Dumitru Borțun este doctor în filosofie și universitar la Facultatea de Comunicare și Relații Publice a Școlii Naționale de Studii Politice și Administrative din București – SNSPA, unde predă cursurile „Analiza discursului public“, „Semiotică. Teorii ale limbajului“, „Etică în comunicare“ și „Responsabilitate socială corporativă“. A publicat circa 140 de studii, eseuri, articole și interviuri în volume colective, publicații de specialitate și reviste de cultură. Este autor al mai multor cursuri universitare, precum și al cărților Bazele epistemice ale comunicării (Ars Docendi, 2002), Relațiile Publice și noua societate (Tritonic, 2005, 2012),Responsabilitatea socială corporativă: de la relații publice la dezvoltare durabilă, coordonator (Tritonic, 2012) , Bazele epistemice ale comunicării – ediția a II-a, revizuită și adăugită (Tritonic, 2013), Mareea neagră: limba română sub asediu.Greșeli de exprimare în mass-media din România (Tritonic, 2015). Este membru în consiliul de redacție al mai multor publicații de specialitate, precum și în comitetul științific al unor conferințe internaționale. Este membru fondator al Asociației Române de Relații Publice – ARRP (din 1995). Adunarea Generală din 2 martie 2005 l-a ales Președintele ARRP, funcție pe care a deținut-o până în mai 2008. În prezent este Președintele Juriului de Onoare al ARRP.
Liviu Capșa: În urmă cu trei ani ați publicat o „carte-avertisment“, cum o numesc eu, Mareea neagră: limba română sub asediu, rin care aduceați în spațiul public, spre luare aminte, o realitate tristă din domeniul atât de important al comunicării: „greșeli de exprimare în mass-media din România“. A avut demersul pe care l-ați întreprins vreo urmare benefică în comunicarea noastră cea de toate zilele?
Dumitru Borțun: A avut urmări diferite, în funcție de receptivitatea unora sau altora la adevăr, de disponibiltatea cititorilor la învățare și de dorința lor de a se schimba. În orașele în care au fost organizate întâlniri cu cititorii, cartea a fost primită foarte bine – în special de profesori, de părinți și bunici. Sunt licee în țară în care profesorii de Limba și literatura română o folosesc ca material auxiliar. Mulți oameni sunt conștienți că limba română se vorbește tot mai prost, iar unii sunt convinși că nu se va mai vorbi niciodată corect, așa cum am învățat-o noi la școală.
În unele redacții de radio și televiziune a circulat din mână în mână, iar la Televiziunea Română câteva exemplare au intrat în biblioteca instituției. La alte televiziuni le-am oferit-o chiar eu unor realizatori, moderatori și redactori, dar nu cred că au citit-o toți. Știu pe cineva care apare de vreo 15 ori cu greșeli de exprimare, i-am oferit cartea mea cu dedicație, dar până acum nu mi-a spus nimic, deș ne-am întâlnit de mai multe ori. Sunt tentat să cred că nu tace din jenă, ci fiindcă nu a citit-o, văd că face, în continuare, aceleași greșeli; de fapt, cred că nici nu a deschis-o, fiindcă dacă s-ar fi uitat peste ea, chiar și „în diagonlă“, ar fi văzut că la sfârșitul cărții există un indice de nume și ar fi găsit acolo și numele său.
Dar m-ați întrebat dacă publicarea cărții a avut vreo urmare benefică în „comunicarea noastră cea de toate zilele“. Greu de spus. Poate doar câteva, punctuale. De pildă, din reclama pentru acoperișul Bilka a ieșit expresia tot la fel („Și peste zeci de ani, tot la fel va arăta“); unii comentatori de fotbal au renunțat să folosească expresia ineptă timp regulamentar în loc de „timp standard“ (este ineptă pentru că folosirea ei implică ideea că prelungirile nu ar fi regulamentare, ceea ce e absurd, ele fiind prevăzute chiar de regulamentul jocului de fotbal, aprobat de FIFA). Mă opresc cu enumerarea; exemplele sunt prea puține și fără importanță la nivelul milioanelor de vorbitori ai limbii române și al numeroaselor canale de comunicare în masă.
Mă întreb dacă în zilele noastre mai are rost să publicăm cărți, dacă ele mai pot contribui la schimbarea oamenilor sau a unor stări de lucruri. Nu mă refer doar la faptul că ele sunt citite de tot mai puțini oameni, asta se știe. Mă refer la faptul că ele nu ajung la cine ar trebui. Atunci când sunt citite, le citesc de regulă cei care împărtășesc deja ideile și convingerile autorului, care au nevoie doar de o confirmare sau de o formulare mai coerentă a propriilor idei și convingeri. Cărțile nu ajung la cei care ar avea nevoie de ele pentru a se schimba, pentru a deveni mai buni, mai cinstiți și mai performanți. Acești adresanți „nu sunt găsiți la domiciliu“, cum se spunea pe vremuri. Este ceea ce eu numesccaracterul circular al comunicării sociale. Este un cerc vicios pe care nu îl pot rupe decât campaniile de comunicare inteligente, concepute și realizate de profesioniști.
L.C.: Din ce cauză credeți că, în România de azi, gramatica este o „știință esoterică“, așa cum ați definit-o în introducerea la cartea amintită ?
D.B.: În introducerea la care vă referiți am evocat un caz aproape grotesc, în care o studentă, fiica unei profesoare de Limba română, își declina competența gramaticală afirmând nonșalant: „eu nu le am p’astea, cu limba română, dar nu-i nicio problemă, textele mi le va corecta mama, că e profă de Română“. Episodul m-a trezit din somnul dogmatic, ca să-l parafrazez pe Kant, am realizat că studenții de azi percep preocuparea noastră pentru ortografie și corectitudine gramaticală ca pe o pedanterie, ca pe un lucru demodat și inutil, care ne face agasanți, poate chiar caraghioși. Atunci m-am hotărât să scriuMareea neagră. Ca reacție la această indiferență față de limba pe care o vorbim, la această ignoranță cu privire la gramatica ei și la acest dispreț pentru corectitudine care se lățesc de la o promoție la alta, de la o generație la alta, avansând ca o „maree neagră“.
L.C.: Există o legătură între gândire și limbaj? Pun această întrebare și nu ascund că am în intenție, mai ales, să vă provoc o reacție cu privire la mesajele, cel puțin caraghioase, ale oamenilor politici din România. E cazul să ne amuzăm, să ne îngrijorăm sau să le ignorăm ?
D.B.: Indiscutbil, există o strânsă legătură între gândire și limbaj. În manualele de Psihologie pentru liceu există o lecție întreagă intitulată chiar așa: Unitatea dintre gândire și limbaj. Un om care gândește frumos va vorbi frumos, unul care gândește logic va avea un discurs coerent din punct de vedere logic, adică necontradictoriu. Nu și invers! Se poate întâmpla ca un candidat în alegeri să vorbească frumos doar fiindcă așa l-a antrenat consilierul său de comunicare, iar discursul său să fie coerent doar fiindcă are un speech maker care gândește logic. Dar când candidatul se exprimă confuz și incoerent, fiți sigur că așa și gândește; nu are niciun interes să pară mai bicisnic decât este.
În privința greșelilor cauzate de lipsa de logică, exemplele sunt mult prea numeroase. Din păcate, apar și la oameni care se află la butoanele societății românești, a căror gândire viciată, simplistă sau greșită se transmite în sistemele pe care le administrează. Cât de logic pot gândi niște oameni care spun „…vom cofinanța împreună…“ (un fost primar general al Capitalei), „Serviciul nu se poate suprapune peste celelalte instituții“ (un fost director al SRI), „…nimeni nu știe cum va arăta România peste doisprezece luni…“ (un fost prim-ministru al României) sau „false iluzii“ (un fost președinte al României)? Sunt câteva dintre sutele de greșeli de acest fel semnalate în Mareea neagră. Le-am reiterat ca să puteți vedea că nu mai e vorba de nivelul de instrucție sau de orizontul de cultură, ci de logică – doar de logică! Pleonasmele și contradicțiile în termeni trădează o gândire debilă, în care exprimarea verbală nu face casă bună cu logica. În astfel de cazuri, da, trebuie să ne îngrijorăm, fiindcă un om care nu poate acorda părțile de vorbire după timp, după caz, după gen sau după număr nu inspiră încredere nici în ceea ce privește corelarea ramurilor economiei naționale sau armonizarea unor proporții economice pentru asigurarea dezvoltării durabile a țării.
L.C.: Legat de întrebarea anterioară, în cartea la care ne referim aduceți în discuție, mai ales, incorectitudinea exprimării unor persoane publice. Este aceasta o „scăpare“, generată de – permiteți barbarismul! – „cauze obiective“ (emotivitate, presiunea exprimării în direct etc.,) sau deconspiră, de fapt, o carență culturală și nu numai?
D.B.: Sunt și cazuri în care vorbitorul care greșește se află sub presiune, nu-și poate stăpâni emoțiile sau se grăbește. De altfel, un paragraf al cărții mele se intitulează „Greșeli cauzate de grabă și neglijență“. Am știut întotdeauna să identific greșelile generate de astfel de cauze, și cred că nu trebuie să-i diabolizăm pe toți autorii unor greșeli de exprimare. Le putem face și noi, profesorul Borțun și poetul Liviu Capșa.Errare humanum est! Din păcate, în marea majoritate a situațiilor, greșelile de exprimare au cauze mai adânci și mai grave, care alterează imaginea publică a autorilor lor, le afectează credibilitatea și, uneori, pun la îndoială legitimitatea ocupării unor poziții profesionale, politice sau sociale. Fiindcă felul în care ne exprimăm dezvăluie carențe de cultură generală sau profesională și, uneori, chiar lene. Da, lene de a gândi! De multe ori, ceea ce ni se pare superficialitate sau dispreț pentru limbajul îngrijit și pentru exprimarea corectă nu este altceva decât lene. Să le luăm pe rând.
Când cineva vrea să spună „valoare adăugată“ și spune plusvaloare este clar că nu stăpânește noțiuni elementare de economie politică, disciplină la care se învață că plusvaloarea este acea parte din valoarea produsă de angajat pe care angajatorul nu i-o plătește acestuia, ci și-o însușește în mod gratuit. Pentru un absolvent de liceu e o carență de cultură generală, dar pentru un economist este o carență de cultură profesională. Când altcineva vrea să spună „transcendent“ și spunetranscendental, este clar că n-a auzit de Immanuel Kant – filosof care a inventat acest termen pentru a exprima exact opusul transcendentului: ceea ce se află nu dincolo, ci înainte de orice experiență umană. Iar cel care spune aportul adus arată că nu știe nici că termenul provine din franceză, unde „apporter“ înseamnă „a aduce“, nici că în română are sensul de „contribuție adusă“. Cel care spune „mijloace media“, devoalează altă carență culturală: nu știe că „media“ e un plural care provine din limba latină și care tocmai asta înseamnă în context, „mijloace“.
Cu permisiunea dumneavoastră, am să vă dau și câteva exemple de greșeli care cred că provin din lenea de a gândi. De la 1 ianuarie anul acesta, România a preluat președinția rotativă a Consiliului Uniunii Europene. Un eveniment de rutină la nivelul instituțiilor UE, dar hiperbolizat de imaginarul românilor, care i-au atribuit dimensiuni nemaiavute până acum: „mândrie națională“, „opotunitate istorică“ sau „probă de patriotism“ (pentru cei care pun convingerile lor politice și morale înaintea „unității naționale“ și „imaginii externe a României“). Cu ocazia asta, cuvântul „președinție“ a fost tot mai mult vehiculat, dar într-o formă denaturată: președenție. Aproape toată lumea pronunță greșit: jurnaliști, moderatori de televiziune, analiști, demnitari, oameni politici.
La ceremonia oficială de lansare a Președinției, de la Ateneul Român, au pronunțat greșit aproape toți vorbitorii. Or, aici nu poate fi vorba nici de logică, nici de cultură generală: pur și simplu, trebuie să-ți pui mintea la contribuție: De la ce cuvânt e derivat „președinție“? De la „președinte“, cu i, nu de la „președente“, cu e. Bănuiesc că în subconștientul acestor oameni are loc o confuzie între „președinție“ și „prezidenție“, cuvânt înrudit cu „a prezida“ și „prezident“; dar cu un mic efort de gândire, ei ar putea să conștientizeze și să depășească această confuzie.
Un alt exemplu de greșeală cauzată de lene: substituirea adverbului „ca“ prin alocuțiunea adverbială „ca și“, substituire care în ultimii ani a devenit virală. Această înlocuire nu numai că este nejustificată, dar duce la expresii redundante, de genul: „la fel ca și“, „aceeași (…) ca și“ sau „tot atât de (…) ca și“. În viziunea celor care au inițiat substituirea lui „ca“ prin „ca și“, aceasta ar fi o stratagemă inteligentă pentru evitarea cacofniilor, în expresii de genul „ca cetățean“ sau „ca cadru didactic“; nimic nu mi se pare mai grăitor pentru lenea de a gândi decât acest subterfugiu lingvistic. O cacofonie se poate ocoli cu minimum de efort mental: „în calitate de cetățean“, „în calitate de cadru didactic“. Iată că și lenea naște monștri! Mai monstruoasă nu poate fi decât găselnița „ca, virgulă, cetățean“ sau „ca, virgulă, cadru didactic“. Da, prinre noi există oameni care pun virgulă când vorbesc!
O să-mi spuneți că speculez. Poate! Dar vă rog să-mi spuneți ce altă cauză ar putea avea astfel de greșeli. Carențe culturale? Nu, fiindcă nu sunt greșeli de semantică. Lipsă de logică? Nu, fiindcă nu este vorba de încălcarea unor principii ale gândirii corecte. Rămâne lenea de a gândi. Iar privirile noastre, pline de reproș, se îndreaptă din nou spre școală și spre profesorii ei – nu doar spre cei de Limba și literatura română, ci spre toți, fiindcă la toate materiile ar trebui să se cultive gândirea critică și curiozitatea epistemică, dragostea de adevăr și dorința de corectitudine, responsabilitatea pentru actele noastre (în cazul exprimării, pentru actele de limbaj).
L.C.: Uniunea Scriitorilor din România a luat atitudine față de continua degradare a folosirii limbii române în spațiul public. Revista reprezentativă a Uniunii Scriitorilor, România literară, a consacrat spații ample fenomenului – și printr-un comunicat explicit și cât se poate de tranșant, și prin semnalarea, de nenumărate ori, a acestei adevărate „maladii lingvistice“. Care sunt celelalte instituții din România și ce rol ar putea avea ele în promovarea unui limbaj corect?
D.B.: Cred că școala nu se poate reforma singură, fără sprijinul unor instituții de cultură, cum este România literară, și al celorlalte instituții publice. Reforma școlii este o sarcină multi-departamentală, ea nu-i revine doar Ministerului Educației. Este ceea ce a înțeles Spiru Haret, la vremea lui, și nu au înțeles miniștrii de după 1989. Aproape toți au fost preocupați mai mult de modul în care vor rămâne în istoria învățământului românesc decât de acțiuni care să dinamizeze această istorie. Niciunul nu a venit cu un proiect inter-departamental. Nimeni nu a propus înființarea unor universități pedagogice, care să pregătească profesori – nu filosofi, filologi, matematicieni sau fizicieni, ci profesori.
Alte instituții? Tradițional, principalele instanțe de socializare sunt familia, biserica și școala. Astăzi, familia este tot mai văduvită de funcția educativă, iar biserica nu se vede la nivelul educației naționale, în ciuda faptului că a fost primită în școli prin orele de religie. Din păcate, nu toți care țin aceste ore au calificarea necesară; nu sunt pregătiți nici ca educatori, nici ca reprezentanți ai spiritualității creștine. Cei mai mulți au transformat orele de religie în ore de educație confesională, ratând splendidul mesaj al creștinismului, care este universal și profund moral, menit să (re)construiască din temelii ființa umană. În ceea ce privește școala, ea nu mai este relevantă pentru copii și adolescenți sau, oricum, este mai puțin relevantă decât televiziunea și noile media.
L.C.: Care credeți că sunt cauzele acestui „flux de indiferență, ignoranță și dispreț“, cum spuneți în carte, față de limba în care ne exprimăm?
D.B.: Cred că principala cauză a degradării limbii literare – și sub aspect gramatical, și sub aspect semantic sau stilistic – este degradarea școlii. Procesul nu a început după 1990, cum afirmă nostalgicii de meserie, ci la jumătatea anior ’70 ai secolului trecut, adică atunci când regimul ceaușist a făcut două greșeli ireparabile: introducerea în toate școlile a așa-ziselor „perioade de practică“ și folosirea elevilor la muncile agricole. Degradarea s-a accentuat în anii ’90, când criza de autoritate a cuprins mai toate domeniile, de la familie la stat. În contextul ăsta, interesul pentru gramatica limbii române a scăzut până la dispariție, chiar cu concursul unor profesori de Română, cărora nu le place gramatica și sar peste orele dedicate acestei materii.
La degradarea școlii se adaugă nivelul tot mai derizoriu al competenței lingvistice pe care o dețin cei care lucrează în sistemul mass-media, ei înșiși un produs al școlii de care vorbeam. Poziția lor strategică, de comunicatori în masă, face ca acești oameni să aibă un impact enorm în societate; mai mult, moderatorii, așa-zișii „preoți ai democrației catodice“ (Dominique Wolton), devin modele inspiraționale pentru întregi contingente de adolescenți aflați în plin proces de formare intelectuală. Și unii dintre ei sunt agramați!
L.C.: O ultimă întrebare: mai există patriotism lingvistic?
D.B.: Dacă n-ar mai exista patriotism lingvistic, dumneavoastră, domnule Liviu Capșa, nu mi-ați mai fi solicitat acest interviu, iar eu nu vi l-aș mai fi acordat. Presupun că suntem împreună, acum și aici, din patriotism.
Nu există patriotism fără dragoste pentru limba națională. Cum ne-am putea imagina dragostea de patrie fără dragoste pentru limba ei oficială? Nichita Stănescu spunea: „Patria mea e limba română“, dar ca să înțelegi ce a spus Nichita trebuie ori să fii un poet genial, cum a fost el, ori să-l fi citit pe Heidegger, pentru care „numai acolo unde este limbaj este o lume“. Căci o limbă înseamnă mult mai mult decât un instrument de comunicare în viața cotidiană: ea este și un instrument de cunoaștere și autocunoaștere, de creație și autocreație. Prin intermediul limbii în care gândim și simțim, ne edificăm și ne dezvoltăm ca ființe umane. Ea ne deschide mintea și inima spre lume și tot ea limitează lumea noastră. Depindem cu toată ființa noastră de gradul în care ne cunoaștem și ne stăpânim limba maternă. Fiindcă pe 15 ianuarie s-au împlinit 169 de ani de la nașterea lui Mihai Eminescu, haideți să-l omagiem împreună pe acest mare iubitor al limbii române și creator de limbă română. Da, Eminescu a fost un mare patriot!
Din păcate, patriotismul lingvistic nu se manifestă suficient de puternic și nu se manifestă acolo unde ar trebui. În ultimul timp vedem aproape zilnic un spectacol penibil: oameni politici care se declară „suveraniști“, care își justifică opțiunile, deciziile și acțiunile prin „dragostea de patrie“, dar care schingiuesc limba română, o umilesc și o golesc de logică și de frumusețe. Acești oameni nu sunt patrioți, ci niște jalnici demagogi.
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius