Dragoș Grusea - Cosmologia lui Blaga din Diferențialele Divine

[altmariusideea]

https://anthropos.ro/dragos-grusea-cosmologia-lui-blaga-din-diferen...

„Caravane de sori regii,
cârduri lungi de blonde lune
Și popoarele de stele, 
universu-n rugăciune” 
(Mihai Eminescu, Memento  Mori) 

 „Cosmosul, în totalitatea sa, poate deveni o hierofanie” 
 (Mircea Eliade, Sacrul și Profanul) 

1. Introducere: ce este cosmologia filosofică?

La prima vedere problema cosmologică e definitiv închisă pentru filosofie. Ce ar mai putea spune metafizica despre natura cosmosului după relativitatea generalizată? Ce are a face o activitate strict speculativă cu un domeniu care presupune experimentul? Iată câteva nedumeriri care i-au făcut pe filosofii fără vocație să-și condamne propria disciplină la un destin mărunt, cel de a cerceta fundamentele științelor deja constituite. Toți cei care pledează pentru o asemenea catabolizare a filosofiei își trag justificarea din critica pe care Kant o aduce cosmologiei raționale. Ideea potrivit căreia filosofia transcendentală ar demonstra imposibilitatea cosmologiei filosofice este însă contrazisă de fapte. Comentariile mai recente au scos din nou la iveală ceea ce se știa de mult: Critica rațiunii pure construiește de fapt o cosmologie transcendentală, distinctă de cosmologia rațională[1]. Dovedirea lipsei de temei a ultimei discipline nu împietează cu nimic asupra existenței unei cosmologii al cărei obiect îl constituie forma naturii. Este de asemenea evident că trilogia critică a redat cosmologiei metafizice avântul pierdut după Platon și Aristotel. Teza conform căreia forma naturii e totuna cu forma conștiinței, ideea că în natură operează o forță plăsmuitoare (bildende Kraft) înrudită cu imaginația creatoare de artă (Einbildungskraft), transfigurarea pe care intelectul o suferă în fața creșterii firului de iarbă, toate acestea îl vor conduce pe tânărul Schelling să transforme filosofia transcendentală într-o filosofie a naturii, al cărei scop este deducția sufletului lumii. Conștiința transcendentală e proiectată de Schelling asupra întregului cosmos și a evoluției sale.

De asemenea, idealismul german va duce mai departe ideea ireductibilității naturilor complexe, analizată de Kant în Critica facultății de judecare. Nu numai organismele sunt existențe complexe, ci și arta, istoria sau religiile. Nu numai stelele sau galaxiile sunt entități cosmice, ci și evoluția istorică sau marile epoci religioase. Și ele apar în cosmos și au ceva de spus despre existența universului. Dacă, de exemplu, cineva ar vrea să surprindă esența poporului român, i-ar sta la îndemână două căi: fie ar analiza date statistice pentru a obține o imagine a românului mediu-statistic, fie se va îndrepta spre fenomenul cel mai complex al românității, anume Eminescu. Aceleași căi stau la dispoziție și cercetării cosmosului: fie analizăm existențele cosmice care se repetă precum indivizii mediocri dintr-o societate (planete, stele, galaxii), fie ne îndreptăm spre entitățile complexe și singulare (conștiința, arta, istoria, sacrul). Ultimele ne vor spune cu totul altceva despre cosmos decât primele. A doua perspectivă nu se poate închega decât într-o cosmologie transcendentală. Marele fizician Werner Heisenberg a descris trecerea de la o paradigmă la alta ajungând în cele din urmă la izbitoarea concluzie că momentele de creație religioasă ne spun mai mult despre natura realului decât fizica[2]. Aceasta implică faptul că existențele complexe trebuie să preceadă entitățile simple, repetitive. Cu alte cuvinte, conștiința, sacrul sau istoria au fost prezente latent încă de la începutul absolut. În cuvintele lui Blaga: „condițiile istoriei se pregătesc în faza precosmică a genezei.”[3]

Preeminența ontologică a complexității e deja prezentă la Kant pentru care temeiul absolut e o unitate sintetică. Pentru Heidegger temporalitatea originară e un ekstatikón format din unitatea complexă a fenomenelor către – la – în preajma, tocmai pentru că ființa însăși nu se arată a fi simplă[4]. Nu altcumva stau lucrurile în ontologia lui Constantin Noica, cel care afirmă că „de pe acum se poate spune ceva despre natura lui <a fi>: este o natură complexă.”[5] Marile construcții speculative converg înspre ideea unui fundament complex în care se întemeiază realul. De la acest temei „de maximă complexitate”[6] pleacă și cosmologia lui Blaga

2. Actul precosmic primordial: generarea identităților

Blaga pune întreaga sa cosmologie sub auspiciile kantianismului, la fel cum o  fac toți filosofii germani ai naturii: „Recunoaștem din plin că momentul istoric al criticismului e ireversibil. Și mai recunoaștem că de această împrejurare va trebui să țină seama orice nouă filosofie sau orice viitoare teologie. Ar fi o mare greșeală să se creadă că un Kant a trăit degeaba. Omul a devenit o ființă de două ori mai trează pe urma eforturilor criticiste, nu știm însă de ce visurile omului n-ar putea să devină la rândul lor, și ele, de două ori mai adânci sau mai înalte! Să facem loc cât mai mult criticei, să facem loc cât mai mult loc metafizicei!”^[7] Spre deosebire de Kant, dar în consonanță cu Fichte, Blaga așează întrega construcție pe temelia unei „propoziții fundamentale”[8], care descrie procesul prin care Marele Anonim se reproduce pe sine ad indefinitum. Spre deosebire de filosoful german, care pleca de la tautologia A=A, cea care oglindea structura conștiinței de sine, Blaga extinde procesul la infinit, transformând judecata-nucleu a teoriei în A=A=A=A=A=A….∞. Pentru o conștiință de sine tautologia ia într-adevăr forma A=A deoarece actul minții finite e unul circular. Conștiința ca subiect devine obiect pentru sine, spiritul închizându-se în el însuși precum un cerc. Un intelect arhetipal, precum cel conturat de Kant în §77 al Criticii facultății de judecare nu se poate limita la A=A, fiind generativitate absolută. Filosoful german arată că întocmirea intelectului nostru discursiv care pleacă de la părți spre a obține întregul ne trimite spre posibilitatea unui alt intelect care ar putea să vadă întregul dintr-o dată, în toată completitudinea lui, urmând să deducă de acolo entitățile particulare. Astfel, Kant spune că „trebuie să ne imaginăm un alt intelect..care nefiind discursiv ca al nostru, ci intuitiv, trece de la universalul sintetic (de la intuiţia unui întreg ca atare) la particular, adică de la întreg la părţi.”^[9] Un astfel de intelect originar îşi creează obiectul dintr-o dată, nemaifiind nevoit să apeleze la acte de sinteză. Întregurile pe care un astfel de intelect le intuieşte sunt ele însele părţi ale unor întreguri şi mai cuprinzătoare. Să spunem că gândirea originară intuieşte întregul vieţii unui om – acest întreg e la rândul lui parte din întregul speciei „om” care e parte din întregul vieţuitoarelor etc. O asemenea enumerare ne arată că singurul întreg care nu e la rândul lui parte nu poate fi decât intelectul originar însuşi. Un asemenea intelect nu poate fi în concordanţă cu intuiția totală înscrisă în natura lui decât atunci când se intuieşte pe sine.

https://anthroposdotro.files.wordpress.com/2023/05/ilustratie-dragos-grusea.jpg?w=105 105w, https://anthroposdotro.files.wordpress.com/2023/05/ilustratie-drago... 209w, https://anthroposdotro.files.wordpress.com/2023/05/ilustratie-drago... 418w" sizes="(max-width: 288px) 100vw, 288px" />

     Intelectul arhetipal kantian nu e în consonanţă cu propria esenţă de a intui doar întreguri decât atunci când se intuieşte pe sine. În orice altă situație el percepe numai întreguri relative ce sunt la rândul lor părți. Dar cum pentru un astfel de intelect intuiţia e totodată creaţie, înseamnă că intelectul originar e în acord cu sine doar în măsura în care se creează pe sine din sine, adică numai dacă actul creaţiei e un act reproductiv. Acesta este Marele Anonim, a cărui natură este „generatoare de identități”[10]. Astfel, Fondul Anonim nu este invenția arbitrară a unei imaginații filosofice necontrolate, ci o consecință teoretică a sistemului kantian. Propoziția fundamentală A=A=A=A=A… ∞ descrie starea internă a unui intelect arhetipal aflat în perfectă concordanță cu propria natură.

3. De la complexitatea continuă la cea discontinuă

La Blaga totul capătă un aer mitic, tipic culturilor tinere. O asemenea reproducere de sine ar descentra existența, făcând cu putință apariția unor divinități echipotente care, asemenea titanilor, ar intra în luptă unele cu altele iscând un haos care ar putea duce la anihilarea existenței înseși. Astfel, tautologia originară  A=A=A=A=A…∞ se vădește a fi o contradicție: „Dumnezeu e teogonic prin chiar natura sa, dar trebuind să salveze centralismul existenței, el e nevoit să devină anti-teogonic.”[11] Cu alte cuvinte, creația deplină e totuna cu anihilarea totală.

Problema pe care o pune Blaga aici e crucială din punct de vedere ontologic: care este temeiul decomplexificării? Cum e posibil ca „maxima complexitate”[12] să se răspândească în existență împuținându-se (o temă străbătută de un vădit aer neoplatonic, la fel ca alte mari construcții metafizice ale secolului trecut). De ce psihicul e mai complex decât biologicul, care la rândul lui e mai complex decît domeniul chimicului? Răspunsul lui Blaga este că tensiunea din interiorul complexității primordiale, fiind lipsită de contraste, nu oferea decât posibilitatea „generării sistemelor de o complexitate egală cu a sa”[13], ceea ce ar fi însemnat dispariția Centrului. Mai multe Centre înseamnă nici un Centru.

Pentru a evita această des-centrare a existenței Fondul Anonim nu numai că nu se autoreproduce, dar nu creează nici „existențe masive și complexe precum Eonii, Ideile, Tipurile”[14] care ar putea atinge, prin întrepătrunderi reciproce, complexitatea temeiului originar. Marele Anonim creează prin tăgăduire structuri absolut simple, numite diferențiale divine, atît de disimilare în raport cu propria origine, încât o recompunere a lor într-o existență complexă este imposibilă. Am arătat în alt studiu că generatorul de identități trebuie să creeze printr-o afirmație care neagă[15]. Actul creației nu poate lua forma logică a judecății afirmative  Să fie x, ci pe cea a judecății infinite Să fie non-x. Aceste diferențiale de tipul non-x sunt structuri potențiale care stau la baza cosmosului însuși. Universul ca totalitate ia naștere prin integrarea diferențialelor, având drept rezultat o complexitate discontinuă, absolut asimetrică față de complexitatea indivizibilă a Fondului Anonim. Astfel, principala trăsătură formală a cosmosului e discontinuitatea. Energia fizică se dă în cuante, materia anorganică a alcătuită din atomi, viața organică din celule, societatea din indivizi. De asemenea Blaga va vorbi despre „discontinuitatea de esență”[16] prezentă în creațiile de cultură văzute drept „cosmoide”. Orice plăsmuire a spiritului reprezintă o „convergență cosmogenetică”[17] a unor categorii abisale distincte, care îndeplinesc la nivelul cosmoidului funcția împlinită de diferențialele divine la nivelul cosmosului.

Concluzia nu poate fi decât una: „orice existență concretă de natură empirică, se învederează ca purtătoare a unor note de discontinuitate.”[18] Cosmologia lui Blaga pleacă așadar în mod transcendental de la întrebarea „cum este posibilă discontinuitatea realului”?

Putem rezuma totul în următoarea schemă: Complexitate indivizibilă – Creație prin eliminare (Să fie non-x) – Diferențiale divine – Integrarea diferențialelor – Complexitate divizibilă. Între cele două tipuri de complexitate există o disimilaritate absolută, ceea ce înseamnă că nu există nici o posibilitate ca periferia să devină un Centru.

4. Esența  sublimă a cosmosului

Și totuși se întâmplă ceva neașteptat. Evoluția cosmică duce la apariția omului, care începe să gândească posibilitatea unor existențe precum Ideile sau Eonii, a căror posibilitate era până atunci cunoscută numai Marelui Anonim. Odată cu omul, cosmosul se apropie de Centrul din care a căzut, un Centru a cărui posibilitate e înscrisă în chiar țesătura universului. Analizând structura spațiului, Blaga formulează teza referitoare la „egala densitate metafizică a întregului cosmos”[19] Diferențialele divine, ca temei al spațiului în totalitatea lui, sunt omniprezente, dar formele de existență ale cosmosului sunt prea rudimentare pentru a le putea scoate la lumină. Abia marea mutație ontologică ivită odată cu omul ca ființă istorică trezește la existență diferențiale mai centrale, rămase latente de-a lungul întregii evoluții cosmice: „Istoria se înfiripă ca o mutațiune ontologică în Univers. În perspectivă cosmologică istoria este cea mai complexă integrare și organizare, încă just compatibilă cu centralismul existenței. În configurarea ei intră diferențiale divine de origine mai nucleară decât cele care condiționează oricare alt fenomen cosmic.”[20] Dacă vrem să ne formăm o vagă idee despre geneza comsosului trebuie să privim Istoria. Ea aduce în prezență o urmă din marea complexitate continuă față de care existența cosmică, în discontinuitatea ei, este o abatere. Mitic vorbind, Marele Anonim simte nevoia să se căiască pentru faptul de-a fi creat o existență mutilată, îndepărtată de Centrul ei, și „îngăduie pe un mic perimetru al spațiului cosmic existența de înaltă tensiune a omului..”[21] Infinita micime a omului în raport cu vastitatea universului  nu este semn al nesemnificativității, ci dimpotrivă al unei singularități bine străjuite. 

Prin transformarea timpului cosmic în istorie, omul atinge o sferă superioară a cărei structură cere diferențiale inaccesibile, care nu se pot manifesta în cosmos. Omul întrezărește ceva ce depășește existența sa istorică, fiind totodată lipsit de mijloacele care l-ar putea ridica spre acel tărâm. El ajunge la limita dincolo de care se află regiunea diferențialelor-lipsă, intuiește absența sferelor superioare, dar nu are acces la acele instrumente prin care să le „coboare” în cosmos. Totuși aceste sfere aflate în apropierea Fondului Anonim, care se dau ca absențe, ni se revelează prin integrarea unor diferențiale inferioare: „Pe linia acestui plafon al diferențialelor și al integrărilor se declară însă un proces ciudat. Integrările, care ar mai fi posibile dacă ar exista diferențiale de-a dreptul nucleare sunt atât de insistent cerute de felul ultimelor integrări realizate, încât diferențiale de origine mai puțin nucleară, dar disponibile, sar în locul celor absente substituindu-se acestora.”^[22] Simțim că am căzut dintr-o ordine superioară, a cărei absență o întrezărim, dar nu posedăm mijloacele prin care să-i putem deschide porțile. Singura posibilitate este de a umple această absență esențială cu elemente care ne sau la îndemână. Aceasta este structura metaforei revelatorii descrisă în Geneza metaforei și sensul culturii: „metaforele revelatorii încearcă într-un fel recelarea unui mister, prin mijloace pe care ni le pune la îndemână  lumea concretă, lumea sensibilă și lumea imaginară.”[23] De exemplu versurile Mioriţei  „Am avut nuntași/brazi și păltinași/preoți munții mari/păsări lăutari/păsărele mii/și stele făclii.” scot la lumină „o latură ascunsă a fenomenului <moarte>”[24] folosindu-se numai de elemente din lumea văzută. Metafora are așadar un rol cosmologic, făcând cu putință o întruchipare negativă a sferelor aflate dincolo de linia marilor absențe. Această prezentare a unei absențe ia forma unui cosmoid străbătut de categoriile abisale. Cosmoidul, adică plăsmuirile culturii, reprezintă fenomenul cosmic născut în urma întâlnirii spiritului cu linia marilor absențe. Rezumând putem spune că zeii, îngerii, stihiile există, dar numai prezența absenței lor e adevărată, nu și concepetele sau imaginile pe care le formăm, căci „omul ia act de prezența obiectului, dar nu și de structura și de chipul aievea al acestuia.”^[25]

Complexitatea continuă aflată deasupra existenței cosmice se arată ca prezență unei absențe, conturată prin cultură, înțeleasă ca un ansamblu discontinuu de cosmoide.  

Kant a arătat în Analitica Sublimului din Critica facultății de judecare că una este să privești finitul ca prezență și alta să-l vezi ca pe o absență a infinitului. În al doilea caz, specific sublimului, infinitul se arată în mod negativ. Esența cosmosului este, în viziunea lui Blaga, de natură sublimă fiindcă principalul scop al existenței Universului este de a trimite către un Fond supracosmic, a cărui absență omul o simte încă din zorii trezirii sale spirituale ca sentiment al căderii.

---

[1] Alison Laywine, Kant’s Transcendental Deduction: A Cosmology of Experience, Oxford University Press, 2020

[2] Werner Heisenberg, Ordnung der Wirklichkeit, Springer, 2019 cap.10 Die schöpferischen Kräfte

[3] Diferentialele Divine în Opere Vol 11: Trilogia Cosmologică, Editura Minerva, Bucureşti, 1988, p.180

[4] Martin Heidegger, Ființă și Timp, Editura Humanitas, București, 2006, trad.de Gabriel Liiceanu și Cătălin Cioabă, §41, §65

[5] Constantin Noica, Tratat de ontologie cap.14 în Devenirea întru ființă,Editura Științifică, București,  1981, p.241

[6] Diferentialele Divine în Opere Vol 11: Trilogia Cosmologică, Editura Minerva, Bucureşti, 1988 p.67

[7] Ibidem, p.56

[8] Ibidem, p.67

[9] Critica facultăţii de judecare în Immanuel Kant Opere, Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, 2017, ed.îngrijită de Ilie Pârvu, trad. de Alexandru Surdu şi Vasile Dem Zamfirescu p.1304

[10] Diferenţialele divine, ed.cit p.72

[11] Ibidem, p.71

[12] Ibidem, p.67

[13] Ibidem, p.80

[14] Ibidem, p.81

[15] Dragoș Grusea, Kant și Blaga. De la intelectul intuitiv la Marele Anonim, în Saeculum Nr.1 (51), Sibiu, 2021, p.48-62

[16] Geneza metaforei și sensul culturii  în Trilogia Culturii, Editura Minerva, București, 1985, p.428

[17] Ibidem, p.428

[18] Diferenţialele divine, ed.cit, p.84

[19] Ibidem, p.174

[20] Ibidem,p.180

[21] Ibidem, p.181

[22] Ibidem, p.183

[23] Geneza metaforei și sensul culturii, ed.cit, p.354

[24] Geneza metaforei și sensul culturii, ed.cit, p.354

[25] Ibidem, p.184

---

Notă: Am dezvoltat ideile din acest text și într-o conferință susținută în cadrul seriilor de conferințe Anthropos, ce poate fi urmărită aici: CONFERINȚELE ANTHROPOS – ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI U...

INDICAȚII DE CITARE

Dragoș Grusea, „Cosmologia lui Blaga din Diferențialele  Divine” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 4/2023