Caut un sunet, ca un vaier ce s-ar potrivi împrejurării, aprig şi totuşi respectuos faţă de inexorabilul rostindu-se într-o atare dispariţie. Cum oare, înalt şi vrednic de privit, cum se aşternuse dintr-odată, fără apărare, sub secerea nemiloasă?
La cele 9 capitole cîte îmi plăcuse a-i dedica, într-un mănunchi de Limpezimi, pe care, nu-s nici doi ani de atunci, i le atîrnam în cunună, se adaugă, iată, pentru a le împlini fatidic, o mişcare ultimă, – un fel arioso dolente – , unde, nemijlocit, vibraţia luminoasă e somată să devină destin.
Talent neîmpăcat, Constantin Blendea nu făcuse din Zbor un învăţ al suficienţei triumfale. Mă oprise, cu o atenţie aplicată, cînd rînduiam pe simeză, în 2010, vasta expoziţie de la sălile Parlamentului, să-mi arate un pîlc de lucrări ce dădeau tîrcoale stingerii patetice a unei înaripate. Zvîcnirea de suflet, ghicită în acel umil epilog, tresărea pe albul hîrtiei, întîi mai direct, realistic, apoi sublimată, aripile căzute susţineau un eveniment auster, de axe în răscruce.
Despre el însuşi, artistul se ferea să livreze confesiuni explicite, să alunece în ispita dezinvoltă a vreunui narcisism. Chiar exclamativ, clocotind în sinea lui, de o dreptate pe care şi-o cunoştea legitimă, inatacabilă, Constantin Blendea nu-şi abandona o sfială tenace, o cuviinţă majoră, mai presus de virulenţe.
În materii unde se vădise magistral, ca un vraci miraculos ştiind să asculte salvator respiraţia secretă ce anima trupul rece al zidurilor uitate, Constantin Blendea nu contenea să-şi reprime orice aplecare spre paradă. Rămînea sever, fără emfază, deşi îmbogăţit din comuniunea cu vocile din frescele străvechi răsunînd acum, prin el, sagace emergente, din taina peretelui care le conţinea, - în paraclisul bolniţei de la Cozia, bunăoară.
Asemenea izbînzi, de ordinul restaurării, omologate la nivelul celei mai riguroase calificări internaţionale, Constantin Blendea le-a înscris firesc între achiziţiile care aparţineau unui context european. În propriul său atelier, pictorul înţelegea să parcurgă, la şevalet, itinerare împărtăşind deopotrivă dimensiuni ale unui rodnic dialog, cu meşteri de nobilă referinţă modernă, de stringentă expresivitate, printre care am fost bucuros să-i identific pe Georges Bracques, « le patron », cum îi spunea Jean Paulhan –, pe Giorgio Morandi sau Ben Nicholson. Obiecte şi fiinţe în ascetică epură, limbajul lui Blendea îşi decanta biruitor esenţele, degajînd o impresie de calm, dublată de tensiuni prielnice.
Cer liniştit se chema, de pildă, o lucrare din 1997, cu semne peste care fulguie o ninsoare de albastruri, – semne interogative parcă, tot mai estompate. Iar în centru, ca un mîner negru lansat privitorului, sedila amplă a unui accent ferm ritmează fără greş imaginea, ruptură calculată ca să adune magnetic atenţia. Calmul maiestuos, stîrneşte lăuntrice făgăduinţe de mişcare, tot ce e disimilaritate se mîntuie în vîlvoarea unui dor de înalt şi absolut, care unifică existenţa. « Totuşi, gîndeşte Hölderlin, prin glasul lui Hyperion, - iubim cu toţii eterul, şi-n intimitatea noastră cea mai tainică ne asemănăm».
Obiectele – palete fără nume, plutind în infinit, se pot rotunji uneori, în pictura lui Blendea, ca nişte jumătăţi de clepsidră, care se caută şi se ţin fragil suspendate. Poate că ele, aceste jumătăţi gemene, îl vestiseră pe artist în pragul sfîrşitului, că nisipul lor astral s-a scurs implacabil şi că sună mat, fără de răgaz, ora plecării.
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius