Dilema nr. 411 /12 - 18 ianuarie 2023

[altmariuspress]

Pandemie cu final ca-n filme

Nicolae REDNIC

Publicat în Dilema Veche nr. 979 din 12 ianuarie – 18 ianuarie 2023

https://dilemaveche.ro/sectiune/tema-saptamanii/pandemie-cu-final-c...

Tarkovski, Nostalgia

Pandemia de coronavirus n-a avut un final de film rusesc, cu toate că războiul pornit de Rusia atît de aproape de noi i-a grăbit sfîrșitul. Nu s-a încheiat cu o scenă finală tragică, definitorie pentru cinematografia rusă la începuturile ei, nu ne-am pierdut, în cele din urmă, și casa, și prietenii, și sufletul, și mințile din cauza acestui virus. Dimpotrivă, pentru cei mai mulți dintre noi teama de boală a scăzut și a dispărut în primăvara-vara anului trecut și totul s-a terminat cu bine. 

Sfîrșitul e întotdeauna o problemă de definiție. Deznodămîntul social al virusului SARS-CoV-2, neglijarea lui după ce am ostenit să trăim panicați mai bine de doi ani, a avut loc în 2022, chiar dacă sfîrșitul lui epidemiologic este încă neclar și depărtat. Privind în urmă, însă, precaritatea termenilor definiției acestui final iese la iveală. Pentru cine, cum și cu ce urmări s-a sfîrșit în vara trecută pandemia de coronavirus?   

Prietenul meu din liceu, un sportiv cu suflet indisciplinat, dar cu o vitalitate cu impact mereu constructiv asupra celor din jur, a fixat finalul pandemiei cu o exclamație: „Mi-a ajuns! De mîine îmi reiau viața normală!”. Colega mea, doctoriță, și-a pierdut mama în primul val al epidemiei de COVID, în aprilie 2020; acum, la începutul toamnei anului 2022, îmi mărturisește: „În vacanța asta de vară am uitat complet de pandemie. Nu-mi vine să cred că s-a sfîrșit!”. A uitat de coronavirus, a scăpat de pandemie, dar nu s-a vindecat de ea. Pentru fratele meu, care i-a îngrijit zi de zi pe părinții noștri nonagenari, ultima zi a epidemiei a fost cea a ceremoniei de botez a strănepoatei lor, prima dată cînd au reintrat în ritmul natural al legăturilor dintre oameni, după doi ani de recluziune în propria lor casă. În filmul Nostalgia al lui Andrei Tarkovski, un personaj își închide în casă familia timp de șapte ani, pentru a o feri de sfîrșitul lumii, de tot răul de afară. Întîmplarea se petrece într-o stațiune toscană, mitul locului pretinzînd că vindecarea nu poate veni decît pentru acela care poate traversa vechiul bazin balnear, acum gol, cu izvoarele secate, stagnant, cu pavimentul plin de mîl, de crăpături cu emanații de sulf și bioxid de carbon, cu o lumînare aprinsă în mînă, fără să se stingă. Într-o cunoscută scenă finală, personajul principal reușește să ocrotească mica flacără a lumînării cu pieptul, cu haina, cu palmele și să o treacă prin bazinul întunecat, umed și toxic, așezînd-o, pîlpîind, pe cealaltă margine. „Cu părinții, parcă eu le eram tată, le aduceam mîncare, îi scoteam la plimbare, cînd eram de față deveneau mai încrezători.” Pentru fratele meu și pentru mulți alții, epidemia s-a sfîrșit ca și acest film, cînd flacăra lumînării a ieșit nestinsă pe cealaltă margine. În ultimii doi ani, mulți dintre noi au adîncit lecțiile îmbătrînirii, au reparat legături familiale rupte, au regăsit apropieri pierdute și au încapsulat în cîteva gesturi simple toate strădaniile pe care viața ni le cere în zilele grele.

În ciuda neclarităților definiției finalului pandemiei și a tonurilor ei diferite, cu siguranță sfîrșitul anului 2022 a găsit societatea noastră desprinsă de necazurile ei. Și această bornă de trecere ne oferă îndrăzneala să privim pentru prima dată detașați filmul de groază pe care l-am trăit și să accentuăm cîteva dintre calitățile pe care personajele principale, societatea românească și sistemul ei sanitar, le-au arătat de-a lungul lui.

Viața socială în pandemie, atît de ciudată în desfășurarea ei în perioadele de izolare și restricții, cu toate învrăjbirile aduse de coronavirus, nu a cunoscut violențe à la Tarantino. Compasiunea publică nu a obosit înainte de vreme, emoțiile contradictorii ale românilor au găsit un echilibru și am reușit să ieșim din pandemie cu un apetit sănătos pentru viitor. 

Pentru doctori, pentru personalul medical, pentru cei care s-au întîlnit cel mai mult cu acest virus și au îngrijit bolnavii cu COVID, finalul pandemiei nu a fost, din fericire, cel din pelicula lui Akira Kurosawa Cei șapte samurai. Locuitorii disperați ai unui sat îi angajează pe samurai să-i apere de niște bandiți înfricoșători. La sfîrșitul luptei, cînd praful bătăliei se ridică, răul este înfrînt, însă doar trei samurai mai sînt în viață; aceștia părăsesc așezarea în indiferența localnicilor, care își reiau liniștiți muncile zilnice. Din spitalul în care lucrez a murit de COVID un singur medic, radiolog. Iar societatea românească, departe de a fi indiferentă, a dat personalului medical mai multe lecții, pe care cei mai mulți dintre noi le-am învățat. Am înțeles că oamenii pot fi covîrșiți de enigmele bolilor, de neadevăruri, de propagandă, de încăpățînări la care nu renunță nici pe marginea prăpastiei, dar am înțeles și că această societate românească poate fi robustă și să răspundă eficient pericolului bolilor. Bucuria liniștită a românilor care se reîntorc, după pandemie, la viața normală are mici accente triumfale cuvenite. Ultima replică din pelicula japoneză pomenită, rostită de un luptător, ar putea, totuși, încheia și filmul medical al acestei epidemii: „Victoria le aparține oamenilor. Nu nouă”.

Pandemiile au, în cele din urmă, efectul unor insurecții optimiste asupra vieții medicale. Optimismul vine acum de la generațiile noi de medici, care s-au remarcat în acești ultimi doi ani, de la pragmatismul de care s-a dat dovadă, îngrijirile bolnavilor s-au schimbat într-unul dintre cele mai grele moduri, din mers, de la capacitatea de a acționa împreună, în mari echipe de lucrători în domeniul sănătății, de oameni care au trecut dincolo de intim, încercînd să îndeplinească un scop colectiv. Și chiar dacă știința medicală a avut cîteva răsuciri de montagne-russe în primele săptămîni ale pandemiei, practica medicală, profesiunea de medic și-au păstrat verticalitatea în toată această perioadă. Numărul celor din personalul sanitar care au fost lași sau au diseminat neadevăruri flagrant dăunătoare despre boală sau despre vaccinuri a fost mic. (Tocmai de aceea, numele lor ar putea fi listate, ca într-un generic, de către Colegiul Medicilor din România!)

Finalul filmului pandemiei nu este unul în întregime fericit, nu este un happy-end. Eroul nu rezolvă toate problemele și rămîne în final și înconjurat de toți cei dragi, de iubită, de părinți, de prieteni și sunat la telefon de președinte. Dar nu este nici unul trist, nu am pierdut totul. Finalul potrivit pandemiei de COVID este unul de tip dulce-amar fericit, în care băiatul bun salvează lumea, dar unele dintre nevoile adînci ale sufletului său, iubirea eroinei sau recunoașterea tatălui, uitarea unei vinovății sau alungarea pentru totdeauna a unei temeri, rămîn neîmplinite. 

Vă amintiți La vita è bella, capodopera tragicomică a lui Roberto Benigni? Un tată, Guido, plătind cu viața, salvează inocența fiului său, Giosuè, de ororile lagărului de concentrare nazist, inventînd un joc hazliu: primești puncte pentru toate grozăviile pe care le înduri, iar primul care ajunge la o mie de puncte cîștigă premiul cel mare, premiul-dorință, un tanc american eliberator. În scena finală, micului Giosuè, ridicat de soldați americani pe turela unei mașini blindate, nu-i vine să creadă că jocul e adevărat. Mai bine de doi ani am adunat cu toții puncte, clanța ușii spălată cu clor, cinci, mască la ieșirea din casă, zece, nu te întîlnești cu un prieten, douăzeci, nu-ți vizitezi părinții, cincizeci. Am strîns puncte din tot felul de grozăvii ale pandemiei, așteptînd vaccinul, așteptînd remediul, așteptînd vestea eliberatoare. Și, în cele din urmă, am cîștigat, tancul american a apărut. 

Sau e unul rusesc? To be continued.

Nicolae Rednic este medic.