Despre Dimitrie Stelaru, din păcate, nu sunt foarte mulți români care să fi auzit. Și nu pentru că nu ar fi un poet remarcabil, ci pentru că a fost o existență singulară în lirica românească, construind în jurul său un mit fascinant la care el însuși a contribuit din plin.
Povestea sa începe așa:
Dimitrie Stelaru, pe numele său real Dumitru Petrescu, s-a născut la 8 martie 1917 în comuna Segarcea din Vale, judeţul Teleorman. După ce tatăl său moare în Primul Război Mondial, mama se recăsătoreşte cu un adventist de ziua a şaptea, care îl trimite pe adolescentul Dumitru la şcoala de pastori adventişti de la Stupini, judeţul Braşov.
Debutează, la mijlocul anilor ’30, cu poemul Mângâietorul în revista adventistă „Semnele Timpului”, poem pe care îl semnează D. Orfanu, în memoria dispariției timpurie a tatălui său. Nu se adaptează însă în internat – multă dogmatică şi mâncare vegetariană – şi evadează în iunie 1935, la 18 ani, intrând abrupt în viaţa de haimana, înconjurat de sărăcie şi hazard.
Calic şi nomad, mereu pregătit să se ia la trântă cu viaţa, salahoreşte în portul Constanţa (unde câteodată se îmbăta şi se arunca în valuri fiind de fiecare dată salvat de marinari), duce o existență absolut boemă, vagabondând se pare la Bacău (făcând pe zidarul), la Iași (făcând pe brutarul), la București (în rol de hamal, în principal, dar lucrează ocazional ca redactor și mai dispare în mod misterios).
Într-un interviu declara că a absolvit Facultatea de Litere din București, dar numele lui nu este găsit în arhiva instituției. Până în 1938, a publicat sub pseudonimul D. Orfanu, pentru ca din 1938, la îndemnul lui Eugen Jebeleanu, să adopte pseudonimul Dimitrie Stelaru. Afirmarea sa ca poet vine în anii ’40 cu volumele Noaptea geniului (1942), Ora fantastică (1944), Cetăṭile albe (1946).
În memorialul Zeii prind șoareci, volum autobiografic, declara că în perioada 1945-1946 se afla la Sighișoara, practicând meseria de profesor într-o școală neatestată documentar. Se căsătorește de trei ori (prima oară la Turnu Măgurele cu o profesoară de filosofie cu care a avut o fiică, apoi cu o pictoriță cu care a stat șase ani, iar din ultima căsătorie rezultă un fiu, Eunor), lucrează la ziarele din Turnu Măgurele și Constanța, dar de aici pleacă la Petrila să se facă miner.
Este declarat nebun de doctorul Dumitru Bagdasar, directorul Spitalului Central din Bucureşti, şi internat o vreme la Bălăceanca, după ce este prins furând bani din scrinul unei proprietărese la care stătea în chirie ca să-şi facă statuie la un pietrar din Grozăveşti.
Anii de viață dezordonată își pun amprenta pe sănătatea poetului, care, începând cu anul 1968, se șubrezește progresiv: reumatism cu forme acute, la care se adaugă o insuficiență cardiacă. Poetul nocturn, al camerelor umede și sărăcăcioase, nomadul rimbauldian, moare la 28 noiembrie 1971, lăsând în urma sa 25 de volume originale, remarcate și apreciate chiar și de critici.
Dimitrie Stelaru, cu puțin timp înainte de moartea sa, împreună cu fiul Eunor
Și dacă totuși 25 de volume nu l-au lăsat posterității pe acest poet boem așa cum ar fi meritat, farsa lugubră din 1940, când și-a înscenat propria moarte, l-a făcut cu siguranță cunoscut întregii lumi literare. De ce această ”glumă”? „Din cauza tâmpiţilor dimprejur, din cauza proştilor pământului”, după cum însuși afirma poetului Adrian Păunescu într-un interviu din 1967:
Adrian Păunescu: Acceptaţi să stăm puţin de vorbă?
Dimitrie Stelaru: Am citit interviurile dumitale. Văd cum întrebi. N-aş vrea să mă încurc.Adrian Păunescu: Lăsaţi-mă să vă întreb!
Dimitrie Stelaru: Cine ştie ce o să mă întrebi? O să mă întrebi unde stau. N-am ceva deosebit de spusAdrian Păunescu: Aţi făcut multe gesturi teribile. De ce le-aţi făcut?
Dimitrie Stelaru: Din cauza tâmpiţilor dimprejur, din cauza proştilor pământului.Adrian Păunescu: Vă rog să ne spuneţi care este gestul, între toate, cel mai teribil…
Dimitrie Stelaru: Mi-am anunţat odată moartea la ziarul „Semnalul”. S-a dus Constantin Almăjeanu (n.r. – poet teleormănean, nepot al lui Gala Galaction) şi a spus că sunt rece. Rece? au zis cei de la „Semnalul”. Da, rece, a răspuns Almăjeanu. Mort! Şi presa a început să anunţe moartea poetului Stelaru, care, ca şi atâţia alţii, din pricina condiţiilor ş.a.m.d. a murit. Da, încă şi tipii care-mi erau duşmani au început să mă laude, în articole mari, calde, după anunţarea ştirii că am murit.Adrian Păunescu: Cum v-a venit ideea să anunţaţi opinia publică de propria dumneavoastră moarte?
Dimitrie Stelaru: Voiam să-mi bat joc. Aveam o poftă nebună să-mi bat joc. O săptămână a urlat presa. Şi când eram pe cale de dispariţie din comentariile presei, am apărut pe stradă. M-a văzut Emil Botta şi s-a făcut alb. Credea că sunt stafie. Toţi credeau că sunt stafie. După aia, presa a început să urle: „De ce a murit şi a înviat Stelaru?!”.
Povestea farsei lugubre este reluată în 1968 în autobiografia Zeii prind şoareci, în care Stelaru detaliază:
„Şi vecinele, babele-cotoroanţe, auziseră de moartea mea. Unele aveau lacrimi sincer îndurerate de o astfel de moarte timpurie. Ziarele de dimineaţă, de după-amiază, săptămânalele scriau. Societatea Scriitorilor se cutremura. Duşmanii scriau «Prietenul nostru a plecat fără să-şi ia rămas bun…».
În presă se deschid liste de subscripţie pentru înmormântare. Banca Naţională oferă 2.000 de lei. «Vagonul mortuar – scria într-un ziar – pleacă spre Turnu Măgurele». Acolo aşteptau vagonul mortuar trei căruţe pline cu bucate, pomană să-mi fie (când trăiam nu mi-au trimis un pachet măcar) din partea unor neamuri”.
În „Universul Literar” (una dintre cele mai de seamă dintre gazetele literare ale timpului), în ediţia din 15 iunie 1940, apare un lung laudatio postum la adresa lui Dimitrie Stelaru. Mare tristeţe şi jale:
„Cad frunzele mereu, nu numai toamna, şi cu fiecare din ele se înnourează tinereţea noastră. […] Moartea… Aripa grea, de neînduplecat, care ne loveşte din când în când – sfidătoare – fraţii de gând şi vârstă, apropiindu-ne mereu de Ea. L-a săltat de astădată pe Dimitrie Stelaru. Tocmai când cireşar svârlea, la toate răscrucile, lumini. Trecuseră în rod pârgurile…”
„Învierea” lui Stelaru a venit ca un trăsnet în redacţia „Universului Literar”, care nu a știut cum să dezmintă moartea poetului. Editorii au încercat să dea o notă umoristă întregii situații, publicând un grupaj de caricaturi (foto) care înfăţişau alaiul funerar al lui Stelaru, alături de o scurtă explicaţie scrisă cu obidă: „Timidul poet Petrescu, zis Orfanu, zis Stelaru, a făcut să se lanseze zvonul morţii sale prin bere rece. Până să se verifice autenticitatea faptelor, i se făcuseră onorurile funerare, cu muzică şi panegirice”.
Înscenarea propriei morţi nu a fost doar una din farsele poetului Stelaru. Toată viaţa lui a fost o şaradă!… În 1942, marea actriţă Maria Filotti pune la cale un spectacol pentru ajutorarea lui Dimitrie Stelaru, care se zbătea în sărăcie. Stelaru ia parte la spectacol, dar nu mai așteaptă finalul piesei ca să încaseze suma strânsă din vânzarea biletelor. Merge la pauză în cabina actriţei şi-i cere banii. Deşi contrariată, Maria Filotti îl însoţeşte la biroul casieriţei, care-i numără 90.000 de lei. Evident, poetul nu mai asistă la continuarea spectacolului. La maturitate, când devenise şi el un nume în poezia românească, iar alţi poeţi mai tineri veneau să-i citească scrierile lor, Stelaru le punea condiţia: „Bine, îmi citiţi numai dacă îmi aduceţi cireşe”. Asta se întâmpla iarna, când nu erau cireşe. Când rămânea fără bani, sculpta ramuri de copaci, dându-le forme ciudate de păsări, şerpi sau oameni gârboviţi, şi le vindea în oraş ca opere de artă.
Și cu toate acestea, oare de ce nu a rămas în istorie excentricismul său? Poate din lipsa cântării comuniste, poate din ignoranța contemporaneității. Ceea ce pot spune cu siguranță e că atâta timp cât cineva îi va evoca memoria, fie și prin această farsă aprigă, Dimitrie Stelaru nu va muri. Va rămâne un Înger vagabond…
Noi n-am avut alt soare decît Umilința;
Dar pînă cînd, înger vagabond, pînă cînd
Trupul acesta gol și flămînd?
Ne-am răsturnat oasele pe lespezile bisericilor,
Prin păduri la marginea orașelor-
Nimeni nu ne-a primit niciodată,
Nimeni, nimeni…
Cu fiecare îndărătnicie murim
Și rana mîinilor caută pîinea aruncată.
Marii judecători ne-au închis
Stăruind în ceața legilor lor;
Pe frunțile noastre galbene au scris:
„Vagabonzi, hoți, nebuni. Lepădații noroadelor.
Casa lor e temniță. Puneți lacăte bune fiarelor.”
Odată-poate cu înfriguratele zori vom sîngera
Și spînzurătorile ne vor ridica la cer.
Dar lasă, Dimitrie Stelaru, mai lasă!
Într-o zi vom avea și noi sărăatoare-
Vom avea pîine, pine
Și-un kilogram de izmă pe masă.
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius