Făcând parte dintr-un lanț pe care paginile introductive îl recapitulează, compus din alte câteva volume de rememorări cu și despre istoricii Dan Berindei și Răzvan Theodorescu, a apărut la Editura Rao un volum de „convorbiri cu academicianul Dinu C. Giurescu” realizat de fostul său student Narcis Dorin Ion; istoricii fac astfel dovada că asumă deplin consecințele unei activități nu doar savante asupra trecutului, ci și pedagogice, în perspectiva viitorului: nevoia de modele – historia magistra vitae – și rolul acestora e important într-o lume din ce în ce mai haotică, în care tendințele centrifuge risipesc mare parte din roadele mai multor generații de cărturari și personalități afirmate în domeniul artelor: un lot destul de reprezentativ de mari actori, puțini scriitori și savanți, și încă mai puțini artiști plastici se regăsesc în rafturile acestei biblioteci virtuale la care ar trebui să ne întoarcem mereu pentru a revedea lucrarea lor cu speranța de a-i pătrunde substanța.
În cazul de față este vorba și de exemplul transmisiunii din tată în fiu a unei vocații istorice ieșită din comun, începând cu primul Constantin Giurescu, fiul altui Costache Giurescu, gospodar din satul Chiojdu Mic, licențiat în 1898 al Facultății din București și fost profesor la liceele din Focșani, Buzău și București, cu o specializare la Viena și un doctorat în 1909, primul doctorat în istorie susținut la Universitatea din București. Alegerea sa ca membru al Academiei, în 1914, cu toată opoziția lui Iorga, a fost cauza unei antipatii reciproce care n-a mai avut timp să fie depășită: în oct.1918, la numai 43 de ani, Constantin Giurescu era răpus de teribila epidemie de gripă de la sfârșitul Primului Război Mondial. Iorga a scris însă atunci un necrolog foarte elogios.
Este pasionantă ca să nu mai spun cât de instructivă această reflectare a înaintașilor în ochii celui de al treilea istoric din familie și mai cu seamă aspectele domestice care apar aici, de la incursiunile copilărești la borcanele cu dulceață la talentele gospodărești și totodată cele negustorești ale mamei sale, fiica profesorului Simion Mehedinți, care n-a făcut studii universitare deși avea o minte strălucită și cu dânsa se pregăteau copiii la matematică (asta era tradiția care pare uimitoare azi: „E de neînțeles gestul bunicului Mehedinți pentru că el nu era un simplu moșier, ci un savant. Ce a fost în mintea lor numai Dumnezeu știe!” p. 45). Desigur, necunoscându-și bunicul, Dinu Giurescu se raportează înainte de orice la tatăl său, căruia îi admira puterea de concentrare asupra lucrurilor importante și curajul fizic, când era nevoie: de pildă, în timpul rebeliunii legionare când profesorul Giurescu era amenințat cu suspendarea ca fost ministru al lui Carol al II-lea, iar după asasinarea lui Iorga se aștepta și el să fie căutat: un fost șef de cabinet al său a venit să-l ajute, s-au baricadat în casă și au stat cu puștile de vânătoare la îndemână ca să respingă atacul, până în 24 ianuarie când rebeliunea a fost lichidată. În 1943, profesorul Giurescu a fost trimis la Istanbul, cu toată familia, unde a încercat să mijlocească cu aliații occidentali o ieșire onorabilă din război, fără succes. Toate amintirile din această perioadă sunt marcate de ceea ce acum știm, din atâtea alte memorii: nimeni nu credea că aliații ne vor abandona în mâna rușilor și lumea își făcea iluzii care au creat mai speranțe și apoi mari suferințe.
Pragmatic, profesorul ar fi acceptat colaborarea cu noile autorități „fără însă a abdica de la principiile tale. Numai că liderii comuniști nu doreau acest gen de colaborare, ci o singură formulă, aceea aleasă de Ralea și Ghelmegeanu, adică să îl susțină pe Groza de la început”. Respingând această alegere, profesorul Giurescu și-a semnat condamnarea: probabil și-a amintit de acest episod puțin mai târziu când a fost arestat și, cum spune apoi în amintiri, la venirea la închisoare, când li se dădeau noile haine de pușcăriași, a cerut un pantalon mai încăpător pentru că avea puțină burtă: „fii liniștit, i-a răspuns omul, în două săptămâni n-o să-ți mai trebuiască”. Și așa a și fost. Abia după patru ani familia a aflat că trăia: atât. Au putut să-i ducă niște lucruri și de mâncare, au lua trenul până la halta din Bărăgan de unde se ajungea la satul unde fusese deportat și au mers pe jos până la Măzăreni, unde deportații dinaintea lor, șvabi, făcuseră niște bordeie de lut: „am văzut apropiindu-se de mine un om emaciat, slab, cu trăsăturile ascuțite. El se uita la mine și eu la el, dar nu-l recunoșteam. Atunci mi-a spus: Băiatul tatii! și l-am recunoscut după voce”.
După ce și-au povestit tot ce se putea spune acolo, la repezeală și într-o emoție pe care
n-am cum s-o imaginez, tatăl află că toată lumea e bine „dar ne-au luat tot, și casă, și mobilă, și bibliotecă” completează mama. „Nu-i nimic” a răspuns tatăl și la plecare: „Săptămâna viitoare să-mi aduci hârtie și cerneală pentru că vreau să scriu. Ce să scrii? l-am întrebat. Vreau să scriu cum a fost la Sighet. Acum, cât memoria e proaspătă…” Mai târziu i-a cerut să-i aducă la Măzăreni, cum se numea satul, tot ce a apărut în materie de istorie, volumele de documente care apăruseră ca să se pună la curent pentru că vrea să se apuce de treabă. „Cu cine, l-am întrebat eu foarte mirat, cu ăștia? La care el s-a uitat liniștit la mine și mi-a spus: Dar cu cine vrei? Ai ceva mai bun, ai vreun aranjament, ți-a propus cineva vreo bursă, mergi cumva în străinătate? (…) Era foarte pozitiv și foarte hotărât, nu stătea să se mai lamenteze pentru ce a fost la închisoare…”.
Marea lecție pe care Dinu Giurescu a învățat-o de la tatăl său a fost un fel de pragmatism dârz, mocănesc, moștenit de la înaintașii de pe valea Chiojdului și pentru un istoric, un om care lucrează cu documente pe care întâi le caută, apoi le citește (le traduce dacă e nevoie), le citește, le compară și apoi le interpretează, timpul este neprețuit. Când Dinu Giurescu spune în continuare că tatăl său, acolo la Măzăreni, s-a apucat de lucru când i-a adus volumele de documente („stătea pe un scăunel și adnota acele volume de documente cu observațiile lui”) nu poți să nu-ți aduci aminte de memoriile profesorului despre ultima lui clasă de liceu, după moartea neașteptată a tatălui, primul dintre cei trei, când a decis că-i va continua munca și a trecut de la liceul real (voia să se facă inginer) la cel clasic și a început să învețe latină și greacă, pe lângă celelalte materii care se schimbaseră. Așa își amintește Dinu Giurescu de tatăl lui: „Ca să faci lucruri mari trebuie să ai forță și putere de muncă. Tot tata
mi-a spus că, atunci când te afli la strâmtoare, când ești necăjit, când nu mai știi încotro să te îndrepți, cel mai bun remediu este să te duci la birou și să scrii. Eu i-am spus că nu pot să fac așa ceva pentru că sunt agitat în timpul unei supărări. Răspunsul lui a fost: Nu-i nimic, te duci și te apuci să scrii și ai să vezi că după câteva minute, când ai început să lucrezi, te liniștești treptat. Și avea dreptate pentru că intri într-o altă lume…”.
Aici, la Măzăreni, profesorul Giurescu și-a scris amintirile de la Sighet până când și-a dat seama că are o bombă în casă de care a scăpat, dând manuscrisul profesorului american Paul Michelson, ulterior președinte al Societății de studii românești din USA și autor al mai multor cărți despre istoria României, multiplu premiate, inclusiv de Academia Română. Dar cartea profesorului Giurescu este singura care conține multiple amintiri concrete, fapte și nume pe care le-a putut folosi, pentru că le-a pus pe hârtie cât încă erau proaspete, „singura descriere a vieții din închisoarea de la Sighet… au mai scris și alții, dar au scris la modul general, sentimental”. La originea „reconsiderării” sale, cum se spunea atunci (fără nici o ironie!) a stat Petru Groza, care l-a chemat și probabil a intervenit să fie angajat extern la Institutul de Istorie „N. Iorga”, unde i s-a repartizat sarcina de a fișa arhiva domnitorului Cuza, aflată la Biblioteca Academiei. „Fișele” s-au transformat într-o carte care a apărut în 1966 și a avut mai multe reeditări: Viața și opera lui Cuza vodă, într-un timp care era presupus că-i este necesar doar ca să fișeze documentele, probabil doi ani. Cum spune tot Dinu Giurescu: „Tata era teribil de bine organizat, avea o minte limpede de inginer, nu lăsa locul unor aproximații sentimentale, el spunea clar ce știe”.
În 1945, Dinu Giurescu intră la facultate, bineînțeles tot la istorie: l-a avut profesor și pe tatăl său, și alții din ultima generație dinainte de „reformă”: pe Gh. Brătianu, pe V. Papacostea, pe I. Hudiță, dar la sfârșitul studiilor, în 1949, a dat licența și la istoria URSS, care nu se studiase. Deși doi colegi au rămas în sfera cercetării, la Institutul Iorga, Dinu Giurescu n-a putut practica meseria pentru care se pregătise și, pentru a avea o sursă de venituri, s-a calificat ca normator pentru șantiere: a lucrat, între 1950 și 1955, ca normator la Sovromconstrucții, căutând să câștige și pentru familie (mama sa nu avea nici un venit). În 1957, ajuns la 30 de ani, Dinu Giurescu începe să se întrebe „ce voi face în viață?” A fost un moment de ruptură pentru că apoi, cu ajutorul tatălui care ieșise din pușcărie, a găsit un post la Muzeul Național de Artă unde a fost angajat „ghid de muzeu”. De aici, aș putea spune, viața istoricului Dinu Giurescu devine istorie.
Trec peste episodul plecării în Statele Unite, pe care l-a regretat („Doar dacă ești foarte puternic motivat pentru a pleca în altă țară merită să te exilezi. Eu nu eram puternic motivat pentru a pleca în altă țară, eu eramluat de val”) și mă opresc doar la condițiile în care a apărut cartea: excelente din punct de vedere grafic și puțin neobișnuite din punct de vedere redacțional. N-am mai văzut, de pildă, carte de interviuri în care pe o față a copertei să fie fotografia personalității intervievate și pe cealaltă, cea a tânărului său fost student, care i-a luat interviul, iar greșelile de limbă franceză sunt de neconceput: tu reviendra! ar fi spus soția profesorului, în momentul arestării lui, cf. p. 95; ar fi spus, dar n-ar fi scris așa etc.
Important este însă că volumul a apărut zilele acestea, când Dinu ar fi împlinit 92 de ani.
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius