Vântul şi soarele din fabulă au făcut prinsoare că o să fie în stare fiecare - cu acţiunile ce îi sunt proprii - să dezbrace un om. Porni mai întâi vântul. Dar, spre necazul vântului, omul se încotoşmăna mai bine în măsura în care el sufla mai tare. Iar la urmă, când a văzut omul că vântul e gata să-l doboare la pământ, s-a apucat de un copac, dar de dezbrăcat tot nu l-a putut dezbrăca. Atunci, porni şi soarele să dezbrace pe om cu razele sale. El începu încet, dulce, cald, fără să caute să-l dezbrace cu forţa. Şi după ce omul se înfierbântă înlăuntrul său, îşi scoase de bună voie mai întâi haina de deasupra, iar mai pe urmă şi cămaşa.
Fabula e simplă şi lesne de înţeles, dar cu toate acestea pentm oamenii din împărăţia diavolului e prea complicată şi greu de înţeles. Mântuitorul ne zice: „Invăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima”, iar Apostolul Pavel ne spune să-l îndreptăm pe păcătos „cu duhul blândeţilor”; dar cei ce au judecata vântului, deşi pierd prinsoarea de mii de ori în chip cu totul vădit, zic totuşi că metoda soarelui e o nebunie şi o slăbiciune.
Ei zic că nu sunt nebuni, ci înţelepţi, dar vai de cei ce sunt înţelepţi „în ochii lor şi pricepuţi după capul lor" Oare „n-a scos Dumnezeu înţelepciunea lumii de nebună", aşa cum soarele a scos înţelepciunea vântului de nebună?
Ei zic că sunt tari, „dar cei tari, cei strălucitori - scrie Foerster - pot cădea în mândrie şi egoism, iar aceste defecte pot aduce ruina unui caracter” aşa cum „frumuseţea” lui Lucifer i-a adus prăbuşirea lui din cer.
Ei pun accentul pe activitatea externă şi pe stăpânirea altora cu forţa, însă nu-şi dau seama că „dovada energiei spirituale nu se vădeşte în activitatea externă, ci în stăpânirea de sine şi a circumstanţelor” şi că „orice şcoală trebuie să fie mai întâi pătrunsă de o năzuinţă morală care să aibă ca scop suprem stăpânirea interioară”, fără care nu putem dobândi stăpânirea exterioară.
Ei susţin, în sfârşit, că răul se poate birui prin rău, iar nu prin bine, prin ştiinţă, iar nu prin Evanghelie, dar nu bagă de seamă că „niciodată n-a apărut în mod atât de naiv iluzia acelora care cred că demonii se îmblânzesc prin instrucţiuni”.
Omul din fabulă n-a dat dovadă de nesupunere când i s-a spus să se dezbrace - ca dovadă că până la urmă s-a supus şi s-a dezbrăcat -, dar el s-a împotrivit vântului şi nu l-a ascultat pentru că acesta a venit cu forţa, iar nu cu duhul blândeţilor, ca soarele. Fiindcă „în adâncul său, omul nu urăşte un şef brutal pentru motivul că îi ia libertatea, ci pentru că îi face supunerea peste putinţă, fiindcă este orb până într-atâta încât nu vede că nimenea nu vrea să i se supună ca animal, ci ca om” (De altfel, chiar animalele nu se supun decât numai când li se vorbeşte omeneşte. Toţi cunoscătorii de cai ştiu bine aceasta).
„Răul vine dintr-o nenorocită concepţie a unor şefi; pentru ei, dispreţul pentru conduşi e absolut trebuincios ordinii, ei îşi închipuie că pentru a ajunge la o acţiune de ansamblu trebuie ca indivizii să fie intimidaţi şi brutalizaţi şi că o supunere strictă nu se va obţine decât numai prin exercitarea groazei. In realitate, nu există ordine şi disciplină adevărată, fără consimţământul aceluia care se supune; nu există decât o aparenţă de ordine.
E nevoie ca educatorii înzestraţi cu tact continuă Foerster - să recunoască şi să cinstească demnitatea şi libertatea personală chiar într-un sistem ierarhic şi e necesar ca supunerea pe care o cer să împrumute, ca să zicem aşa, de la forţele lui superioare, un caracter sfânt.
Felul cel mai sigur şi cel mai convingător de a face ca disciplina să fie de folos aceluia care i se supune e ca toate raporturile de la superior la inferior să fie pline de adevărată omenie şi simpatie omenească.
Oare nu tocmai arta de a comanda cere talentele pedagogice cele mai mari?
Problema disciplinei constă în a împăca două nevoi diametral opuse ale naturii omeneşti şi a hotărî fiecăreia domeniul său propriu: nevoia de supunere punctuală, aşa cum e cerută în orice muncă laolaltă şi în orice ordine socială, şi nevoia de libertate, de independenţă, inerente oricărui om. Nu c adevărată disciplină aceea în care nu se cere o supunere strictă şi, pe de altă parte, nici o disciplină nu poate uita instinctul de libertate al omului, căci îşi atinge cu atât mai bine scopul pe care-l urmăreşte cu cât ajunge să câştige pentru acest scop individul întreg şi să aibă în mână ceea ce are el mai intim. Aici e nodul chestiunii.
Singura stăpânire vrednică de acest nume este stăpânirea de sine. Mai târziu, când adepţii cresc mari, dascălul, nuielele, ceasurile de arest, notele rele vor dispărea; mai târziu va veni libertatea, dar marea seriozitate a răspunderilor pe care le târăşte după ea, stăpânirea de sine pe care o cere vor rămâne nepricepute pentru că în copilărie nu i s-a vorbit niciodată în limba libertăţii.
Iubirea şi libertatea trebuie să ia locul constrângerii în formarea caracterului. A fost condamnat deja. pe drept, un creştinism războinic; o civilizaţie războinică nu mai merge. Cred într-o civilizaţie liniştită, nu într-o civilizaţie prin cucerire. Forţa lasă în urma ei răzbunarea şi ura; metoda cea mai înceată a influenţei creştinismului e cea mai sigură.
Chiar în şcoală, mijloacele de control ale despotismului şcolar sunt cu atât mai puţin eficace cu cât sc izbesc de amorul propriu al elevilor. De aceea se cerc armonizarea drepturilor represive ale autorităţii şi libertăţii, ale ascultării şi autonomiei, ale ordinii sociale şi ale vieţii personale.
Partizanii autorităţii nu vor să înţeleagă că ordinea externă nu trebuie să aibă alt scop decât a fecunda şi a organiza forţele personale. Ei nu văd că autoritatea nu devine o putere decât când şi-a asigurat, prin felul său de a lucra, o ascultare voluntară. Reprezentanţii libertăţii nu văd că libera expansiune a forţelor trebuie să fie completată prin concentrarea lor, dacă voim să evităm risipa puterilor pe care le-am eliberat. Tocmai principiul autorităţii însăşi face operă de dezorganizare şi conduce la anarhie când depăşeşte limita. Tot aşa, subiectivismul nestăpânit compromite ideea libertăţii şi dă naştere unei credinţe obscure în valoarea scăzută a autorităţii.
Voinţa individuală cu toate capriciile ei şi cu toate pasiunile care o împovărează trebuie să fie supusă şi înfrântă pentru ca persoana spirituală să se deştepte la viaţă.
Greşeala stă în aceea că nu voim să supunem această voinţă decât din afară. Acest fel de luare în posesie descurajează, sfărâmă chiar personalitatea umană pe care n-o cunoaştem sau o dispreţuim.
O ascultare rigidă, care n-a reuşit a deştepta voinţa superioară a copilului distruge în el nu numai voinţa, dar şi sufletul său.
Spiritul bolnav şi dezechilibrat nu poate fi vindecat şi potolit de un alt spirit decât numai dacă acesta e cu adevărat sănătos şi cu desăvârşire lucid. Dacă cineva vrea să fie temut, să facă în aşa fel ca să fie iubit.
Se spune că Fra Angelico se ruga întotdeauna înainte de a pune mâna pe pensulă ca să picteze forme cereşti. Cu atât mai multă dreptate trebuie să ne rugăm noi ca să formăm oameni vii! Trebuie să ne curăţim de păcatele cele mai ascunse pentru a ne adresa sentimentelor celor mai curate ale copiilor; trebuie să ne reculegem şi să ne unim cu adevărul dumnezeiesc pentm ca vorbele noastre să atingă, în aceste inimi tinere, elementul dumnezeiesc. A ne ruga nu înseamnă a spune: «Doamne, fă pe fratele meu mai bun», ci «fa-mâ pe mine mai bun pentru a izbăvi pe fratele meu».
E ceea ce spune Sf. loan Gură de Aur: dacă vreau să împrăştii întunericul, trebuie să mă fac lumină. A te face bun, plin de dragoste, de răbdare, de smerenie, de blândeţe înseamnă să slobozi din tine raze fierbinţi de iubire care îl fac pe duşman să-şi scoată de bună voie haina urii de pe el. Asta este cea mai mare şi unică biruinţă ce se poate repurta asupra lumii.
„Se întâmplă uneori - spune Dostoievski prin gura lui Zosima - să stai la îndoială în faţa unui gând, mai ales când e vorba de păcatele oamenilor şi să te întrebi: «Să-i iau cu forţa sau cu iubire smerită?» In acest caz, să te hotărăşti întotdeauna astfel: «îi voi lua cu iubire smerită». De te vei hotărî astfel, odată pentru totdeauna, vei putea să supui întreaga lume. Smerenia plină de dragoste este o putere grozavă, e cea mai puternică dintre toate, care nu are asemănare.
In fiece zi, în fiece ceas, în fiece clipă să dai ocol în jurul tău, să te examinezi pentru ca chipul tău să fie bine plăcut. Iată, ai trecut pe lângă un copil mic, ai trecut cu un suflet răutăcios, cu un cuvânt urât, cu un suflet plin de mânie, nici n-ai băgat în seamă, poate, pe copil, dar el te-a văzut şi chipul tău desfigurat şi necuviincios poate că a rămas imprimat în inimioara lui tară de apărare. Tu nici nu ţi-ai dat seama de acest lucru şi poate prin aceasta tu ai şi aruncat în el o sămânţă rea şi ea, poate, va încolţi, iar toată pricina este că tu nu te-ai păzit în faţa copilaşului, pentru că nu ai crescut în tine însuţi o iubire activă, luătoare aminte. Fraţilor - continuă Zosima iubirea e o învăţătoare, dar trebuie să ştim cum se dobândeşte, pentru că ea se capătă greu, se cumpără cu preţ scump, cu muncă îndelungată şi într-un mare răstimp, căci nu trebuie să iubim numai întâmplător, pentru o clipă, ci pentru tot răstimpul ce ni s-a dat. Intâmplător poate iubi oricine - şi un răufăcător poate iubi. Fratele meu, tânărul, cerea iertare de la păsărele. Oricât de lipsit de sens ar fi acest fapt, totuşi e adevărat, deoarece totul e ca un ocean - totul curge şi te atinge; de-l atingi într-un loc, are răsunet până în celălalt capăt al lumii. Să admitem că e o nebunie să cerem iertare de la păsărele, dar şi păsărelelor le-ar fi mai uşor, şi copilului, şi oricărui animal de lângă tine dacă tu însuţi ai fi mai plăcut la chip decât eşti acum, măcar cu un pic. Atunci ai începe să te rogi şi păsărelelor pentru ca şi ele să-ţi lase păcatele tale. Preţuieşte dar acest extaz, oricât s-ar părea el de absurd oamenilor.”
Păsărelele, animalele, oamenii stau în întuneric, iar eu, dacă mă fac lumină, iată că îi scot din întuneric facându-i să nu mai orbecăiască, să nu se mai lovească, să nu mai cadă în gropi. Iar dacă nu mă fac lumină, ci rămân mai departe în întuneric şi fiindcă vina o port eu, iată că trebuie să cer iertare şi păsărelelor. Păsărelele şi animalele îndură gerul, dar când apare un sfânt plin de căldura Duhului Sfânt, ca un soare, atunci şi ele capătă această căldură. In rai n-a existat nici întunericul nici spinii, nici gerul, nici foamea, dar din pricina păcatului primului om toate aceste nenorociri s- au abătut şi asupra păsărelelor şi animalelor care n-au păcătuit. Iată deci cum fiecare e vinovat faţă de toţi şi iată de ce trebuie să cerem iertare şi de la păsărele. Şi nu numai atât: noi avem datoria să ne umplem şi de iubire şi de Duhul Sfânt pentru ca să răspândim în jurul nostru lumina, căldura, frumuseţea şi roadele care au fost cândva în rai şi pe care le-au răspândit sfinţii prin viaţa lor sfântă.
Soarele ne-a dovedit că omul poate fi dezbrăcat cu căldura razelor sale, iar nu cu forţa vântului; Hagenbeck ne-a arătat, prin propria lui experienţă, că fiarele cele mai sălbatice se pot îmblânzi cu adevărat cu dragostea, iar nu cu biciul şi cu pistolul; Foerster ne-a demonstrat prin experienţa lui din Elveţia că cei mai neastâmpăraţi copii pot fi cuceriţi numai cu iubirea şi blândeţea, iar nu cu asprimea şi cu nuieluşele; Dostoievski ne-a arătat că prin dragostea smerită putem supune întreaga lume; însă mai presus de toţi şi de toate, Fiul lui Dumnezeu, luptându-Se cu trupul, cu lumea şi cu diavolul şi folosindu-Se numai de arme duhovniceşti, a fost cel dintâi care a strigat: „îndrăzniţi. Eu am biruit lumea”.
In ce priveşte duhul blândeţilor, e interesant ce scrie Simion Mehedinţi despre Hagenbeck.
Până la Hagenbeck, cei care intrau în cuşca leilor şi a tigrilor nu lăsau pistolul şi biciul din mână; erau nişte meseriaşi îndrăzneţi care se jucau într-adevăr cu viaţa lor. Fiarele erau stăpânite cu bătaia, cu ţepuşe de fier, cu căngi înroşite în foc şi de alte astea. Când animalul era îngrozit destul, bătăuşul se încumeta să intre în colivie iar sălbăticiunile, de teamă, săreau peste obstacole, împinse prin gratii de sluga care sta afară ori prin cercul ţinut de mâna îmblânzitorului.
Dar ce mai sforăieli! Ce pocnete de bici! Ce priviri furioase din partea tigrului, a leului ori a hienei! Şi sfârşitul era mai întotdeauna la fel: într-o bună zi, cel cu pistolul era sfâşiat de ghearele fiarelor, care, într-o clipă de nebăgare de seamă, se repezeau asupra duşmanului lor, răzbunându-se de toate rănile fierului înroşit în foc.
Socoteala asta i s-a părut lui Hagenbeck cu totul neroadă. S-a gândit aşa: dacă omul e ucis, dânsul e de vină, nu fiara. Bătută şi schingiuită mereu, biata sălbăticiune e în „legitimă apărare”...
lată propria mărturisire a lui Hagenbeck: „Puteţi să mă credeţi: între lei, tigri şi pantere am avut mulţi prieteni buni, cu care umblam tot aşa de fără de grijă ca şi cu un câine de casă. Iar dragostea era nu numai din partea mea, ci m-am bucurat din partea fiarelor de o prietenie îndelungată. Legături credincioase au rămas între mine şi ele multă vreme, chiar după ce ajunseseră în unele ţări îndepărtate.” „Care e taina unor astfel de prietenii?” - se întreabă Mehedinţi. Răspunsul e simplu de tot: Hagenbeck se purtase bine cu toate fiarele sale, îşi dăduse seama că sălbăticiunile sunt rele numai când omul e rău faţă de ele.
Iar în concluzie, autorul spune că „şcoala adevărată porneşte de la blândeţe şi de la iubire. Mai mult decât oricare, el a dat de minciună proverbul românesc că «bătaia-i din rai». Dimpotrivă, fiarele îmblânzite de Hagenbeck dovedesc fără putinţă de tăgadă că bătaia nu-i din rai, ci din prostie şi din nărăvire, iar fiara cea mai fioroasă este cea cu două picioare” .
Dar fiara cu două picioare nu poate şi nu vrea să ajungă la această iubire, la această blândeţe şi la această biruinţă. Cei ce n-au viziunea vieţii de dincolo, cei ce se află sub influenţa duhului diabolic văd răul acolo unde e numai o aparenţă a răului şi luptă împotriva lui cu mijloace care îi omoară pe ei mai întâi.
Neputând înţelege lucrarea Providenţei în lume, care întoarce relele spre bine, Ivan Karamazov îi spune Iui Alioşa: „Eu nu-L resping pe Dumnezeu. Inţelege tu acest lucru, ci lumea creată de El; resping lumea lui Dumnezeu şi nu pot conveni s-o primesc”. Neputând spune, ca Kirilov, că toate sunt bune. Ivan turbează de indignare şi de mânie când vede nedreptăţile, crimele şi mârşăviile ce se petrec în lume. Iar când Ivan i-a istorisit lui Alioşa cum un boier, adunându-şi toţi câinii de vânătoare, i-a asmuţit asupra unui copilaş care a fost imediat sfâşiat sub ochii îngroziţi ai părinţilor, pentru simplul motiv că micuţul copil a lovit din nebăgare de seamă un câine în picior, atunci însuşi angelicul Alioşa a uitat pentru moment duhul blândeţilor şi a trecut de partea răzbunătorilor sângeroşi, deşi - revenindu-şi îndată - a recunoscut că a spus o prostie, iar Ivan, triumfător, i-a declarat că şi în inimioara lui de schimnic se ascunde „un drăcuşor”.
Raskolnikov - o altă marionetă din zona diavolului - îi spune Soniei: „Cum se face că nu i-a venit prin minte nimănui să ia toată păcătoasa întocmire socială de chică şi s-o dea dracului?... Am vrut să îndrăznesc, am îndrăznit şi... am ucis... Am vrut să fac un act de îndrăzneală, Sonia, acesta a fost tot imboldul faptei mele”.
Ca şi Ivan, Raskolnikov o întreabă pe Sonia:
Aşadar, ai lăsa mai curând pe Luşin să trăiască şi să săvârşească nelegiuiri şi ticăloşii? Văd că n-ai curajul să te pronunţi!
- Dar bine, nu sunt în tainele Providenţei... La ce foloseşte să mă întreb ce aş face într-un caz cu neputinţă să se prezinte? De ce aceste întrebări zadarnice? Cum se poate ca existenţa unui om să atârne de voinţa mea şi să mă facă arbitră a vieţii sau a morţii oamenilor, dacă cutare sau cutare trebuie să trăiască sau să moară?
- Din moment ce amesteci Providenţa, s-a isprăvit - răspunse Raskolnikov supărat.”
„Drăcuşorul” pitulat până şi în inima „schimnicului” Alioşa nu şi-a mai aflat loc în inima Soniei. Alioşa fusese de părere că boierul trebuie împuşcat, dar Sonia a spus adevărul potrivit iubirii şi duhului blândeţilor, deşi Luşin era poate mai ticălos decât boierul.
Raskolnikov, mânat de un scop bun, zice: „Vreau să fac şi eu un bine oamenilor; sute, mii de fapte bune ar fi răscumpărat această singură prostie, ar trebui mai curând să zic neghiobie, căci ideea nu era aşa de prostească cum ea pare acum”...”Dar n-am izbutit şi pentru asta sunt un ticălos! Dacă aş fi izbutit, m-ar fi ridicat în slavă, dar acum... mă aruncă în temniţă”.
„La urma urmelor, Sonia, n-am omorât decât o gânganie parşivă, ticăloasă şi nefolositoare.
- Şi totuşi, gângania era o fiinţă omenească”. „Atunci voiam să ştiu altceva, şi anume: dacă eram şi eu o insectă, ca ceilalţi, sau un om în adevăratul înţeles al cuvântului, dacă am sau nu în mine stofa şi puterea de a înlătura o piedică, dacă pot să comit o crimă sau nu; dacă, în fine, sunt o creatură fricoasă şi laşă sau dacă am dreptul...
- Dreptul de a ucide?”
La urmă de tot, Raskolnikov ajunge la următoarea concluzie, zicându-şi: „Ascultă, păcătoasă făptură, tu nu ai dreptul de a voi, asta nu te priveşte pe tine, n-ai nici un drept... Fără doar şi poate sunt un păduche şi poate mai scârbos decât ticăloasa de muiere”.
După ce a subliniat că voinţa de a-l împuşca pe boierul hain izvorăşte dintr-un drăcuşor care se poate pitula chiar în inima unui Alioşa, după ce a dovedit că nici Ivan şi nici Raskolnikov n-au dreptul să ia „lumea” şi „întocmirea socială” de chică şi s-o dea dracului, pentru că deasupra noastră este o Providenţă ale cărei taine nu le cunoaştem şi care întoarce toate spre bine, după ce a arătat că sutele şi miile de fapte bune luate ca scop nu valorează nimic dacă vrei să ajungi la ele prin mijloacele ce ni le oferă diavolul, după ce a demonstrat că n-ai dreptul să omori nici chiar o „gânganie parşivă”, fiindcă e o fiinţă omenească - la urmă de tot, Dostoievski a pus mâna pe sabia Duhului şi a tăiat nodul gordian: „Ascultă, păcătoasă făptură, nu, nu ai dreptul de a voi”. Aici e locul tuturor cuvintelor pe care le găsim în Sf. Scriptură şi în scrierile Sfinţilor Părinţi cu privire la „tăierea voii” şi la „smerenie”. Căci, pe de o parte, dreptul „de a voi” - sau, cum se exprimă Foerster, „aşa-zisa voinţă individuală” - e cea mai mare piedică pe care omul o întâlneşte în cucerirea personalităţii şi independenţei”' , iar pe de altă parte - zice Sf. Pahomie „cine îşi împlineşte voia sa, acela nu va ajunge la cunoştinţa de Dumnezeu” .
Şi într-adevăr, nu vom deveni o personalitate morală şi nu vom dobândi independenţa spirituală dacă nu ne vom tăia mereu voile noastre dezordonate, căci „nici trandafirul nu înfloreşte dacă nu-l curăţim de vlăstarele lacome”' . Nu se va naşte în inima noastră omul nou dacă, prin tăierea voii, nu vom ajunge la sterpiciunea femeilor frigide şi nici nu vom putea birui vrăjmăşiile din noi şi din jurul nostru de nu ne vom lăsa, prin supunere şi ascultare faţă de poruncile lui Dumnezeu, inundaţi de lumina şi puterea Sfântului Duh, care să facă din noi un duhovnicesc aparat de sudură. Dacă nu ne vom tăia voile, nu ne vom putea dezrobi de patimi, vom rămâne mereu orbii propriilor noastre patimi, robii lumii şi robii diavolului. Iar unul care se află închis în zona de influenţă a diavolului cum va cunoaşte pe Dumnezeu? Cum îl va iubi? Cum îl va vedea?
Şi ceea ce e mai grav, un om care crede că are dreptul „de a voi” cele rele se ucide pe sine însuşi, cum a mărturisit însuşi Raskolnikov: „Pe bătrână crezi oare că am ucis-o? Nu, pe mine m-am ucis!” Şi apoi, cel care are o astfel de dorinţă de afirmare personală „nu vede că exemplul său înarmează şi întărâtă pe cei din jurul său, până ce, într-o zi, îl ucid cu aceleaşi mijloace de forţă. Omul care se afirmă nu vede că cine vrea să trăiască în această lume în pace şi siguranţă trebuie să îmblânzească demonii”. Iar orice îmblânzire se face prin duhul blândeţilor, nu prin duhul răutăţii, căci - ne spune Patericul - „drac pe drac nu se scoate”.
Raskolnikov vrea să biruie răul din lume şi să aducă un mare bine omenirii cu mijloacele aspre şi violente ale vântului. în mărturisirile lui spune că a vrut să facă ceea ce a făcut Napoleon, fără să-şi dea seama că însuşi Napoleon şi-a plâns mizeria şi neputinţa metodei sale, când o compara cu divina metodă a lui Iisus. Căci într-o convorbire cu generalul Bertrand pe insula Sfânta Elena. Napoleon a zis: „Iată ce mă miră mai mult şi ce-mi dovedeşte divinitatea lui Iisus: şi eu am fost în stare să însufleţesc mulţimi care mergeau la moarte pentru mine. Totuşi, pentru a aprinde în inimă focul sacru era nevoie dc prezenţa mea. de fierul electric al privirii mele, de vocea mea, de cuvântul meu. De bună seamă, eu am taina magicei puteri care farmecă pc oameni, dar eu n-o pot împrumuta altuia; nu i-am putut-o împărtăşi mei unuia dintre generalii mei, nici nu cunosc misterul de a-mi eterniza numele şi dragostea către mine în inimile oamenilor, spre a face acolo minuni, fără concursul materiei. In privinţa aceasta, aşa erau şi Cezar şi Alexandru. La urma urmelor, toţi vom fi uitaţi şi numele unui cuceritor rămâne numai tema unei lucrări de şcoală. Ce prăpastie e între mizeria mea şi veşnica împărăţie a lui Hristos cel iubit, adorat şi propovăduit în toată lumea! Atunci, murit-a Hristos? Aceasta nu înseamnă oare a trăi în veac? Iată ce este tocmai moartea lui Hristos. Nu moartea unui om, ci a unui Dumnezeu.”
Dar „taina magicei puteri”, „focul sacru” cu care a biruit Iisus, este tocmai iubirea Lui şi focul ceresc al Sfântului Duh pe care Mântuitorul L-a comunicat mai departe ucenicilor Săi când a suflat şi a zis: „Luaţi Duh Sfânt”. Şi tocmai iubirea Lui întru Duhul Sfânt îl face să fie veşnic iubit, adorat şi propovăduit în toată lumea! Şi tot iubirea Lui a făcut ca El să trăiască în veac, deşi a murit şi a fost îngropat, ca grăunţul de grâu, în pământ.
Mărturisirea aceasta, izbucnită din inima vie a celui mai genial cuceritor al lumii, ne dovedeşte că „cea mai covârşitoare apariţie din câte poate zămisli lumea, nu este cuceritorul lumii, ci biruitorul ei”. Toţi Napoleonii lumii care au lucrat cu „concursul materiei” nu sunt decât nişte lamentabili pigmei faţă de un Sfânt Antonie cel Mare, de pildă, care, cu concursul Duhului Sfânt, i-a biruit pc demoni, pe el însuşi şi lumea. Această biruinţă însă nu se obţine decât prin sacrificiu, prin iubire, prin duhul blândeţilor, prin îndelungă răbdare, prin smerenie, ceea ce. In ultimă analiză, nu e decât biruinţa Crucii, care „preface săbiile în brăzdare de pluguri" care face ca lupul să stea laolaltă cu mielul şi leopardul să se culce lângă ied.
Arhim. Paulin Lecca
Adevar si pace, Editura Bizantina
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius