altmarius

cultură şi spiritualitate

Disputa cu privire la icoane

Iconoclasmul occidental a fost desfiinţat de Grigorie cel Mare, care a spus că icoanele reprezintă o Biblie pentru cei neştiutori de carte. Dar în Occident, rareori se înţelegea prin venerarea icoanelor o împărtăşire cvasisacramentală din sfinţenia celor reprezentaţi în icoane. Astfel, se iveau întrebările: trebuie oare să fie cinstite şi venerate ca şi cum ar fi vorba de prezenţa reală a lui Hristos, a Fecioarei Maria şi a sfinţilor, sfinţenia lor izvorând din sfântul pe care acestea ni-l înfăţişează ochilor? Sau, la polul opus acestei interpretări, cinstirea lor populară devine o atitudine echivalentă idolatriei, adică o închinare la ceea ce este creat, şi nu la Creator? Sau există o cale de mijloc care presupune cinstirea lor ca mijloace vizuale, având, ca şi arhitectura bisericilor, rolul de a ne ajuta să atingem o stare de veneraţie şi rugăciune, aşa cum cuvintele Scripturii sau cântarea de psalmi ne pot face să simţim prezenţa lui Dumnezeu? In cazul acesta, este întemeiată observaţia că, într-o societate în care o proporţie destul de însemnată de oameni fie nu pot citi, fie preferă să privească o imagine - fiindu-i mai accesibilă -, decât să descifreze sensul unor texte, icoanele sunt o Biblie pentru cei lipsiţi de învăţătură.

O întrebare care derivă de aici se referă la modul corect în care sfintele icoane trebuie venerate. Un sărut era un gest firesc de salut exprimând un sentiment de profund respect fie faţă de împărat, fie faţă de un episcop. Era un gest la fel de firesc şi în legătură cu o icoană. De asemenea, cinstirea faţă de persoana înfăţişată în icoană era manifestată şi prin aprinderea unei lumânări, sau, cu anumite ocazii, prin folosirea tămâii ca simbol al rugăciunii care se înalţă spre cer, fiind, în acelaşi timp, invocată mijlocirea sfântului. Lumânările şi tămâia erau folosite şi de politeişti ca mijloace în manifestările de venerare a zeilor şi eroilor popoarelor lor. Astfel, se punea problema dacă această formă de exprimare a venerării era transformată intr-un act creştin de către sfântul cinstit sau dacă modul de raportare se apropia de ce! din cultul păgân, astfel încât Hristos, Maria sau sfinţii să fie folosiţi în scopuri ţinând de „religia naturală” - adică nu pentru a ajunge la o stare morală şi spirituală înaltă, ci pentru obţinerea unor reuşite în plan lumesc: in dragoste, comerţ, sănătate.

Asia Mică, Egiptul, Siria şi Palestina au fost afectate cel mai grav de atacurile arabilor din secolul al VII-lea. Imperiul Bizantin a pierdut o parte însemnată din teritoriu în urma înfrângerilor suferite şi oamenii îşi puneau cu îngrijorare întrebarea dacă Dumnezeu, Dătătorul victoriei în lupte, respingea cinstirea icoanelor ca fiind idolatră, mai ales având în vedere că musulmanii victorioşi nu aveau astfel de imagini. Pe de altă parte, iconofilii argumentau că iconoclasmul era un aspect firesc în sinagogile evreieşti. In scrierea sa în apărarea icoanelor, loan Damas- chinul a inclus critici la adresa iudaismului.

In 725 sau 726, după o erupţie uriaşă a vulcanului din Thera (Santorini) şi după năvăliri distrugătoare întreprinse de arabi în Asia Mică, în urma cărora au fost cucerite Cezareea Capadociei şi Niceea, împăratul Leon al III-lea a emis la Constantinopol un decret prin care interzicea venerarea icoanelor. Avea succesul militar al arabilor legătură cu regula lor care interzicea reprezentarea în imagini a fiinţelor umane?

Disputele aprinse stârnite de controversa hristologică au creat confuzie în rândul multor laici. Sfintele icoane aveau meritul de a nu fi doctrine şi, astfel, au reuşit să aducă împreună credincioşi aflaţi în dezacord cu privire la naturile lui Hristos. Cei care se simţeau împiedicaţi să se împărtăşească împreună cu membrii taberei adverse cinsteau totuşi aceleaşi icoane, în special cele la care se rugau pentru tămăduirea de boli. Cu toate acestea, icoanele au generat, pe parcursul secolului al VIII-lea şi la începutul secolului al IX-lea, disensiuni între Răsărit şi Apus la fel de mari precum cele legate de Filioque, care se declanşaseră în urma izbucnirii controversei cu privire la „o singură voinţă”.

Icoanele nu au fost singura cauză a tensiunilor dintre Roma şi Constantinopol. Impăratul Leon al III-lea a fost nevoit să facă însemnate cheltuieli militare pentru a-i putea respinge pe arabii care au asediat Constantinopolul la vremea respectivă (717-718). Leon al III-lea a cerut italienilor să cheltuiască mai mult pentru apărarea militară a propriilor lor teritorii împotriva lombarzilor şi să nu se aştepte să le furnizeze tot ceea ce aveau nevoie. Impozitele mari aplicate pe terenurile bisericilor l-au înfuriat pe papa Grigorie al l l-lea (715-731), care, potrivit biografiei sale din Liber Pontificalis, a supravieţuit unor comploturi de asasinare, precum şi unei tentative din partea funcţionarilor imperiali de a-l înlătura. Grigorie era susţinut de populaţia italiană în opoziţia sa atât faţă de noile taxe, cât şi faţă de decizia emisă de împărat care prevedea ca bisericile din Imperiul său să nu afişeze icoane cu îngeri, sfinţi şi martiri şi nici măcar cu Hristos şi Maica Sa fecioară. Un sinod roman convocat în 731 se pronunţa în favoarea icoanelor, prezentând un florilegiu substanţial (o parte din acesta s-a păstrat într-o scrisoare a papei Hadrian I către Carol cel Mare). Cu toate acestea, ruptura dintre Italia şi Constantinopolul iconoclast a fost un fenomen lent şi nu a devenit serioasă înainte de anii '50 ai secolului al VIII-lea. Cucerirea Ravennei de către lombarzi în 751 trebuie să fi fost percepută de mulţi ca un semnal de alarmă. Succesele militare ale arabilor lăsaseră Imperiul fără provincii bogate din Siria, Egipt şi Africa de Nord, iar trezoreria din Constantinopol rămăsese fără o parte substanţială din veniturile provenite din impozitele pe teren. împăratul a apelat la Italia pentru ajutor.

Atunci când iconoclaştii au convocat în 754, sub împăratul Constantin al V-lea, un sinod la Hiena, pe coasta Marii Marmara la sud de Constantinopol, cei 338 de episcopi întruniţi au pretins că sinodul avea statut ecumenic aducând drept argumente conformitatea cu ortodoxia a doctrinei lor şi autoritatea împăratului, considerat conducătorul întregii lumi. Această pretenţie a generat controverse. La sinod nu fusese prezent niciun reprezentant al patriarhiilor Romei, Alexandriei, Anti- ohiei şi Ierusalimului. In orice caz, episcopul Romei se opunea doctrinei iconoclaste. Dar papii erau deja înclinaţi să apeleze la sprijinul curţii france. Faptul că poziţia francilor faţă de iconoclasm era mai puţin negativă va deveni o sursă de îngrijorare. Atitudinea francilor faţă de Bizanţ era un amestec între dorinţa de cooperare în războiul împotriva arabilor şi ambiţia de a descuraja pretenţia Imperiului Roman de Răsărit de a-şi exercita controlul asupra Occidentului. Cea de-a doua aspiraţie avea să înrâurească într-o măsură mai mare poziţia lor şi să afecteze relaţiile în plan eclezial.

Izbucnirea unei confruntări cu privire la icoane nu a întârziat. în perioada 764-766, la curtea lui Pepin, legaţii papali şi ambasadorii imperiali veniţi din Constantinopolul iconoclast erau angrenaţi în dispute aprinse (consemnate în Codex Carolinm 36, MGH Epp. III). La un sinod întrunit la Roma în 769, a fost întocmit un florilegiu de citate din autorii aprobaţi in favoarea venerării icoanelor, precum şi a doctrinei occidentale Filioque. Susţinerea manifestată în cele două direcţii indică, de bună seamă, că refuzul Romei de a sprijini iconoclasmul la care au aderat împăraţii începând din 725 a determinat Răsăritul să-şi reafirme opoziţia faţă de pretenţia papei, adică a patriarhului occidental, de a-şi aroga dreptul şi autoritatea de a stabili doctrina ortodoxă pentru Biserica universală, aşa cum pretinseseră cu mult timp înainte papii Ghelasie şi Vigilius. Florilegiul a fost păstrat, întrebuinţându-se în pregătirile pentru confruntarea încinsă dintre Răsărit şi Apus la sinodul de la Lyon din 1274 (56).
Sinodul iconoclast de la Hieria a rămas în concepţia şi memoria papalităţii contemporane ca un eveniment scandalos. Sinodul convocat de papa Ştefan al III-lea în 769 a anatematizat sinodul iconoclast din 754 şi a reafirmat dezaprobarea papei faţă de distrugerea unor preţioase icoane vechi folosite la închinare. Era inadmisibil pentru Roma ca împăratul roman din Răsărit să atribuie sinodului său statut ecumenic, chiar dacă la lucrările sinodului nu participase niciun legat papal. Pentru Constantin al V-lea, autoritatea sa conferea ecu- menicitate sinodului.

Controversele din secolul al VIII-lea au adus în discuţie problema autorităţii şi a condiţiilor necesare care trebuiau îndeplinite pentru ca un sinod să capete calitatea de „ecumenic . Termenul însemna „la nivel universal” şi fusese aplicat foarte de timpuriu Sinodului de la Niceea din 325; termenul a fost împrumutat din sleia seculară, referindu-se iniţial la o organizaţie internaţională de actori proiesiomşti, care erau scutiţi de plata impozitelor57 . Dar pentru episcopii creştini, cuvântul avea sensul de catolicitate. Toate vechile Sinoade Ecumenice au fost convocate şi ratificate de împăraţi, care, în fiecare caz, cu excepţia sinodului din 381, s-au aflat în cooperare cu Roma şi cu marile arhiepiscopii din Răsărit. începând din 371, de la papa Damasus, papii au început să susţină că doar ratificarea din partea papei putea conferi autoritate universală unui sinod. In Răsărit, majoritatea episcopilor greci considerau că aprobarea din partea împăratului avea o importanţă crucială. Cel care conducea oikoumene avea dreptul să decidă asupra acestui aspect.

Lucrarea lui Eusebiu al Cezareei, Viaţa lui Constantin, îl descrie pe împărat ca fiind locţiitorul lui Dumnezeu pe pământ, prin monarhia sa unică reprezentându-L pe Monarhul divin58. Avea să devină un principiu al teoriei politice creştine răsăritene ideea că „în Biserică, nu trebuie să se facă nimic contrar voinţei împăratului”59. Deciziile celui de-al IV-lea Sinod Ecumenic de la Calcedon au fost ratificate de împăratul Marcian60. Henotikonul a fost promulgat cu autoritatea împăratului Zenon61. Impăratul exercita o atribuţie preoţească, recunoscută chiar şi de personalităţi occidentale precum papa Leon cel Mare62. Impăratul Leon al III-lea a justificat promulgarea edictului său iconoclast declarând: „Sunt împărat şi preot”63. Sinoadele Ecumenice au fost convocate de împăraţi; dat fiind că întruchipau suveranitatea în întregul Imperiu, asupra tuturor persoanelor şi în toate cauzele din regiunile aflate sub dominaţia lor, împăraţii aveau putere supremă, reprezentau unica sursă a legilor şi, prin urmare, nu erau „constrânşi să se supună dreptului canonic”64. Incoronarea şi ungerea de către patriarh nu erau obligatorii, sub aspect legal, pentru ca împăratul să capete autoritate imperială65.

De obicei, împăraţii, cum au fost Marcian şi Pulheria în 451-452 sau Iustinian în 553, depuneau mari eforturi pentru a convinge un papă refractar să-şi dea acordul faţă de Sinoadele Ecumenice convocate de ei. Totuşi, în cazul acestei metode de ratificare, criteriul ecumenicităţii ţinea de factori juridici şi externi. In secolul al VlII-lea, au avut loc două sinoade opuse la care au participat episcopi greci, ambele pretinzând titlul de „ecumenic”: unul iconoclast, celălalt, iconodul. Fiecare a fost ratificat de împăratul care domnea atunci. Sinodul iconodul de la Niceea întrunit în 787 avea să primească un oarecare consimţământ din partea papei Hadrian, care nu a emis însă o declaraţie oficială de confirmare legală, în timp ce episcopii franci au manifestat indignare şi dezaprobare faţă de acest sinod, pe care l-au numit „pseudosinod”, nu din cauza lipsei de validitate canonică, ci din pricina caracterului necatolic constând în încurajarea folosirii superstiţioase a icoanelor. Pentru franci, ceea ce conferea unui sinod calitatea de „ecumenic” era conţinutul decretelor sale. Ei îşi menţineau dreptul de a stabili dacă decretele erau sau nu în acord cu Scriptura şi Sfânta Tradiţie66. Pentru ei, Sinodul al II-lea de la Niceea părea contestabil din acest punct de vedere.

La sfârşitul secolului al IX-lea şi în timpul secolului al X-lea, dezbaterile cu privire la sinoadele care meritau sau nu calitatea de „ecumenice” au determinat dezvoltarea unei teme mai vechi, deja implicate în teza procalcedoniană potrivit căreia primele patru Sinoade generale aveau un statut corespunzător statutului ataşat celor patru Evanghelii canonice. Cu alte cuvinte, era vorba de un număr canonic al acestor adunări cărora le era atribuit un statut superior. Din acest motiv, conferirea de autoritate ecumenică Sinodului al V-lea din 553, ale cărui decizii erau contestate mai ales in nordul Italiei şi în Africa, a întâmpinat opoziţie, iar pe parcursul următoarelor secole, includerea Sinoadelor al V-lea, al VI-lea şi al VII-lea în rândul celor ecumenice nu însemna că ie erau acordate acelaşi statut sau importanţă pe care le aveau primele patru sinoade. In Răsăritul grec nu era atât de pronunţată tendinţa de a considera că sinoadele postcalcedoniene nu erau întru totul egale ca valoare cu primele patru. Lecturile liturgice din actele Sinoadelor al V-lea şi al Vl-lea aveau loc în anumite zile - din actele celui de-al V-lea Sinod, în fiecare an pe 20 iulie, iar din actele celui de-al VI-lea Sinod, în duminica după sărbătoarea înălţării Sfintei Cruci prăznuită pe 14 septembrie.

Evident, se iscau tensiuni din pricină că anumitor sinoade li se acorda un statut care li se refuza altor sinoade a căror agendă nu era mai puţin importantă, mai ales după ce primele şapte Sinoade au căpătat valoarea unui set de dogme la care nu puteau fi aduse completări, fiindcă acest fapt diminua inevitabil capacitatea episcopilor din sinod de a opune rezistenţă unor noi controverse.

Iconoclasmul nu era un fenomen nou in secolul al VIII-lea. Livada duhovnicească a lui Ioan Moschos, elaborată înainte de 634, prezenta iconoclasmul ca fiind mai dăunător decât curvia. In jurul anului 684, unui pelerin galic în Răsărit i se spunea despre soarta îngrozitoare care îi aştepta pe cei care deteriorau icoanele Sfântul Gheorghe şi ale Sfintei Fecioare Maria, fapt consemnat de Adamnan (De locis sanctis 3, 4-5). Lucrarea lui Beda în care este descris templul lui Solomon (2, 19, 10), scrisă în 729-731, conţine critici la adresa celor care credeau că pasajul din Exod, 20: 4, interzice sculptura sau pictura în biserici.

Pe parcursul secolului al VIII-lea, papii, având sprijinul aristocraţilor romani, au ajuns să îşi dorească să beneficieze de mai multă independenţă atât faţă de Bizanţ, al cărui exarh se afla la Ravenna (până în 751), cât şi faţă de regii lombarzi cu reşedinţa la Pavia. Regatul lombard s-a extins, punând stăpânire pe regiuni din Italia care se aflaseră până atunci sub controlul bizantin exercitat de la Ravenna, iar armatele bizantine nu au reuşit să-i protejeze pe papi de invazia lombarzilor. In 722-723, împăratul şi-a atras ostilitatea din partea papalităţii impunând impozite asupra proprietăţilor romane67. La vremea respectivă, nu se pomenea nimic despre jurisdicţia papală în Balcani, însă aceasta a fost slăbită pe măsură ce Constantinopolul îşi extindea controlul. Trei ani mai târziu, pacea dintre Răsărit şi Apus a fost şi mai mult pusă în pericol după ce papa a respins edictele imperiale care interziceau cinstirea icoanelor în afară de cruce68. In Occidentul latin, icoanele ca vehicule ale transmiterii sfinţeniei nu au fost cinstite la fel de intens cum a ajuns să se înâmple în Răsărit, cel puţin în afara Asiei Mici. Dar pentru creştinii din Occident, ideea interzicerii acestor instrumente artistice necesare în actele de cult era un fapt ofensator. Reacţia împăratului a fost de a scoate Illyricumul, Calabria şi Sicilia de sub jurisdicţia ecleziastică a Romei şi de a le transfera sub autoritatea Constantinopolului69. Aceasta a condus la pierderea din partea papei a controlului asupra unor proprietăţi importante care făcuseră multă vreme parte din patrimonium-ul Bisericii Romei, proprietăţi a căror extindere şi importanţă în Sicilia este amplu atestată în scrisorile papei Grigorie cel Mare. Este adevărat că invaziile arabilor ar fi condus la devalizarea unei părţi însemnate din aceste bunuri. Fără îndoială, decizia împăratului a fost determinată, în primul rând, de raţiuni militare. Din pricina atacurilor arabilor în sudul Italiei şi în Sicilia şi ale bulgarilor în lllyricum, a devenit necesar controlul din partea Imperiului Roman de Răsărit.

Cu toate acestea, armata romană din Răsărit putea întâmpina dificultăţi în a menţine controlul asupra Siciliei şi Italiei, luptând, în acelaşi timp, pe frontul de răsărit.

Incepând din secolul al VI-lea, lombarzii au început să constituie o ameninţare pentru o mare parte din Italia, încă din 577, când armatele Răsăritului erau angajate în războiul cu perşii, se punea problema dacă francii puteau fi determinaţi să stopeze avansul lombarzilor în cazul în care lombarzii nu ar fi putut fi mituiţi să părăsească singuri teritoriul. Menander Protector consemnează că împăratul a trimis, în loc de forţe armate, o cantitate însemnată de aur pentru a fi folosit în unul dintre aceste scopuri (fr. 22, p. 196 Blockley).

Henry Chadwick 

Rasaritul si apusul. O istorie a scindarii crestinatatii; Editura Doxologia

Cumpara cartea "Rasaritul si apusul. O istorie a scindarii crestinatatii"

 

Note:


56 A se vedea A. Aiexakis, Codex Parisiitus Graccus 1115 and its Archetype (Dumbarton Oaks Studies, 34; Washington, DC, 1996), pp. 39-40, în special despre reutilizarea florilegiului din 731 la sinodul roman din 769. Cu privire la împăratul iconoclast Constantin al V-lea, a se vedea lise Rochow, Kaiser Konstanin V (741-77S): Materialien zu anem Lcben (Berliner byzantinistische Studien, I; Frankfurt a. M., 1994). Contextul mai larg al controversei iconoclaste este analizat în amănunt de Judith Herrin în The Formation of Christendom (Oxford, 1987). Codex Caroinus este editat în MGH Epp.. 111 (1893) şi în PL. 98.

57 The Origin of the Title Ecumenicul Council, JTS, NS 23 (1972), pp. 132-135, retipărit in colecţia mea de studii History and Thought of the Early Church (Aldershot, 1981) nr. XI.
58 Tema este tratată în cunoscuta lucrare a lui N. H. Baynes, „Eusebius and the Christian Empire” (1933), republicată în volumul său Byzantine Studies and Other Essays (Londra, 1955), pp. 168-172, şi în F. Dvornik, Early Christian and Bizantine Political Philosophy: Origins and Background (Dumbarton Oaks Studios, 9. Washington. DC, 1966); cu privire la acest subiect, Oswyn Murray în JTS, NS 19 (1968), P673 
59 Patriarhul Menas se ceartă astlel cu călugări revoltaţi, ACO III 181, 35.
60 ACO II i. 478 (Mansi vii. pp. 477-478) din 13 martie 452. La prima şedinţă a Sinodului de la Calcedon, împăratul este salutat, intr-o aclamaţie, cu apelativul „marele preot- imparat” (ACO ii i. 138, 28, actio I, §469; Mansi vi. 733). Papa Simplicius a spus împăratului Zenon că trebuie să aibă înţelepciunea unui preot (Avellana 66, CSEL 35 1. Ct. G. Dagron, Empereur et pretre (Paris. 1996).
61 Evagrie, HE 3, 14.
62 Papa Leon I, ep. 134 (78).
63 Papa Grigorie al Il-lea (?), ep. 13, PL 89.521 C, îl combate pe împăratul Leon Isaurul, argumentând că împăraţii îndreptăţiţi să pretindă că îndeplinesc o funcţie preoţească sunt cei care apără dogmele ortodoxe. J. Gouillard, în Travaux et memoires, 3 (1968), pp. 243-307, susţine că scrisorile lui Grigorie către împăratul Leon sunt false, fiind probabil alcătuite în jurul anului 800. A se vedea şi P. Speck, leh bin's nicht: Kaiser Konstantin ist es gewesen (Bonn, 1990), pp. 638-695. Gouillard nu l-a convins pe H. Grotz, Archivum Histo riae Pontificiae, 18 (1980), pp. 9-40, lucrare criticată la rândul ei de H. Michels în Zeitschrift fur Kirchengeschichte, 99 (1988), pp. 376-391 . A se vedea şi Alexakis (mai sus, n. 56), pp. 108-109, 119 şi urm.
64 e.g. Leon al Vl-lea, Novele 46-48 (PG 108).
65 împăraţii bizantini purtau coroane când urcau pe tron.
66 Această chestiune a fost evidenţiată clarr de episcopul Hincmar de Reims.
67 Liber Pontificalis 91,16 (i, 403, 23 Duchesne); Teofan AM 6217. Etapele înfiinţării treptate a unui stat papal independent sunt prezentate de T.F.X. Noble în The Republic of St Peter (Philadelphia, 1984).
68 Faptul că împăratul Leon a exercitat presiuni asupra papei pare a reieşi clar din Liber Pontificalis 91, 17 (i, 404, 9 Duchesne). Cf. Teofan AM 6218.
69 De asemenea, împăratul Leon l-a deposedat pe papă de veniturile obţinute din proprietăţile din sudul Italiei şi Sicilia: Teofan AM 6224. A se vedea M. V. Anastos, „The Transfer of Illyricum, Calabria and Sicily to the Jurisdiction of the Patriarchate of Constantinople”, în Studi bizantini e neoellenici, 9 (1957), pp 14-31

Vizualizări: 107

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !

Alătură-te reţelei altmarius

STATISTICI

Free counters!
Din 15 iunie 2009

201 state 

(ultimul: Mauritania)

Numar de steaguri: 263

Record vizitatori:    8,782 (3.04.2011)

Record clickuri:

 16,676 (3.04.2011)

Steaguri lipsa: 41

1 stat are peste 660,000 clickuri (Romania)

1 stat are peste 100.000 clickuri (USA)

1 stat are peste 40,000 clickuri (Moldova)

2 state au peste 20,000  clickuri (Italia,  Germania)

1 stat are peste 10.000 clickuri (Franta)

6 state au peste 5.000 clickuri (Olanda, Belgia, Marea Britanie, Canada, UngariaSpania )

10 state au peste 1,000 clickuri (Polonia, Rusia,  Australia, IrlandaIsraelGreciaElvetia ,  Brazilia, Suedia, Austria)

50 state au peste 100 clickuri

16 state au un click

Website seo score
Powered by WebStatsDomain

DE URMĂRIT

1.EDITURA HOFFMAN

https://www.editurahoffman.ro/

2. EDITURA ISTROS

https://www.muzeulbrailei.ro/editura-istros/

3.EDITURA UNIVERSITATII CUZA - IASI

https://www.editura.uaic.ro/produse/editura/ultimele-aparitii/1

4. PRINTRE CARTI

http://www.printrecarti.ro/

5. ANTICARIAT ALBERT

http://anticariatalbert.com/

6. ANTICARIAT ODIN 

http://anticariat-odin.ro/

7. TARGUL CARTII

http://www.targulcartii.ro/

8. MAGAZINUL DE CARTE

http://www.magazinul-de-carte.ro/

9. ANTICARIAT PLUS

http://www.anticariatplus.ro/

10. CARTEA DE CITIT

http://www.carteadecitit.ro 11. ANTICARIAT ON-LINE
http://www.carti-online.com/

12. ANTICARIATUL DE NOAPTE

 http://www.anticariatuldenoapte.ro/

13. ANTICARIATUL NOU

http://www.anticariatulnou.ro

14. ANTICARIAT NOU

https://anticariatnou.wordpress.com/

15. ANTICARIAT ALEPH

https://www.anticariataleph.ro/

16. ANTIKVARIUM.RO

http://antikvarium.ro

17.ANTIKVARIUS.RO

https://www.antikvarius.ro/

18. EDITURA ARGONAUT

https://www.editura-argonaut.ro/

19.EDITURA MEGA

https://edituramega.ro/

20. TIMBREE

www.timbree.ro

21. FILATELIE

 http://www.romaniastamps.com/

22 MAX

http://romanianstampnews.blogspot.com

23. STAMPWORLD

http://www.stampworld.com

24. LIBMAG

https://www.libmag.ro/oferta-carti-polirom/?utm_source=facebook-ads-7-99-polirom&utm_medium=banner-facebook&utm_campaign=7-99-polirom-facebook&utm_content=new-3

25. DAFFI'S BOOKS

https://www.daffisbooks.ro 26. MAGIA MUNTELUI

http://magiamuntelui.blogspot.com

27. RAZVAN CODRESCU
http://razvan-codrescu.blogspot.ro/

28.RADIO ARHIVE

https://www.facebook.com/RadioArhive/

29.NATIONAL GEOGRAPHIC ROMANIA

https://www.natgeo.ro/revista

30. SA NU UITAM

http://sanuuitam.blogspot.ro/

31. MIRON MANEGA
http://www.certitudinea.o

32. CERTITUDINEA

www.certitudinea.com

Anunturi

Licenţa Creative Commons Această retea este pusă la dispoziţie sub Licenţa Atribuire-Necomercial-FărăModificări 3.0 România Creativ

Note

Hoffman - Jurnalul cărților esențiale

1. Radu Sorescu -  Petre Tutea. Viata si opera

2. Zaharia Stancu  - Jocul cu moartea

3. Mihail Sebastian - Orasul cu salcimi

4. Ioan Slavici - Inchisorile mele

5. Gib Mihaescu -  Donna Alba

6. Liviu Rebreanu - Ion

7. Cella Serghi - Pinza de paianjen

8. Zaharia Stancu -  Descult

9. Henriette Yvonne Stahl - Intre zi si noapte

10.Mihail Sebastian - De doua mii de ani

11. George Calinescu Cartea nuntii

12. Cella Serghi Pe firul de paianjen…

Continuare

Creat de altmariusclassic Dec 23, 2020 at 11:45am. Actualizat ultima dată de altmariusclassic Ian 24.

© 2021   Created by altmarius.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor