F. M. Dostoievski s-a născut în Moscova, la 30 octombrie 1821, fiind fiul medicului-şef al Spitalului Orăşenesc Marino din Moscova. A mai avut şapte fraţi şi surori, dintre care una a murit de mică.
Tatăl – Mihail Andreevici – a venit la Moscova când abia împlinise cincisprezece ani. A urmat aici cursurile Academiei de Medicină, după care a participat ca medic militar la războiul ruso-francez. Mihail Andreevici avea un caracter dificil – se înfierbânta repede, era suspicios şi taciturn. Ajungea până la exagerări patologice în fanteziile şi suspiciunile sale. Era astfel în stare să-şi hărţuiască soţia de infidelitate în luna a şaptea de sarcină şi se chinuia şi pe sine cu această gelozie. Era turbat de mânie şi cădea adesea pradă crizelor depresive. În personalitatea sa contradictorie se întâlneau în mod straniu cruzimea şi senzualitatea, bigotismul şi zgârcenia.
Mama – Maria Fiodorovna – provenea dintr-o familie de negustori. Era o fire veselă, energică şi inteligentă. Deşi recunoştea autoritatea capului de familie, nu se sfia să-i stea împotrivă atunci când acesta depăşea măsura. Îşi iubea însă cu devotament soţul. Scrisorile pe care i le-a trimis sunt pline de pasiune şi romantism; surprinzătoare pentru o femeie cu pregătirea ei rămân stilul şi eleganţa exprimării, transmise şi copiilor. Blondă, bună şi tandră, nu era însă lipsită de spirit practic şi ţinea casa cu mână sigură. Avea multă feminitate şi gingăşie. Sănătatea i-a fost însă şubrezită de naşterile frecvente. Drept urmare, peste un timp s-a îmbolnăvit de tuberculoză şi a căzut la pat.
Adolescentul Fiodor, viitorul scriitor, va fi impresionat pentru tot restul vieţii de boala mamei sale. Dragostea şi mila, feminitatea şi frumuseţea ofilită s-au îmbinat într-o unitate emoţională inseparabila în toată creaţia sa.
În acele timpuri, tuberculoza era incurabilă şi, în 1837, mama lui Dostoievski a murit. Tatăl a ieşit curând la pensie şi s-a stabilit la o mică proprietate (ceva pământ şi două sate de ţărani iobagi) în Suburbia Tulei. Aici, el s-a dedat beţiei şi desfrâului, exploatându-i fără milă pe ţărani. Unul dintre locuitorii acestor sate ne va povesti mai târziu despre bătrânul Dostoievski: „A fost o fiară, nu om. Sufletul îi era negru. Boierul era cârcotaş, nu-i intra nimeni în voie, dar cucoana era femeie cumsecade. El se purta rău cu ea, o şi bătea. Nu mai vorbesc cum se purta cu ţăranii“.
Nu e de mirare că, în 1839, ţăranii îl vor ucide. Andrei, fratele mai mic al lui Fiodor, martor la eveniment, ne descrie acest moment dramatic din viaţa familiei: „Tata şi-a ieşit din fire şi a început să ţipe la ţărani. Unul dintre ei, mai curajos, i-a răspuns printr-o mojicie şi apoi, temându-se că va fi pedepsit, i-a îndemnat pe ceilalţi: „Băieţi, să-i facem felul!”. Şi cu aceste strigăte, ţăranii, cincisprezece la număr, s-au năpustit asupra tatălui şi l-au omorât într-o clipă“.
Părinţii lui Dostoievski
Când i-a murit mama, viitorul scriitor avea doar şaisprezece ani, iar când i-a murit tatăl – optsprezece.
În familia Dostoievski, copiii au primit o educaţie severă – tatăl le inspira respect şi teamă, cei mici mergeau ca pe sârmă şi nu le erau permise vulgarităţile. Despre femei nu se vorbea decât în versuri. Fraţii nu au avut în adolescenţă nici un flirt pentru că li se permitea să iasă numai însoţiţi şi nu primeau bani de buzunar. Iar acasă nici nu putea fi vorba de distracţii.
Societatea feminină cunoscută de adolescent până la vârsta de paisprezece ani s-a limitat la surori, toate mai mici, şi la ţărăncuţele de la moşie vara, în vacanţe. Primele sale senzaţii erotice au fost legate, evident, de aceste amintiri din copilărie, care şi-au pus amprenta asupra vieţii şi creaţiei sale. În orice caz, scriitorul Dostoievski a manifestat un interes aparte pentru fetele tinere, consacrându-le multe pagini în nuvelele şi romanele sale, iar coruperea minorilor a fost una dintre temele lui preferate în Umiliţi şi obidiţi, Crimă şi pedeapsă, Posedaţii.
După moartea mamei, tatăl i-a dat pe Mihail, fratele mai mare, şi pe Fiodor la Şcoala Tehnică Militară din Petersburg. Din sihăstria familiei armonioase, Fiodor a nimerit în atmosfera birocratică a unui institut de învăţământ cazon – „bobocii“ erau maltrataţi şi puşi la corvezi de către elevii din clasele mai mari; chiar şi cei de vârsta lui îl batjocoreau pentru că era timid şi nesociabil, nu avea nici maniere, nici bani şi nici nume.
În 1838, Dostoievski era un tânăr slăbănog, colţuros, hainele îi stăteau pe el ca un sac şi, deşi chipul îi exprima bunătate, manierele îi erau stângace. Posomorât şi retras, deseori ridicol, părea un pui fără pene pentru fiii de nobili petersburghezi, care la vârsta de şaptesprezece ani cunoscuseră deja tainele iubirii fizice în braţele ţărăncuţelor sau ale prostituatelor de la oraş. Fiodor ştia însă să vorbească mai bine decât toţi despre Puşkin, pe care-l diviniza (după moartea poetului, el i-a cerut permisiunea tatălui său să ţină doliu), despre Schiller, despre personaje istorice, decât despre femei.
Numai doi-trei colegi mai apropiaţi ştiau că, în ciuda răcelii şi moliciunii exterioare, el era un tânăr înflăcărat, impulsiv şi cu limba ascuţită. Se distingea încă de pe atunci printr-un idealism înflăcărat şi o sensibilitate bolnăvicioasă. Evita să facă vizite, nu ştia cum să se poarte în lume, se pierdea cu totul în societatea femeilor. A leşinat când, fiind invitat la începutul anului 1840 într-o familie, i-a fost prezentat frumoasei şi celebrei, pe atunci, domnisoare Seniavina. Leşinul a fost cauzat de trăirea intensă a momentului.
Moartea tatălui a produs o impresie copleşitoare asupra lui Fiodor. L-au zguduit împrejurările acestui final neaşteptat, în care se îmbinau desfrâul, alcoolismul, violenţa, elementele de mister şi unele amănunte enigmatice ale vieţii de zi cu zi. Toate aceste fapte şi frământări s-au întipărit adânc în memoria lui şi vor fi folosite peste patruzeci de ani în descrierea morţii bătrânului Karamazov. Paricidul este tema principală a Fraţilor Karamazov, romanul său cel mai profund şi mai complex, şi, de fapt, întreaga sa creaţie tratează problemele crimei şi pedepsei în cele mai variate moduri.
Purtarea tatălui său şi aventurile amoroase ale acestuia, la conacul de la ţară, au constituit baza psihologică pe care romancierul şi-a construit chipul bătrânului senzual Karamazov. Problema relaţiilor tată/fiu este una dintre temele principale ale Adolescentului, iar relaţiile părinţi/copii se regăsesc în intriga romanului Umiliţi şi obidiţi şi – într-o oarecare măsură – în Idiotul şi în Netoşka Nezvanova ş.a.
Stările proaste din tinereţea lui Dostoievski au fost, mai degrabă, manifestările unei nevroze acute, decât ale unor crize de nervi. Personalitatea lui Dostoievski s-a format în anii tinereţii, greu şi dureros. Nervozitatea, sensibilitatea bolnăvicioasă şi neîncrederea patologică sunt explicate printr-o serie de factori.
Ceea ce s-a încercat a i se inocula prin educaţie – normele unui mod de viaţă închistat şi ceremonios, impus de un tată bigot şi o mamă grijulie, mod de viaţă deloc idilic, dar ordonat şi clar – s-a dărâmat la primul contact cu realitatea din Petersburg, cu pasiunle ce-au demonstrat, în mod elocvent, şubrezenia principiilor pe care se întemeiază familia într-o societate semi-feudală. Moartea mamei, alcoolismul şi amantele tatălui, ura ţăranilor, crima şi minciuna, corupţia funcţionarilor, ipocrizia celor din jur – toate acestea îl avertizau asupra existenţei unei alte vieţi, complet diferită de cea dusă până atunci. Mai mult chiar, a trebuit să înveţe, în şcoala militară, să suporte injusteţea şi neajunsurile unui mediu ostil lui. Orfan neajutorat, rămas fără familie la doar optsprezece ani, singuratic, suspicios, a suferit crunt din cauza contrastului dintre mediul cinstit şi rigid în care a trăit în copilărie şi cel de acum, dur şi cazon.
Nimic din ceea ce îl preocupa nu găsea un răspuns în şcoala militară. Visa la creaţie literară şi libertate; viaţa îi oferea doar aroganţa duşmănoasă a colegilor de clasă, ignoranţa şi brutalitatea şefilor. Frenezia ideilor, intensitatea noilor impresii şi amploarea visurilor l-au copleşit până într-atât, încât nu-l mai atrăgea cariera ce l-ar fi aşteptat la sfârşitul şcolii. „Am un proiect ca să devin nebun” – se destăinuie el fratelui Mihail. „Să devin nebun” – adică să se protejeze de normele impuse, de regulile de viaţă, de condiţionări şi standarduri, să rămână liber şi independent în spatele zidului oferit de falsa demenţă.
La optsprezece ani, Dostoievski scrie cuvintele profetice „Omul este un mister. Trebuie să dezlegi acest mister şi să nu spui că ai pierdut timpul degeaba, chiar dacă va trebui să-l dezlegi toată viaţa. Pe mine mă preocupă acest mister pentru că vreau să fiu om“.
sursa: T. Enko, Viaţa intimă a lui Dostoievski, trad.: Mihai Maxim, Bucureşti, Paideia, 2003, p. 9-13
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius