Discursul Primatului anglican Rowan Douglas Williams,
Arhiepiscop de Canterbury,
în Bazilica Sfânta Maria a Îngerilor din Assisi
vineri, 28 octombrie 2011
Sanctitatea Voastră, Sanctitate, Preafericiri,
Fraţi şi surori în Cristos,
Dragi prieteni,
Este o mare onoare să fiu cu voi pentru a celebra aniversarea primei Zile de rugăciune pentru pace care s-a ţinut în acest loc sub conducerea Fericitului Ioan Paul al II-lea. Răposatul Pontif credea cu fermitate că grija fiinţelor umane faţă de dreptatea şi stabilitatea epocii noastre cerea o mărturie comună din partea persoanelor religioase, excluzând orice compromis cu privire la propriile convingeri şi tradiţii particulare. Anii trecuţi de la acea primă întâlnire au confirmat această convingere în modul cel mai hotărât posibil.
Provocările din timpul nostru sunt de aşa natură încât nici un grup religios nu poate pretinde că are toate resursele practice de care are nevoie pentru a le înfrunta, chiar dacă suntem convinşi că avem tot ceea ce avem nevoie în domeniul spiritual şi doctrinal. În felul acesta, noi nu suntem aici pentru a afirma o minimă denumire comună a ceea ce crede, ci pentru a ne ridica glasul din adâncul tradiţiilor noastre, în toată singularitatea lor, în aşa fel încât familia umană să poată fi mai deplin conştientă de câtă înţelepciune trebuie luată în lupta împotriva nebuniei unei lumi încă obsedate de frică şi suspiciuni, încă îndrăgostită de ideea unei securităţi bazate pe o ostilitate defensivă, şi încă în măsură să tolereze sau să ignore pierderile enorme de vieţi printre cei mai săraci din cauza războaielor şi bolilor.
Toate aceste eşecuri ale spiritului îşi au rădăcina în largă măsură în incapacitatea de a-i recunoaşte pe străini ca persoane care împărtăşesc cu noi unica şi aceeaşi natură, unica şi aceeaşi demnitate a persoanei. O pace durabilă începe acolo unde noi îl vedem pe aproapele nostru ca pe un altul noi înşine – aşadar începem să înţelegem de ce şi cum trebuie să-l iubim pe aproapele ca pe noi înşine.
Pentru creştini inima a toate acestea este convingerea că în Isus din Nazaret însuşi Dumnezeu se identifică cu natura uman, deci cu fiecare persoană umană. Fiecare chip, acum, apare în manieră diferită datorită faptului că Dumnezeu a luat un chip omenesc. În aproapele nostru recunoaştem nu numai pe cineva care are în sine asemănarea lui Isus Cristos în virtutea noii creaţii. Şi dacă aşa este, nu mai putem, în ultimă analiză, să fim străini. Ceea ce interesează viaţa oricărei persoane sau comunităţi, interesează viaţa tuturor.
Toţi oamenii religioşi au în comun convingerea că noi, în ultimă analiză, nu suntem străini unii faţă de alţii. Şi dacă nu suntem străini, trebuie mai devreme sau mai târziu să găsim modul de a concretiza această recunoaştere reciprocă în relaţii de prietenie adevărate şi durabile. Suntem aici astăzi pentru a declara voinţa noastră – sau mai degrabă determinarea noastră pasionată – de a convinge lumea noastră că fiinţele umane nu trebuie să fie străini şi că recunoaşterea este pe atât de posibilă pe cât este de necesară din cauza relaţiei noastre universale cu Dumnezeu.
Termin citând câteva versuri ale unui mare poet creştin din ţara mea, Ţara Galilor, Waldo Williams, maestru, om de profundă rugăciune şi activist pentru pace în viaţa sa adultă. El a scris un poem intitulat “Ce este omul?” şi acestea sunt versurile de la început:
Ce înseamnă a fi vii? A locui într-o mare sală
între ziduri strâmte.
Ce înseamnă a recunoaşte? A găsi o unică rădăcină
sub toate ramurile.
Ce înseamnă a avea credinţă? A rămâne liniştiţi la vatră
până când suntem gata să-l primim pe oaspetele nostru.
Ce înseamnă a ierta? A găsi o cale printre spini
pentru a sta alături de vechiul nostru duşman.
Fie ca Dumnezeu să ne ajute să răspundem la aceste întrebări în această manieră, cu cuvintele noastre şi cu mărturia noastră.
Traducător: pr. Mihai Pătraşcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius