După ce Sextil Pușcariu, entuziasmat de valoarea Poemelor luminii, i-a prezentat și publicat poemele, la una dintre primele lor întîlniri, aceea din 4 februarie 1920, petrecută la Cluj, imediat după serbările de inaugurare a Universității, Blaga i-a cerut protectorului său să îl ajute să ajungă profesor la universitatea abia înființată. Mărturia întîlnirii se păstrează atît în jurnalul lui Pușcariu, cît și în corespondența amîndurora: într-o scrisoare a lui Pușcariu către Blaga și într-una a lui Blaga către Cornelia. Iată cum rezumă aspirantul la profesură sfaturile și făgăduielile generosului său protector, atunci rector al universității, făcute de acesta cînd totul părea posibil, căci în atmosfera de entuziasm de după Unire: „La serbările din 1 februarie cu prilejul inaugurării Universității din Cluj – m-am dus și eu – în speranța că ne întîlnim acolo pe neașteptate. […] Am vorbit despre «viitor» cu Sextil. Mi-a spus hotărît că în Cluj mă așteaptă catedra de estetică și sociologie, pe care o voi putea-o ocupa conform legilor – doi ani după doctorat. Dacă vreau mă vor numi însă imediat după doctorat – conferențiar – al aceleiași catedre. Sextil este însă de părere să mai cutreier Europa în intervalul de doi ani. Se vor îngriji de mijloacele necesare: prin urmare, tu Edera, să-ți faci cam în aceeași direcție planurile. Vei primi cu siguranță și tu vr-o bursă și-atunci vom pleca împreună“. Cînd a primit aceste sfaturi și promisiuni, Blaga, deși încă student, lucra de mai multă vreme, măcar din decembrie 1918, la teza lui de doctorat: „Sunt foarte fericit că-n zilele acestea am ajuns la o idee foarte însemnată pentru teza de doctorat“, îi scrie el Corneliei în decembrie 1918, și, fără să i-o detalieze, îi precizează domeniul: despre „cunoștință“. În decembrie 1919, la Sebeș, se ocupa, de asemenea, de „disertație“, iar în februarie 1920, în aceeași scrisoare în care îi povestea iubitei sale întîlnirea din 4 februarie 1920 cu rectorul Pușcariu, o anunța și că „Teza e aproape gata. Va trebui să încep în curînd cu traducerea“. Cum se știe, el și-a susținut teza la Universitatea din Viena în 26 noiembrie 1920. Și, încă din martie 1920 (dacă credem în datarea prefeței) a pregătit o versiune pentru publicare, Cultură și cunoștință, care a apărut abia în 1922. *
Datată „martie 1920“, prefața volumașului Cultură și cunoștință este pe cît de scurtă, pe atît de fermă. Blaga susține aici nu mai puțin de patru idei, mai mult sau mai puțin noi, pe care și le asumă ca program filosofic. În primul rînd, sugerează, dintr-un punct de vedere diacronic, că extrem-contemporaneitatea este o epocă de bilanț: „S-a spus că vremea noastră e destul de coaptă și de bătrînă, pentru ca să se poată crea o filosofie a istoriei sau mai restrîns a culturii“, iar „Noi credem că istoria e destul de veche…“ etc. În al doilea rînd, sugerează domeniul cognitiv care ar putea evalua vechimea istoriei, adică drumul parcurs de omenire: „o filosofie a istoriei, sau mai restrîns a culturii“. În al treilea rînd, autorul precizează, nu fără tinerească trufie, că urmărește să îmbogățească teoria cunoașterii – subiectul tezei lui de doctorat – încercînd o metodă nouă, aceea culturală: „Noi credem că istoria e destul de veche ca să putem privi chiar și creațiunile cunoașterii sub unghiul de vedere al acestei filosofii [a istoriei și culturii]. Teoria cunoașterii a întrebuințat pe rînd metoda logică, psihologică, biologică, empirică. N-am putea-o îmbogăți cu o metodă mai puțin încercată: cu cea culturală? [s.n., M.P.]“. O asemenea metodă „deschide perspectiva unei vaste sinteze“, afirmă el (și se înțelege: o sinteză a sa, pe care a anunțat-o și în articolul Pe marginea unei cărți, apărut în mai 1921). Așadar, în lucrarea sa de doctorat Blaga nu se ocupă, în mod clasic, de o problemă de istoria filosofiei, ci de teoria cunoașterii, și anume: printr-o metodă de dată relativ recentă, pe care o numește metoda culturală. Inaugurată de Goethe ca „morfologie“, și, pe urmele lui, de Nietzsche, această metodă implică filosofia istoriei și a culturii. În al patrulea rînd, din scurta și foarte densa prefață reține atenția sintagma „creațiunile cunoașterii“: pentru Blaga, cunoașterea nu este o descoperire a unei stări de fapte obiective (cum era pentru luminiști, după cum observă Richard Rorty), ci o creație a spiritului uman, care trebuie evaluată din perspectivă istorică, prin metoda culturală. Dintre cele două modalități de bază de a face filosofie: filosofia concepută ca știință a adevărului și filosofia gîndită mai relativist, ca expresie a timpului istoric în care este creată și a personalității celui care filosofează (școala istoristă a lui Dilthey), Blaga se situează, așa cum a arătat și Mircea Flonta, pe cea de a doua. Încă de pe vremea doctoratului, tînărul filosof avea convingerea că orice formă de cunoaștere, de la știință la filosofie, este o creație aflată în strînsă legătură cu timpul istoric în care este făcută. Blaga pornește de la observația că orice idee are un conținut și o funcțiune, și propune „despicarea“ acestora („cele două componente, în care despicăm o idee“) și utilizarea funcției unei idei în contexte noi. Propunerea lui Blaga este un fel de ou al lui Columb, căci în mod curent oamenii schimbă funcția, e drept: a obiectelor, utilizîndu-le nu numai conform menirii lor inițiale, ci și în alte scopuri; o cărămidă, de pildă, servește nu numai la construcția unui zid, ci și ca suport pentru o cană de cafea, ca presă pentru un teanc de hîrtii, ca armă cu care să-i dai cuiva în cap ș.a. Schimbarea funcționalității ideilor e numită de Blaga „mutație funcțională“, „variabilitate funcțională a ideilor“, și este argumentată cu exemple din filosofie și științe, evaluată filosofic, apoi propusă ca „lege a variabilității funcționale a ideilor“. El precizează (cum va face apoi obsesiv de-a lungul vastei sale opere, pentru a-și delimita nuanța de originalitate față de idei similare ale altor filosofi), că ideea sa nu trebuie confundată cu una dintre propunerile lui Hans Vaihinger din Die Philosophie des «Als Ob»: „Legea variabilității funcționale să nu se confunde cu legea descoperită de H. Vaihinger (vezi: Philosophie des Als Ob) în virtutea căreia o idee trece de multe ori prin cele trei stadii putînd fi luată drept 1. dogmă, – 2. ipoteză, – 3. ficțiune. Funcțiunea ideii rămîne pentru Vaihinger în toate cele trei cazurile cea biologică. Afară de-aceea el vorbește numai de trei variațiuni, în vreme ce noi vorbim de nenumărate. Sunt deosebiri fundamentale din care rezultă multe altele“. Hans Vaihinger (1852-1933), filosoful german de care s-a delimitat în acest caz Blaga, a devenit celebru prin cartea sa din 1911, Die Philosophie des «Als Ob», mult reeditată, tradusă și comentată. Autor eclectic, influențat de Kant, de pragmatism, de biologia contemporană ș.a., Vaihinger susține că gîndirea este și are o funcție biologică, de adaptare la mediu. La fel, susține că în activitatea de cunoaștere omul folosește „ficțiuni“, care sînt altceva decît ipotezele. „Ficțiunile nu pot fi niciodată verificate, căci ele sunt ipoteze despre care se știe că sînt false, dar sînt folosite pentru utilitatea lor“ – asta, în condițiile în care ipotezele propriu-zise sînt presupuse ca adevărate, urmînd ca testele să le confirme sau infirme valoarea de folosință. De-a lungul masivei lui cărții, acum datată, filosoful examinează, din trecut pînă în contemporaneitatea sa, concepte, idei, teorii din filosofie, drept, etică, matematică, fizică, biologie etc., practic din toate domeniile cunoașterii și ale vieții sociale, arătînd caracterul lor de ficțiune. Rezultă o lucrare barocă, pe de o parte istorică, pe de altă parte critică și chiar polemică, în care întreaga cunoaștere umană este indicată drept ficțiune. Sînt ficțiuni: conceptul de atom, conceptul kantian de lucru în sine, forma originară despre care a vorbit Goethe, dogmele discutate de Schleiermacher, metafizicile toate, deoarece au caracter metaforic (idee în umbra lui Nietzsche), conceptul de gravitație propus de Newton, termenii de suflet, capacitate psihică, forță vitală, eter, spiritele animale despre care a vorbit Descartes, conceptele matematice de spațiu, spațiu vid, punct, linie, suprafață ș.a.m.d. Aceste ficțiuni sînt însă utile din punct de vedere practic, ele fiind „mijloace folosite în vederea atingerii unui scop precis, cu alte cuvinte, sunt eficace“. Ficțiunea se caracterizează prin următoarele: contrazice realitatea; are o durată de viață limitată, ea dispărînd cu timpul, căci este înlocuită cu alt construct ficțional; e însoțită de conștiința faptului că este doar o ficțiune, așa că nu are „pretenții de realitate“; și, cum am arătat mai sus, este un mijloc eficient pentru atingerea unui scop. Ficțiunea poate avea în interiorul ei „un element irațional“ și, de asemenea, un caracter lăuntric „contradictoriu“: „Constructele ideatice sunt, în sensul strict al cuvîntului, ficțiuni autentice atunci cînd ele se află în contradicție nu doar cu realitatea, ci și cu ele însele“. Vaihinger a precizat că teoria sa despre ficțiuni nu este un scepticism, nu este un agnosticism, nu este un pragmatism, căci el nu susține că, deoarece e eficientă, ficțiunea ar fi și adevărată; ficționalismul este, după autorul lui, un „idealism pozitivist“, un „pozitivism idealist“ sau un „pozitivism critic“. Dintre toate curentele existente, numai ficționalismul nu are ficțiuni înglobate în doctrină, mai susține autorul. Acesta este, pe scurt și foarte sechematizat, conținutul volumului Filosofia lui „ca și cum“ al lui Hans Vaihinger, filosofie din care Blaga s-a inspirat în teza fundamentală despre caracterul ficțional al cunoașterii, și, totodată, filosofie de care s-a delimitat obsesiv de-a lungul întregului său sistem filosofic (dar filosoful român a polemizat și s-a delimitat de toți marii sau mai micii filosofi care l-au inspirat). Mutația funcției unei idei i s-a părut lui Blaga mai importantă decît mutația conținutului ei. Ideile ca atare sînt socotite „mărimi culturale“, „entități culturale“, adică aflate în timp, în istorie, în cultură în sens larg – de unde și asumarea de către el a unei noi metode în teoria cunoașterii, metoda culturală. Prin schimbarea funcției ideilor, „Culturi vechi sau elemente constitutive ale acestora se pot reîmprospăta – sporindu-și valoarea – prin mutații funcționale; în sensul acesta, riscăm paradoxul că tradiția are importanță reformatorică, că trecutul poate avea o valoare mai mare în viitor decît în trecut“, enunță el, aproape borgesian. Totodată, prin această bună intuiție, căci într-adevăr o creație nouă a prezentului poate modifica trecutul, în sens de receptare și evaluare a acestuia, autorul anticipează trăsături din propria sa viitoare filosofie a istoriei și cul – turii, în care arhaitatea a fost semnificativ și com pensator revalorificată. Deocamdată tatonant, tî nărul filosof pune nașterea ideilor și „variabilita – tea lor funcțională“ pe seama „uneia dintre ati – tudinile posibile ale omului față de viață și lume“; iar prin această din urmă formulare el anticipa, la fel ca în Pietre pentru templul meu, conceptul de „nisus formativus“ sau „năzuință formativă“, cu rol important în lucrările lui sistemice. Indiferent de unde i-a venit, „dintr-o confruntare cu Kant și Cassirer“, cum presupune Rainer Schubert, traducătorul austriac al lui Blaga în germană, ori, cum presupun eu, inspi – rîndu-se prin analogie din „legea mutațiilor“ a lui lui Vaihinger, mutația funcției/ rolului unei idei a fost una dintre fericitele teoretizări a lui Blaga. Filosoful s-a folosit în toată opera lui de idei sau fragmente de idei ale altora pe care le-a preluat și le-a aplicat în alte contexte decît acela originar, dîndu-le un alt rol/ altă funcție și făcîndu-le nu numai eficiente, ci și aproape de nerecunoscut în comparație cu originalul. Un important matematician de astăzi, Terence Tao, considerat cel mai mare matematician în viață, un geniu, comparat cu Leonardo da Vinci și cu Leonhard Euler, numit un Mozart al matematicii, care a trecut cu iuțeală prin mai multe domenii ale matematicii, cu rezultate strălucite în fiecare, a explicat într-un interviu recent (din 2023) cum ajunge el la inovații și soluții cu totul noi, negîndite de altcineva:„Certains se demandent comment j’ai pu avoir telle idée pour résoudre tel ou tel problème, mais c’est simplement que je connaissais cette idée – standard dans ce domaine – et que je l’ai appliquée à un autre domaine“. Or, ceea ce spune genialul matematician australiano-american acum este exact metoda teoretizată de Blaga în 1920, și aplicată de el pas cu pas de-a lungul întregii sale opere. De pildă, procedeul separării funcției de conținut și preluarea prin anamorfozare a funcției a fost aplicat de filosof peste un deceniu, în Eonul dogmatic (1931), unde a propus, la cu totul altă scară și cu ample consecințe, separarea dintre conținutul unei dogme creștine și structura ei logică, apoi utilizarea acestui tip de structură logică drept procedeu de postulare metafizică. * î n Cultură și cunoștință, Blaga argumen – tează în salturi – o trăsătură care s-a păstrat, de altfel, și în Trilogii: la trecerea de la o idee la alta, filosoful a construit, adesea, abrupt. În această versiune prescurtată a tezei lui de doctorat, ideea principală, a separării între conținutul și funcția unei idei, îl face să polemizeze, după cum observă Ion Ianoși, cu unul dintre filosofii cei mai importanți ai tuturor timpurilor, și anume, cu Immanuel Kant; iar Mircea Flonta a adus argumente pentru asemănarea dintre funcția imperativă pe care Blaga o atribuie ideilor și ideile regulative propuse de filosoful din Königsberg. Mai este de reținut și faptul că folosește pentru argumentare exemple nu numai din filosofie, știință, ci și din alte domenii ale culturii, cum ar fi artele. În plus, fiul preotului ortodox Isidor Blaga, el însuși absolvent de teologie ortodoxă, filosofează de pe poziția asumată a unui a-creștin, care își recunoaște public lipsa de credință, fără ca deocamdată să își declare spiritualismul său cu totul aparte, pe care-l va etala cu obstinație în sistemul filosofic; de pildă, anticipînd poziția lui generatoare de scandal din Religie și spirit, explică faptul că, din cauza nesiguranței, omul a ajuns: „să născocească ideea unui Dumnezeu“. Sub influența lui Hans Vaihinger, filosof menționat de-a lungul întregii lui opere (cel mai adesea, dar nu întotdeauna, polemic), Blaga consideră ideile, explicațiile și concluziile oricărui demers cognitiv drept valori cu valabilitate vremelnică, „mituri“, „presupuneri fictive“ ale unui moment istoric anume, și, prin urmare, supuse eroziunii timpului. A fost o convingere la care Blaga nu a renunțat niciodată, nici măcar atunci cînd s-a referit la propria sa creație filosofică. Pornind de la faptul că ideile revin cu rol schimbat în epoci diferite (conform variabilității lor funcționale) și convins că „în fond orice idee creatoare e un mit“, tînărul filosof mizează că „popoarele tinere, cari stau abia în pragul istoriei“ vor revitaliza miturile vechi în contextele continentale noi, împlinindu-se cultural în felul acesta. Faptul că Blaga a mizat pe un viitor glorios al popoarelor tinere (în fapt, o pledoarie subînțeleasă pentru destinul nostru istoric) a fost o profeție pe cît de des reluată de el în anii care au urmat, pe atîta de utopică și de brutal dezmințită de mersul istoriei noastre. Din viitoarele teme și viitorul lexic blagiene, apare aici și ideea de mister („misterul realității“), și, cum am mai spus, o prefigurare a mecanismului dogmatic de gîndire (și anume, cînd insistă să explice că „ideea de Dumnezeu“, cu un „conținut imaginar“ de altfel, are nu doar o funcție religioasă, ci și una logică). *
Cultură și cunoștință este importantă pentru că arată cum Blaga, la începuturile lui filosofice, era un autor efervescent, eclectic, plin de intuiții, stîngaci în expunere și foarte îndrăzneț în ideație. Sistemul său filosofic a beneficiat din plin, începînd chiar de la Eonul dogmatic, de procedeul mutației funcționale a ideilor, formulat aici ca „lege“ a funcționării spiritului uman și a istoriei. În 1945, cînd și-a revizuit cărțile epocii presistemice și a alcătuit volumul Zări și etape, autorul a lăsat pe dinafară teza de doctorat, motivînd că, „datorită problematicii prea abstracte pe care o aborda nu permitea să fie ușor încadrată în volumul de față. De altfel, Cultură și cunoștință fusese rezumatul unei teze de doctorat, scrisă în limba germană și cuprindea o seamă de idei, pe care anevoie le-aș mai putea susține astăzi întocmai“. În ciuda acestei declarații de autor (în parte inexacte, căci știm că teza a fost scrisă în română și tradusă de el însuși în germană), între teza de doctorat și opera lui sistemică nu există o ruptură de netrecut. Dimpotrivă, problematica principală din teză, aceea a metodei de utilizat în cunoaștere și în teoria cunoașterii, a fost ulterior reluată și soluționată de filosof, uneori cu nuanțe de o stridentă originalitate ficțională, în toată opera sa. O operă pe care tema cunoașterii o străbate ca un fir al Ariadnei.
– fragment –
(Pentru a economisi spațiul, notele au fost eliminate.)
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius