Ca proiect al imaginarului, utopia a sedus dintotdeauna și nici nu avea cum să fie altfel. A reprezentat prin excelenţă locul perfect de nicăieri, irealizabil și speculativ, imaginat de atâtea ori și în atâtea moduri. Utopiile sunt proiecte, proiecţii, începuturi, manifeste, ilustrarea unor vise. Odată create, cel puţin pentru un moment, ele par soluţia zero, de parcă sunt cele mai bune din lume. Ca propunere de model artistic, spaţial, s-a folosit de ideea juxtapunerii perspectivei și a elementelor de zid. Deschis sau închis, gol sau plin, umbră sau lumină și multe alte dihotomii.
Utopia propune sfârșituri sau începuturi, escatologii și crezuri, iar arta – în special elementele ce ţin de registrul arhitectonic – devine unul dintre cele mai interesante spaţii de imaginat viitorul, tocmai datorită acestei extraordinare capacităţi transformiste. Pictura și arhitectura implică transformarea unei anumite faze într-o lume și implică sine qua non proiectul, utopia. Ca exemplu îl propun pe Giorgio de Chirico. Artistul propune o evadare, însă nu propune descifrarea misterului. În faţa tabloului, trăiești cu siguranţă incertitudinea că vei putea face acest lucru. Este o lume închisă, ermetică, suficientă sieși, iar urbanul și naturalul nu se contopesc, nu hibridează neapărat.
Orașul virtual, fictiv presupune o alternativă urbană, deși încremenită, care propune limita, reperul ultim. Prezenţa artei lui Giorgio de Chirico este ambiguă și neliniștitoare. Este o pictură imobilă și misterioasă, cu un desen clar și un ecleraj artificial. Ritmicitatea umbrelor transformă totul într-un timp magic. Născut în ţara zeilor, artistul s-a format la München, a stat sub semnul lui Nietzsche și al lui Böcklin și, implicit, a avut o anumită deschidere către clasic, către arhitrave și coloane. În 1910 petrece o perioadă la Paris, când îl cunoaște și pe viitorul său prieten, Guillaume Apollinaire. Atunci este momentul când pictura lui se blochează în perspective neliniștitoare, metafizice, aidoma versurilor poetului francez, care transpune în poezie imaginea războiului: „Entends la terre véhémente/ Vois les lueurs avant d’entendre les coups…”
După izbucnirea Primului Război Mondial, tentaţia pictorului este de a da o ordine, o alternativă și o coerenţă lumii decăzute. Se creează aceste universuri citadine paralele, liniștite și misterioase. Deși arta italiană de la începutul anului 1900 pare a se îndrepta încet, dar sigur către curentul futurist, iar Boccioni, Balla și Severini încep să își scrie propriul manifest, pe Giorgio de Chirico pare să nu îl intereseze deloc ideea de vivacitate citadină și de realitate haotică. Dimpotrivă, deși, prin viziunea sa utopică, se consacră tot lumii contemporane, dinamismul și deplasarea par să nu-l pasioneze, iar picturile lui strălucesc prin încremenire. Arta sa comportă o pronunţată notă metafizică, o solemnitate studiată, în care manechinele de ghips, echerele, coșurile de fabrici și străzile galbene se suprapun într-un univers paralel și ambiguu. Utopia creată de el se articulează din succesiunea spaţiilor, a scobiturilor și a planurilor. Giorgio de Chirico este printre primii moderniști care și-au construit propriul oraș imaginar și care au recurs la recuzita citadină pentru a-și crea propria utopie. Umanul apare rar în picturile sale. Uneori, câte o siluetă străbate stingheră străzile, iar prezenţa ei nu face parcă decât să accentueze singurătatea, probabil „pour dépeupler un monde dont je suis absent” (Paul Eluard, Giorgio de Chirico). Fie că se numesc Nostalgia infinitului, Ora metafizică, Misterul și melancolia unei străzi, Strada galbenă sau Gara din Montparnasse, pânzele sale sunt, fiecare în parte, episoade ale aceleiași utopii, proiecţiile unui spaţiu – prin excelenţă citadin – care să ofere o alternativă și o coerenţă lumii reale prăbușite de război.
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius