puternic decât ele, ci, de obicei, de lipsa oricărui dușman. Statele Unite ale Americii au înțeles – conform spuselor unui „protocol secret“ – că războiul este indispensabil menținerii lor ca „mare putere“ – și de aceea politica lor externă se rezumă la „construirea“ inamicului, a dușmanului. Cea mai mare lovitură primită de americani a fost triumful, descumpănitor, reprezentat de pierderea oponentului tradițional – blocul sovietic. Prin grație divină, dar poate și printr-o „diplomație“ genială prin care s-au încurajat tendințele expansioniste ale dictatorului irakian, în anul imediat următor prăbușirii imperiului sovietic, se declanșează – grație intervenției lui Saddham Hussein în Kuweit – războiul din Golful Persic. Și de atunci o serie de războaie sau de conflicte – constituite ca o contraparte, contragreutate a balansoarului. Dacă, în mod brusc, cealaltă parte se retrage din „confruntare“, cel aflat deasupra se prăbușește în mod automat. Legea „balansoarului“ prevede că – pentru a te menține sus – ai nevoie de o contraparte la fel de grea, ba chiar și mai grea decât tine.
A fi înseamnă a fi atacat. Măsura existenței tale este dată de numărul și de calitatea inamicilor tăi. Cineva spunea: puteți spune orice despre mine, câtă vreme îmi scrieți numele corect. Ființa umană este o ființă a opozițiilor, a contradicțiilor, o ființă eminamente binară. Umanul nu poate fi înțeles decât în marginea dialecticii, a creării opozițiilor, a depășirii lor și a descoperirii unor opoziții noi. Explicația mea pentru această stare de lucruri este aceea că omul este o ființă lingvistică, o ființă care vorbește articulat. Nu știm dacă natura în sinea ei funcționează într-adevăr pe bază de opoziții, dar putem fi siguri că a vorbi înseamnă a crea opoziții. De la simpla descriere a vorbirii ca succesiune a „închiderii-deschiderii“, a vocalelor și consoanelor până la crearea „operatorilor binari“: sus-jos, dreapta-stânga, mare-mic, mult-puțin, adevărat-fals, bine-rău etc. – constituirea lumii omului este absolut dependentă de crearea de opoziții.
Un semiotician ca Umberto Eco nu putea să nu fie sensibil la această stare de lucruri și aceasta este și ceea ce dă unitatea acestei antologii de „scrieri ocazionale“. O întâlnim în discuția asupra absolutului și relativului, în eseul despre flacără, despre comori, astronomii imaginare, dar și despre problema embrionilor (au embrionii suflet?), despre comori, insule de negăsit, despre poetica excesului. La sfârșitul cărții lui Eco rămâi cu sentimentul că „dușmanul“ este doar o abordare afectivă a termenului corelativ celui care numește identitatea ta (personală sau / și colectivă). Termen fără de care nu ai putea exista și care, paradoxal, amenință permanent existența ta. Exist numai în relație cu ceea ce mă neagă. Cel puțin, aceasta este limita ultimă a intelectului uman – înființat de limbaj. Toate imaginile pacificate ale lumii (paradisul, Dumnezeu, absolutul) sunt suspendări ale limbajului articulat, exerciții în marginea inefabilului – posibile de altfel doar prin referirea la „celălalt termen“, la lumea opozițiilor. De aceea Paradisul dantesc este, vai!, infinit mai limitat și mai inexpresiv decât Infernul !
Rămâne să ne întrebăm dacă nu cumva imperativul creștin „iubește-ți vrăjmașul“ este doar aparent paradoxal, dat fiind că iubirea are loc între opuși – bărbat-femeie, părinte-copil, Dumnezeu-om. (Paradoxul „corect“ ar fi sunat: „fii prieten cu dușmanul tău“, întrucât prietenia se stabilește între asemănători.) Rămâne de asemenea să ne întrebăm dacă celălalt imperativ: „iubește-l pe aproapele tău ca pe tine însuți“ – nu ascunde o tulburătoare reciprocă: iubește-te pe tine însuți ca pe un altul ! Unul dintre idealurile cele mai mari ale speței umane – autosuficiența – s-a întruchipat în mitul lui Narcis, al celui care ajunge să se vadă și să se iubească pe sine ca fiind o altă persoană. În mod obișnuit, alteritatea sinelui propriu ne este dezvăluită numai în iubirea față de altcineva. Îl iubim pe celălalt în măsura în care este în stare să ne aducă la lumină propria noastră alteritate, în măsura în care ne face să „ne naștem“ din nou, ca alte persoane, în măsura în care reușește să spargă blocul tautologic al simplei egoități, în măsura în care celălalt introduce diferența în propria noastră identitate. În aceasta constă dulcea suferință a iubirii, chinuitoarea ei voluptate. Dimpotrivă, Narcis reușește să se creeze pe el însuși, să se diferențieze pe el de sine însuși, să se iubească ca fiind un altul. Pe lângă dizolvarea specifică paradoxului iubirii narcisice – cel ce se iubește pe sine se autodizolvă în infinita oglindire a propriei identități dedublate –, moartea lui Narcis scoate la lumină adevărul profund al opoziției radicale dintre iubitor și iubit, opoziție care se menține, iată, chiar și în cazul în care iubirea se petrece în interiorul unuia și aceluiași subiect.
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius