M-am bucurat enorm când am primit propunerea publicării, în colecția Biblioteca Medievală a Editurii Polirom, a manuscrisului Marilenei Vlad care conținea traducerea bilingvă, prefațată și comentată, cu o bibliografie adusă la zi, a tratatelor Despre numele divine și Teologia mistică din corpus-ul scrierilor areopagitice. Am jubilat, deoarece este a treia lor traducere în limba română, dar prima așa cum am visat mereu. Mi-am dorit ca aceste texte să fie disponibile ca instrumente de studiu ale culturii noastre, în mod egal pentru toți cei care s-ar interesa de sursele istorice ale gândirii pe care ni le transmit antichitatea târzie și evul mediu timpuriu, fie că ei sunt teologi, filosofi, istorici, literați sau minți deschise în mod univoc spre meditația asupra unor texte fundamentale. Întreg corpus-ul areopagitic, așadar împreună cu Ierarhia eclesiastică și cu Ierarhia angelică, mai fusese tradus în limba română de Cicerone Iordăchescu și Teophil Simenschy, în 1936, (retipărit în 1993-1994 la Institutul European) și de Dumitru Stăniloae (într-o versiune publicată la Editura Paideia, în 1996). Mă simțeam nemulțumit de aceste două versiuni din motive diferite. Primul nu putea fi un instrument de lucru datorită caracterului necritic, necomentat, intens parafrazat și uneori cu erori frapante de traducere, dar mai ales datorită faptului că volumul era intens tributar unui concept al traducerii teologico-filosofice în care importanța acordată frumuseții și cursivității limbii moderne care recupera un text vechi era mult mai mare decât grija față de redarea sensului și contextului originar. Al doilea este pentru mine dovada unei venerabile munci de teolog, dar totodată dovada unui manuscris nefinisat, cu opțiuni pentru un vocabular liturgic autohton ce blochează accesul studioșilor umaniști într-un sens larg la acest text capital, cu o îngrijire foarte discutabilă, ce nu recuperează literatura fundamentală pe care critica textuală modernă a adus-o acestor scrieri și care optează candid pentru creditarea ipotezei potrivit căreia Dionisie l-ar fi ascultat pe Pavel în areopagul atenian, chiar dacă astăzi o asemenea susținere ne trimite cu o jumătate de mileniu în urma adevărului istoric. Aceste două traduceri rămân în mod cert etape ale receptării în cultura română ale lui Dionisie Areopagitul, însă munca Marilenei Vlad ne restituie astăzi un text a cărui acuratețe filologică și îngrijire critică lasă cititorului posibilitatea de a judeca, în ambientul cercetărilor contemporane, destinul mediteranean și european al acestei opere.
Un prim merit al efortului acestei versiuni este sublinierea surselor deopotrivă teologice creștine și filosofice neoplatoniciene ale acestuicorpus. Îl vedem, aici, pe Dionisie drept autorul care folosește emanația neoplatoniciană, problema transcendenței absolute a lui Dumnezeu și reflectarea acesteia în posibilitățile limbajului nostru de a-l exprima, problema răului așa cum o tratează Proclus. Dar îl vedem și pe acel Dionisie care folosește numele date de Scriptură și le analizează drept limite de semnificare ale limbajului nostru. Îl resimțim pe Dionisie care definește numele divin, înțeles drept urcuș limitat al puterii noastre de semnificare a ceea ce este dincolo de limbaj și cunoaștere, ca o formă de laudă și imn adresat unei realități care completează, dacă vrea (și vrea, fiindcă este bun și revărsător de sine), această semnificare prin propria sa procesiune. Cele trei nume mari ale divinității – ființa, viața și înțelegerea – alăturate binelui și frumosului fundamentează o reflecție asupra ființei deschisă spre etică și estetică, oferind unul din textele istorice fundamentale ale acestor discipline.
Un al doilea merit al traducerii și comentariului Marilenei Vlad este perspectiva istorică. Pe de o parte, am în vedere analiza atentă pe care o face autoarea asupra tradiției transmiterii textului în literatura patristică și apariția versiunii lui Sergius de Reshaina din siriacă, un martor important al genezei acestui corpus, alăturată redării atente a discuțiilor de astăzi asupra presupusului autor din secolul al V-lea al textelor. Pe de altă parte, mi se pare importantă urmărirea tradiției latine care pleacă din 827, când Ludovic cel Pios primește din partea lui Mihail al II-lea Amorianul un exemplar grec al lucrărilor lui Dionisie. De aici, faptul că Hilduin îl traduce primul (propunând identificarea, altminteri falsă dar fertilă, a autorului acestor texte cu fondatorul comunității creștine pariziene din secolul I), apoi Eriugena, iar mai târziu Robert Grosseteste, au o importanță considerabilă, deoarece reflecția scolastică latină asupra ideii de ierarhie a lumii, asupra limitelor de semnificare ale limbajului omenesc, asupra originii și a binelui care sunt naturi revărsătoare sunt fundamentele intime ale reflecției europene raporturilor dintre om și Dumnezeu. Pentru că se referă explicit la aceste lucruri, pentru că le lasă înțelese prin limbajul universal pe care traducerea îl folosește, acest volum mai degrabă reunește decât separă tradiția greacă și cea latină, atrăgând eficient atenția asupra disciplinelor umaniste diferite care trebuie să se unifice în cercetarea acestui text.
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius