Virtutea smereniei este „rădăcina, hrana, temelia și legătura oricărui bine” (Sfântul Ioan Hrisostom), fără de care nimeni nu se poate mântui.
De aceea, pe calea mântuirii, de mare ajutor ne sunt smerita cugetare și smerenia, pentru că ele „spală păcatele și biruiesc diavolul” (Părintele Paisie Olaru).
Acest adevăr îl găsim exprimat în Sfânta Scriptură: „Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriți le dă har” (Iacov 4, 6), adică Dumnezeu închide celor mândri „ușa” Împărăției cerurilor (Părintele Ilie Cleopa).
Prin smerenie, creștinul se aseamănă, după puterea sa, cu însuși Mântuitorul Iisus, care a zis: „Învățați-vă de la Mine, că sunt blând și smerit cu inima și veți afla odihnă sufletelor voastre” (Matei 11, 29).
Sfântul Isaac Sirul ne atrage atenția că nu orice om care se retrage din lume și petrece în liniște este „smerit cugetător”, dar, cu certitudine, acela care este smerit, petrece în liniște oriunde s-ar afla.
Această stare de liniște o are numai cel smerit, în sufletul căruia se odihnește Domnul Iisus, căci nimic nu „dezrădăcinează” așa de mult „buruienile rele” din suflet, ca „fericita smerenie” (Sfântul Teodor Studitul).
Smerenia este „haina lui Dumnezeu” care S-a smerit, „îmbrăcându-se în trupul nostru muritor”, pentru a ne mântui. Ea este o „putere tainică” pe care o primesc sfinții, după „desăvârșirea întregii lor viețuiri”. Această putere se dă numai celor desăvârșiți în virtute, „prin puterea harului, atât cât încape în hotarul firii” (Sfântul Isaac Sirul).
În același sens, Părintele Ilie Cleopa sublinia faptul că smerenia nu se rezumă doar la cunoașterea propriilor păcate.
Adevărata smerenie este virtutea celui care, deși are toate faptele bune și a ajuns să facă chiar și minuni, se socotește pe sine „praf și cenușă”. La această măsura a smereniei ajung numai sfinții.
O astfel de smerenie nu se arată prin „forma din afară a trupului”, nici prin „vocea frântă”, ci prin mișcarea curată a inimii (Fericitul Ieronim).
Poți să stai toată viața cu capul plecat și cu privirea în pământ, dar ce folos dacă inima e plină de mândrie și răutate!
De aceea Avva Isaia Pustnicul îl fericea pe omul cu adevărat smerit, care din pricina smereniei nu îndrăznește să-și ridice ochii spre Dumnezeu, nu din cauza unor complexe de inferioritate sau pentru a fi apreciat și lăudat de cei din jur.
Smerenia este demnitate și putere, care vine din comuniunea cu Dumnezeu, în niciun caz nu înseamnă slugărnicie și resemnare.
Când ne defăimăm pe noi înșine și spunem că suntem păcătoși nu avem smerenie adevărată, ci doar atunci când cineva ne ocărăște, de față cu alții, iar noi răbdăm cu cuget curat și zicem: „Dumnezeu i-a poruncit fratelui să mă ocărască, pentru păcatele mele” (Părintele Paisie Olaru).
Aceasta este „puterea” celui cu adevărat smerit, care nu pune mâna pe bâtă ca să-și facă singur dreptate, dar nici nu închide ochii la răul și nedreptățile din lume.
Într-adevăr, doar cel care nu mai are patimi a dobândit virtutea smereniei. În inima lui rodesc neîncetat darurile lui Dumnezeu, și, prin mila Domnului, omul smerit se arată lumii blând și liniștit, care nu-i critică pe alții, nu-i vorbește de rău și nu-i judecă, nu calcă pe nimeni în picioare, nu caută să se răzbune în numele dreptății personale și nu pune pe aproapele înapoia lui, pentru că nu se crede mai bun decât alții... (Părintele Teofil Părăian).
De aceea, pentru cei mândri, smerenia va fi mereu cea mai grea „piatră de poticnire”. De ce? Pentru că un om smerit are bucurie și liniște în suflet, în timp ce omul mândru este permanent „hărțuit” de patimile care îl împresoară, îl dezorientează, îl tulbură și îi „injectează” neîncetat ambiții deșarte și dorințe iraționale.
Smerit este acela care a ajuns să fie cu sufletul eliberat de ură, de nemulţumire, de răutate, de orice gând de răzbunare, de împotrivire, de mânie (Părintele Teofil Părăian).
Smerenia este „cugetul inimii” care ne încredințează că suntem mai păcătoși decât toți oamenii și „nevrednici” de mila lui Dumnezeu, dar nu lași, leneși ori șmecheri!
După unii Părinți bisericești, cea mai înaltă cugetare este să-ți cunoști, prin harul Sfântului Duh, propriile neputințe, după cuvântul Mântuitorului Iisus: „Când veți face toate cele poruncite vouă, să ziceți: Suntem slugi netrebnice, pentru că am făcut ceea ce eram datori să facem” (Luca 17, 10).
Este cineva capabil să facă toate câte ne-a poruncit Hristos? Numai prin smerenie suntem în stare să le facem, pentru că doar atunci când ne smerim, harul lui Dumnezeu lucrează în taină și împlinește cele nedesăvârșite ale noastre, acoperind neputințele noastre.
Nu întâmplător, Avva Isaia Pustnicul spune: „Fără smerenie, ostenelile aceluia care postește mult și duce nevoințe mari sunt zadarnice”.
De prea multe ori ne rugăm ca să se facă voia noastră, uitând că smerenia este cea care atrage „bunăvoința lui Dumnezeu” (Sfântul Ioan Hrisostom).
Numai „smerenia inimii completează lipsurile noastre în rugăciune și ne suie acolo unde ne urcă rugăciunea cea curată” (Părintele Ilie Cleopa).
Asta înseamnă că atunci când săvârșim rugăciunile și nevoințele cu smerenie, ca niște oameni „nevrednici”, atunci ele sunt bine primite de Dumnezeu. Dar, dacă ne aducem aminte de un altul care doarme sau care nu e sârguitor și ne vom înălța cu inima, atunci osteneala noastră va fi zadarnică (Avva Isaia Pustnicul).
Și diavolul este un „ascet aspru și sever”, dar el nu vrea să se smerească sau, din cauza răutății adânc înrădăcinate, nici nu mai poate fi smerit (Sfântul Macarie cel Mare).
De aceea este așa de mare puterea smereniei față de celelalte fapte bune, pentru că este singura virtute pe care diavolii nu pot s-o imite.
Și diavolii știu să cânte, știu mai multă teologie decât teologii lumii, priveghează, nu dorm și nu mănâncă niciodată. Un singur lucru nu știu și nu pot diavolii să facă: să se smerească (Părintele Ilie Cleopa).
Sfântul Paisie Aghioritul, Părintele Arsenie Boca, Părintele Ilie Cleopa... ne-au învățat, în repetate rânduri, despre puterea mântuitoare a smereniei și pocăinței, precum și despre patima mândriei și a slavei deșarte, care pe mulți i-a surpat.
Doar cei ce se smeresc pentru greșelile lor păstreazã virtuțile pe care le au; ceilalți, trufindu-se „cu binele ce-l află în ei”, pierd toate virtuțile și se pierd pe sine, pentru mândria lor (Sfântul Grigorie Teologul).
În mod sigur, cei smeriți și milostivi vor moșteni Împărăția cerurilor, nu cei care se laudă cu zisele lor „calități” și merite personale.
Să nu uităm că Hristos este al celor smeriți, nu al celor care se înalță cu îngâmfare peste turma Sa (Sfântul Clement Romanul).
Smerenia, ca ascultare de Dumnezeu și asumare a căii pe care Mântuitorul Iisus, Maica Domnului și toți sfinții au pășit, este singura „trăsătură umană” care ne eliberează mintea de „fumul mândriei și de slava deșartă” (Sfântul Maxim Mărturisitorul).
Altfel, lumea va deveni o mare „casă de nebuni”, dotată cu cele mai moderne „utilități”, în care fiecare va crede orice și va face tot ceea ce-i trece prin cap.
Sorin Lungu
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius