Din istoria ziarului "Adevărul"

[altmariuscultural]

Marian Nencescu,membru altmarius.ning.com 

Evenimentele s-au petrecut în martie 1892, când Toma Basilescu administratorul Adevărului- serie veche- (gazetă fondată, după cum se știe în 1872, la Iași, de Alexandru Beldiman și care a apărut cvasi – neîntrerupt, la București, din august 1882, până la 31 martie 1951, pentru a reapare, în serie nouă, de la 20 mai 1990, și până în prezent) își însușește toți banii aflați în casă, și, preluând abuziv registrele de abonați și anunțuri ale ziarului, încearcă să scoată un ziar „piratat”, similar ca format și denumire, în fond o „clonă”, a veritabilului Adevăr. În aceste condiții, Beldiman, conștient că îl așteaptă un lung și costisitor proces de presă, decide, în mod surprinzător, să publice în continuare Adevărul „său”, explicând, într-un editorial din 24 martie 1892, că : „Am fost răsplătit cu ingratitudinea cea mai aspră de către cei care au vrut să facă, dintr-un ideal măreț, o marfă de exploatat”. Convins că „cine mă cunoaște mă va încuraja și mă va urma”, Beldiman anunță publicul cititor că e hotărât a lupta „cu slabele mele mijloace”, rămânând încrezător în cauza sa și în „bunul simț al cititorilor”. Drept urmare, în următoarele luni au apărut la București două gazete cu titlu similar, până când un juriu arbitral, prezidat de G. Panu și C. Dissescu, din partea lui Beldiman, și de I.G. Bibicescu, din partea lui Basilescu, a decis cine e adevăratul proprietar, silindu-l pe Basilescu să înceteze publicarea seriei „ilegale”. De semnalat că „avocatul” lui Beldiman, în fapt cel care i-a susținut pro bono cauza, juriul invocat nefuncționând ca un tribunal propriu-zis, a fost, nimeni altul decât Constantin Mille, viitorul patron, din februarie 1888, al gazetei.
Consecințele acestui veritabil „puci” de presă, fără participare militară, dar cu similitudini frapante cu unele evenimente recente din viața breslei jurnaliștilor, au reveberat inclusiv în plan politic, semn că nimic nu e întâmplător în viața publică. Astfel, doi dintre cei mai apropiați aliați și susținători ai lui Beldiman, și, implicit ai demersurilor sale de independență publicistică, respectiv redactorii Eduard Dioghenide și I. Hussar, au fost, primul condamnat la un an cu executare, pentru un pretins ultragiu public, la adresa unui subcomisar de poliție, celălalt, pur și simplu expulzat din țară. De asemenea, la inițiativa unui „grup de ofițeri”, conduși de căpitanul Savopol, constituiți în „parte civilă” (?), compusă dintr-un așa-zis „grup etnic maghiar”, redacția a fost devastată. A urmat o adevărată încăierare, derulată sub ochii „bulversați” ai publicului prezent în Pasajul Român, unde se afla sediul ziarului, iar redactorii au fost salvați in extremis de lucrătorii tipografi, ieșiți în stradă să-și salveze ziarul "lor". Seara, bătăușii, între care s-au aflat și câțiva agenți de ordine deghizați, au spart biroul lui Beldiman, de unde au furat 1.000 de lei și s-au oprit doar la intervenția hotărâtă a lui C. Mille, care, cu pistolul în mână, l-a somat pe comisarul de poliție aflat în zonă să ordone încetarea ostilităților, prevenindu-l asupra consecințelor faptelor sale. Urmarea a fost că, în cursul aceleiași nopți, C. Mille este arestat, odată cu patronul Tipografiei Noi, care tipărea Adevărul. „Trei zile a durat fierberea în capitală”, scrie cronicarul ziarului, în albumul aniversar Adevărul, 25 de ani de acțiune, timp în care gazeta a continuat să apară cu sprijinul lucrătorilor tipografi, dar și al Sindicatului vânzătorilor de ziare, după care „vandalii” s-au potolit (Atelierele Adevărului, 1913, p. 68).