Despre rugăciunea lui Isus în Grădina Ghetsemani

[altmariustotal catolic]

Audienţa generală de miercuri, 1 februarie 2012.
Despre rugăciunea lui Isus în Grădina Ghetsemani

http://www.arcb.ro/index.php?option=com_content&view=article&am...

Iubiţi fraţi şi surori, astăzi doresc să vorbesc despre rugăciunea lui Isus la Ghetsemani, în Grădina Măslinilor. Scenariul relatării evanghelice a acestei rugăciuni este semnificativ în mod deosebit. Isus se îndreaptă spre Muntele Măslinilor, după Ultima Cină, pentru a se ruga împreună cu discipolii săi. Spune evanghelistul Marcu: „După ce au cântat imnul, au plecat spre Muntele Măslinilor” (14,26). Probabil se face aluzie la cântul anumitor Psalmi ai hallèlprin care i se mulţumea lui Dumnezeu pentru eliberarea poporului din sclavie şi i se cerea ajutorul său în dificultăţile şi ameninţările mereu noi din prezent. Drumul până la Ghetsemani este încununat de expresiile lui Isus care fac să fie auzit ameninţător destinul său de moarte şi anunţă iminenta risipire a discipolilor.

Ajunşi la livada de pe Muntele Măslinilor, şi în acea noapte Isus se pregăteşte pentru rugăciunea personală. Însă, de această dată se întâmplă ceva nou: pare că nu vrea să rămână singur. De multe ori Isus se retrăgea departe de mulţime şi de aceiaşi discipoli, oprindu-se „în locuri pustii” (cf. Mc 1,35) sau urcând „pe munte”, spune sfântul Marcu (cf. Mc 6,46). La Ghetsemani, în schimb, el îi invită pe Petru, Iacob şi Ioan să-i fie mai aproape. Sunt ucenicii pe care i-a chemat să fie împreună cu El pe muntele Schimbării la Faţă (cf. Mc 9,2-13). Această apropiere a celor trei pe durata rugăciunii la Ghetsemani este semnificativă. Şi în acea noapte Isus îl va ruga pe Tatăl „de unul singur”, pentru că relaţia sa cu El este întrutotul unică şi singulară: este relaţia Fiului Unul-născut. S-ar spune, mai mult, că mai ales în acea noapte nimeni nu putea cu adevărat să fie aproape de Fiu, care se prezintă Tatălui în identitatea sa absolut unică, exclusivă. Isus, totuşi, deşi ajungând „de unul singur” în locul în care se va opri pentru a se ruga, vrea ca cel puţin trei discipoli să rămână nu departe, într-o legătură mai strânsă cu El. Este vorba despre o apropiere spaţială, o cerere de solidaritate în momentul în care simte apropiindu-se moartea, dar este, înainte de toate, o apropiere în rugăciune, pentru a exprima, într-un fel, sintonia cu El, în momentul în care se pregăteşte să împlinească până la capăt voinţa Tatălui, şi este o invitaţie către fiecare discipol de a-l urma în drumul Crucii. Evanghelistul Marcu relatează: „I-a luat cu sine pe Petru, pe Iacob şi pe Ioan şi a început a se înfiora şi a se nelinişti şi le-a spus: «Sufletul meu este trist de moarte, rămâneţi aici şi vegheaţi!»” (Mc 14,33-34).

În cuvântul pe care l-a adresat celor trei, Isus, din nou, se exprimă prin limbajul Psalmilor: „Sufletul meu este trist”, este o expresie a Psalmului 43 (cf. Ps 43,5). Determinarea dură „de moarte”, apoi, aminteşte o situaţie trăită de mulţi dintre cei trimişi ai lui Dumnezeu în Vechiul Testament şi exprimată în rugăciunea lor. Nu rareori, într-adevăr, urmarea misiunii încredinţată lor însemna a găsi ostilitate, refuz, persecuţie. Moise a simţit în mod dramatic încercarea pe care a îndurat-o în timp ce călăuzea poporul în deşert, şi îi spune lui Dumnezeu: „Eu singur nu pot să port tot poporul acesta, căci este prea greu pentru mine. Dacă faci aşa cu mine, mai bine omoară-mă, te rog, dacă am aflat har în ochii tăi!” (Num 11,14-15). Şi pentru profetul Ilie nu este uşor să îndeplinească slujirea lui Dumnezeu şi a poporului său. În Prima Carte a Regilor se povesteşte: „Iar el s-a dus mai departe în pustiu, cale de o zi, şi s-a aşezat sub un ienupăr şi îşi ruga moartea, zicând: «Îmi ajunge acum, Doamne! Ia-mi sufletul că nu sunt eu mai bun decât părinţii mei!»” (19,4).

Cuvintele lui Isus către cei trei ucenici pe care îi vrea aproape în timpul rugăciunii la Ghetsemani arată cum El încearcă frica şi angoasa în acel „Ceas”, experimentează cea din urmă profundă singurătate tocmai în timp ce planul lui Dumnezeu se pune în act. Şi în această frică şi angoasă a lui Isus este recapitulată întreaga oroare a omului înaintea propriei morţi, certitudinea inexorabilităţii sale şi percepţia greutăţii răului care atinge viaţa noastră.

După invitaţia de a rămâne şi de a veghea în rugăciune adresată celor trei, Isus „de unul singur” se adresează Tatălui. Evanghelistul Marcu spune că El „mergând puţin mai în faţă, a căzut la pământ şi se ruga ca să treacă de la el, dacă este posibil, ceasul acela” (14,35). Isus cade cu faţa la pământ: este o poziţie de rugăciune care exprimă ascultare faţă de voinţa Tatălui, abandonându-se cu deplină încredere Lui. Este un gest care se repetă la începutul Celebrării Patimii, Vinerea Sfântă, precum şi în profesiunea monastică şi în consacrările diaconală, preoţească şi episcopală, pentru a exprima, în rugăciune, şi trupeşte, încredinţarea completă lui Dumnezeu, încrederea în El. Apoi Isus îi cere Tatălui ca, dacă este posibil, să treacă de la el ceasul acesta. Nu este numai frica şi angoasa omului înaintea morţii, dar este tulburarea Fiului lui Dumnezeu care vede teribila masă a răului pe care va trebui să o ia asupra sa pentru a-l învinge, pentru a-l lipsi de putere.

Iubiţi prieteni, şi noi, în rugăciune trebuie să fim capabili să aducem înaintea lui Dumnezeu oboselile noastre, suferinţa anumitor situaţii, anumitor zile, datoria zilnică de a-l urma, de a fi creştini, şi chiar greutatea răului pe care îl vedem în noi şi alături de noi, pentru ca El să ne dea speranţă, să ne facă să simţim apropierea sa, să ne dăruiască un pic de lumină în drumul vieţii.

Isus continuă rugăciunea sa: „Abba, Tată! Pentru tine totul este posibil. Îndepărtează de la mine potirul acesta, însă nu ceea ce vreau eu, dar ceea ce vrei tu” (Mc 14,36). În această invocaţie sunt trei pasaje revelatoare. La început avem dublarea termenului prin care Isus se adresează lui Dumnezeu: „Abba, Tată!” (Mc 14,36a). Cunoaştem faptul că cuvântul aramaic „Abba” este cel care era folosit de către copil pentru a se adresa tatălui, şi exprimă, aşadar, relaţia lui Isus cu Dumnezeu Tatăl, un raport de tandreţe, de afecţiune, de încredere, de abandon. În partea centrală a invocaţiei este cel de-al doilea element: conştiinţa atotputerniciei Tatălui - „pentru tine totul este posibil” -, care introduce o cererea în care, din nou, apare drama voinţei umane a lui Isus în faţa morţii şi a răului: „Îndepărtează de la mine potirul acesta!” Însă, există a treia expresie a rugăciunii lui Isus şi este cea decisivă, în care voinţa umană aderă pe deplin la voinţa divină. Isus, de fapt, încheie spunând cu putere: „Însă nu ceea ce vreau eu, dar ceea ce vrei tu” (Mc 14,36c). În unitatea persoanei divine a Fiului voinţa divină găseşte deplina sa realizare în abandonul total al lui Eu la Tu-ul Tatălui, numit Abba. Sfântul Maxim Mărturisitorul afirma că din momentul creării bărbatului şi a femeii, voinţa umană este orientată spre cea divină şi tocmai în „da” lui Dumnezeu voinţa umană este deplin liberă şi găseşte realizarea sa. Din nefericire, din cauza păcatului, acest „da” lui Dumnezeu s-a transformat în împotrivire: Adam şi Eva au gândit că „nu” lui Dumnezeu ar fi scopul libertăţii, a fi pe deplin ei înşişi. Isus pe Muntele Măslinilor readuce voinţa umană la „da” deplin lui Dumnezeu; în El voinţa naturală este pe deplin integrată în orientarea pe care i-o dă Persoana Divină. Isus trăieşte existenţa sa după centrul Persoanei sale: existenţa sa de Fiu al lui Dumnezeu. Voinţa sa umană este atrasă înăuntrul Eu-lui Fiului, care se abandonează în totalitate Tatălui. Astfel Isus ne spune că numai conformându-şi propria voinţă la cea divină, fiinţa umană ajunge la adevărata sa înălţime, devine «divină»; numai ieşind din ea însăşi, numai în „da” lui Dumnezeu, se realizează dorinţa lui Adam, a noastră a tuturor, cea de a fi pe deplin liberi. Este ceea ce Isus împlineşte la Ghetsemani; transferând voinţa umană în voinţa divină ia naştere adevăratul om, şi noi suntem mântuiţi.

Compendiul Catehismului Bisericii Catolice învaţă în mod succint: „Rugăciunea lui Isus în timpul agoniei sale în Grădina Ghetsemani şi ultimele sale cuvinte pe cruce revelează profunzimea rugăciunii sale filiale: Isus duce la împlinire planul de iubire al Tatălui şi ia asupra sa toate neliniştile omenirii, toate cererile şi mijlocirile din istoria mântuirii. El le prezintă Tatălui care le primeşte şi le ascultă, dincolo de orice speranţă, înviindu-l din morţi” (nr. 543). Într-adevăr, „în nici într-o altă parte a Sfintei Scripturi privim atât de profund înăuntrul misterului intim al lui Isus ca în rugăciunea pe Muntele Măslinilor” (Isus din Nazaret II, 177).

Iubiţi fraţi şi surori, zilnic în rugăciunea Tatăl nostru noi îi cerem Domnului: „facă-se voinţa ta, precum în cer aşa şi pe pământ” (Mt 6,10). Recunoaştem, şi anume, că există o voinţă a lui Dumnezeu cu noi şi pentru noi, o voinţă a lui Dumnezeu asupra vieţii noastre, care trebuie să devină cu fiecare zi mai mult referinţă a voinţei noastre şi a existenţei noastre; recunoaştem, apoi, că este în „cer” unde se face voinţa lui Dumnezeu şi că „pământul” devine „cer”, locul prezenţei iubirii, a bunătăţii, a adevărului, a frumuseţii divine, numai dacă în el se face voinţa lui Dumnezeu. În rugăciunea lui Isus la Tatăl, în acea noapte teribilă şi uimitoare de la Ghetsemani, „pământul” a devenit „cer”; „pământul” voinţei sale umane, zguduit de frică şi angoasă, a fost asumat de voinţa sa divină, astfel că voinţa lui Dumnezeu s-a împlinit pe pământ. Şi aceasta este important şi în rugăciunea noastră: trebuie să învăţăm să ne încredinţăm mai mult Providenţei divine, să-i cerem lui Dumnezeu forţa de a ieşi din noi înşine pentru a-i reînnoi „da”-ul nostru, pentru a-i repeta „facă-se voinţa ta”, pentru a conforma voinţa noastră la cea a Lui. Este o rugăciune pe care trebuie să o facem zilnic, deoarece nu este întotdeauna uşor să ne încredinţăm voinţei lui Dumnezeu, să repetăm „da”-ul lui Isus, „da”-ul Mariei. Relatările evanghelice de la Ghetsemani arată în mod dureros că cei trei discipoli, aleşi de Isus pentru a-i fi aproape, nu au fost capabili să vegheze împreună cu El, să-i împărtăşească rugăciunea sa, consimţirea sa Tatălui, şi au fost copleşiţi de somn. Iubiţi prieteni, să-i cerem Domnului să fim capabili de a veghea împreună cu El în rugăciune, de a urma voinţa lui Dumnezeu în fiecare zi chiar dacă vorbeşte de Cruce, de a trăi o intimitate tot mai profundă cu Domnul, pentru a aduce în acest „pământ” un pic de „cer”. Vă mulţumesc.

Benedict PP. XVI

Traducere Pr. Vincenţiu Balint