După cum sesiza mai demult Nicolae Manolescu, nu mai avem o piață de idei literare, disputele limitându-se, de câțiva ani, la cuvinte și la ceea ce Maiorescu numea „personalități“. În materie de istorie literară, principalele victime ale acestei dispariții sunt epocile mai îndepărtate, al căror studiu necesită cunoștințe vaste (inclusiv de limbi „rare“, ca latina sau slavona), devotament și nu în ultimul rând un anumit echilibru al ideației.
De aceea, e mai mult decât o surpriză plăcută atunci când, din noianul de maculatură universitară, de „conferințe“, „studii“ și „cercetări“, se mai ivesc, totuși, cărți care aduc puncte de vedere noi, contribuind la configurarea unor perspective mai nuanțate asupra culturii noastre medievale, cum sunt cele două despre care scriu în cronica de față.
Primii cititori, primele instituții ale lecturii
Eugen Simion a scris, în 1981, o frumoasă carte despre „dimineața poeților“, adică despre epoca pe care au inaugurat-o primele încercări lirice ale anacreonticilor, neoanacreonticilor și romanticilor pașoptiști. Este perioada în care apare și la noi, la început timid, ideea de scris literar, de text publicat pentru plăcerea de a fi citit: pe scurt, de estetic. În fond, însăși noțiunea modernă de literatură și vocabula ca atare, în Europa – a arătat Adrian Marino în Biografia ideii de literatură –, sunt invenții relativ recente, datând din perioada iluministă.
Însă dacă literatura propriu-zisă (adică estetică) are la noi ceva mai mult de două sute de ani – dacă facem abstracție de excepțiile pe care Nicolae Manolescu le denumește „primii scriitori moderni“, adică Dimitrie Cantemir, Antim Ivireanul sau Ion Neculce –, scrisul și cititul sunt mult mai vechi. Sub titlul Primăvara lecturii la români, Teodora Fîntînaru ne propune, așadar, o cercetare amplă și minuțios documentară a instituției cititului în cultura română, începând din secolul al XVI-lea și până la începutul secolului al XIX-lea, adică pe durata Evului Mediu lung din Principatele Române (cu excepția Transilvaniei).
De prisos să menționez, cartea este o lucrare de pionierat, pornind de la teza de doctorat susținută de autoare la Universitatea din București în anul 2013. Titlul ei metaforic este declinat limpede în subtitlu: Fragmente de cotidian în spațiul carpatin, sec. XVI – începutul sec. XIX. Cu alte cuvinte, un studiu nu al textelor ca structuri lingvistice și istorice, ci al cărții ca martor, cel mai adesea involuntar, al vieții de zi cu zi. Și nu al oricărei vieți cotidiene, ci a celei din „spațiul livresc“, adică a oamenilor care, fie prin natura activității lor (oameni ai Eclesiei, cărturari sau administratori), fie din pur interes cultural au venit în contact cu cartea. Autoarea reconstituie, de fapt, adesea din „cioburi“ pe lângă care alți cercetători au trecut indiferenți, o schiță plauzibilă a instituției lecturii la români, de la începuturile prezumate ale scrisului în limba națională și până la nașterea literaturii propriu-zise.
Dar cum arată, până la urmă, această instituție a lecturii la români? După două introduceri – una metodologică și una teoretică –, Teodora Fîntînaru examinează fără ezitări sau prejudecăți un spațiu al lecturii care aparține, prin structură și trăsături, unei culturi de tip postbizantin. Deosebindu-se, prin urmare, de spațiul occidental al lecturii, acolo unde pătrunde încă din secolul al X-lea-al XI-lea limba vernaculară și, mai ales, scrisul laic. Capitolul Iconografia cărții și a livrescului, de pildă, demonstrează (pe lângă constituirea unui mic estetic al cărții chiar în bietul spațiu carpatin) rezervele și precauțiile pe care și le ia, la noi, lumea lecturii, spre a nu intra în conflict cu principalul furnizor și consumator de carte, care e Biserica. Mai mult: un capitol ulterior (al șaselea, intitulat Cărți și mentalități – succedanee ale cărții) adaugă acestei constatări o alta, și anume faptul că, în lipsa unei culturi cărturărești sistematice, instituția lecturii s-a mulțumit, la noi, și cu simulacre. La rândul lor, părțile a patra și a cincea – Lectura în spațiul solitudinii, respectiv, Cărți și mentalități – evidențiază caracterul răsăritean al actului lecturii propriu-zise, în Evul Mediu românesc, desigur, nu fără prezența benefică a influențelor occidentale, venite mai ales pe filieră domnească și/ sau aristocratică.
În rest, constituirea unei culturi a lecturii rămâne strâns legată de Eclesie și de cunoașterea de tip religios, de o viziune a lumii îndatorată ortodoxiei dominante și ideii de lectură ca act de edificare personală. Spațiul privat, care în Occident pătrunde masiv încă din romanele medievale, ca să nu mai vorbim de scrierile de tot felul ale Renașterii, în cultura noastră este relegat mai degrabă în paratextualitate, adică în însemnările marginale, bine analizate, sub acest aspect, în capitolul ultim al cercetării Teodorei Fîntînaru, intitulat Însemnările pe cărți. Elemente de paratextualitate a cărții ca formă de comunicare privată.
Avem în această carte nu numai o descriere originală a scrisului medieval românesc, ci și o probă a rezultatelor pe care le dă îmbinarea unei temeinice culturi filologice și istorice cu metodele de lectură mai noi, excelent stăpânite și adecvat aplicate: imagologia, istoria mentalităților, tematismul.
Eclesia la români, între Evul Mediu și modernitate
Sub titlul Cler și cultură în Principatele Dunărene (1600-1774), Iolanda Țighiliu abordează o problemă veche și spinoasă a culturii medievale românești. Este vorba de relația dintre cler și cultură, sau, neacademic spus, despre gradul de (in)cultură al oamenilor Eclesiei române, în Evul Mediu.Reperele temporale pe care cercetătoarea și le fixează pentru studiul ei sunt destul de transparente. În jurul lui 1600 se cam încheie, de facto, slavonismul cultural oficial și limba română își intră în drepturi atât în spațiul Bisericii, cât și în cel al diplomatarium-ului, iar 1774 este anul Tratatului de la Kuciuk-Kainargi, de la care începe regresul teritorial și declinul politic irevocabil al Imperiului Otoman, deci pătrunderea influenței apusene în Balcani.
Chestiunea relației clerului românesc cu cultura nu e deloc una comodă. Unii istorici literari (Eugen Negrici, de pildă) dau credit afirmațiilor care susțin că nivelul cultural al slujitorilor Eclesiei a fost precar în Evul Mediu, mergând până la analfabetism. Este, de altfel, și observația unui număr (mic, ce-i drept) de călători străini. Alții, ca Virgil Cândea, bazându-se pe observațiile altor călători străini, acreditează mai degrabă ideea unui cler cultivat dincolo de necesitățile cultului.
Între aceste extreme, Iolanda Țighiliu alege calea precauției științifice – ceea ce presupune adunarea minuțioasă de dovezi, dintr-o zonă mai largă decât mărturiile fatalmente parțiale ale călătorilor străini – și a descrierii dinlăuntru a culturii clericale la noi. După ce identifică limitele lumii Eclesiei (în capitolul Lumea clerului între ispite și izbăvire, care parcurge spațiul dintre regulile monahale cele mai stricte și prezența socială a Eclesiei), cercetătoarea deschide obiectivul „camerei de luat vederi“ și ne invită la o incursiune în câmpurile culturale din interiorul clerului.
Mai întâi, poposim în mediul „nucleului dur“ monahal – vezi partea a II-a, intitulată Călugări și isihaști –, oprire care are rolul de a ne face să observăm că în Biserica română din secolele al XVII-lea-al XVIII-lea înțelegerea culturii nu putea fi strict una cărturărească, limitată la scris/citit și la formele laice. Cultura are, pentru spațiul nostru monahal, un puternic conținut spiritual și se leagă, pe de-o parte, de ideea îmbunătățirii personale, iar pe de alta, de cea a slujirii semenilor (de altfel, nici scolastica medievală occidentală nu este o formă strict culturală, ci are un la fel de profund conținut spiritual).
Apoi, capitolul Ctitorii fixează cultura clerului românesc, în mod natural, în spațiul postbizantin, în care fapta de cultură supremă era actul de ctitorire. Abia în partea finală, purtând titlul Făuritorii de artă, cercetarea se deschide către formele cu un mai ridicat conținut artistic (laic) ale culturii clerului român, și anume, iconografia și, în general, complexa simbolistică a spațiului sacral. Însă și aici, nu fără a sublinia faptul că valoarea artistică, până și în acele ctitorii sau acte de cultură/ texte urmărind în mod vădit și efecte estetice, nu se substituie componentei spirituale, care rămâne obligatorie.
Cartea Iolandei Țighiliu atestă și ea o largă cuprindere bibliografică, devoalată în aparatul critic, însă și unele lacune care țin de bibliografia de istorie literară. Dacă, de pildă, dintre cărțile lui Dan Horia Mazilu, autoarea ar fi citit și Literatura română în epoca Renașterii (1984), ar fi putut da un conținut mai substanțial dezbaterii despre bibliotecile mănăstirești la 1600 și, implicit, despre ponderea (ridicată a) scripturalului în cultura noastră clericală, De asemenea, preeminența povestirii în spațiul cultural românesc din secolele al XVII-lea – al XVIII-lea a fost probată nu numai în pictura bisericească (de către Răzvan Theodorescu, citat ca atare), ci și în textele narative, de către același Dan Horia Mazilu, și în diplomatarium, de către subsemnatul. În general, nu ar fi stricat individualizarea, printr-un capitol de sine-stătător, a elementelor de cultură scripturală a clerului nostru, fie și numai pentru că, de regulă, tocmai absența acestui aspect îi este reproșată. Ș. a. m. d.
Chiar și cu aceste „păcate“ bibliografice veniale, nu se poate să nu remarc, pe lângă curajul abordării unei teme spinoase, echilibrul și inteligența cu care Iolanda Țighiliu a așezat în altă lumină problema nivelului cultural al clerului românesc în timpurile mai vechi. Lămurind, astfel, o dilemă persistentă și, totodată, punând într-o perspectivă interpretativă adecvată practicile culturale ale Eclesiei noastre.
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius