Dumnezeu se descoperă fiecăruia dintre noi în nenumărate moduri și lucrează în inimile noastre așa cum numai El știe, pedagogia Lui depășind cu mult înțelegerea noastră.
Lucrarea Sfintei Treimi este spre mântuirea omului, expresia vădită a Iubirii și a purtării de grijă a lui Dumnezeu față de întreaga Lui creație.
Ceea ce știm noi, în mod sigur, e că pentru a-L simți pe Dumnezeu viu în viața noastră, nu prin închipuirea minții ori într-un mod sentimental, trebuie să ne păzim mintea, dar mai cu seamă să ne curățim inima de patimi.
Însuși Mântuitorul Iisus ne spune clar, că trebuie să curăţim „întâi partea dinăuntru a paharului şi a blidului, ca să fie curată şi cea din afară” (Matei 23, 26).
Așa cum o conductă de apă spartă nu poate să țină apă în ea, tot astfel un ochi desfătat în plăceri nu poate să țină mintea curată (Sf. Efrem Sirul).
De aceea, nimeni nu poate să-și păzească mintea de gândurile rele și deșarte, dacă nu-și curăță și inima, cu ajutorul lui Dumnezeu: „Căci din inimă ies: gânduri rele, ucideri, adultere, desfrânări, furtişaguri, mărturii mincinoase, hule” (Matei 15, 19).
Virtuțile omenești nu pot curăți inima singure, fără venirea Duhului Sfânt, așa cum fierarul nu poate curăți fierul numai cu uneltele sale, fără ajutorul focului (Sf. Simeon Noul Teolog).
Și iată că am ajuns și la întrebarea firească: cum ne curățim inima de toate mizeriile acumulate de-a lungul anilor, care ies din interior, ne întunecă rațiunea și ne „determină” să facem atâta rău semenilor noștri?
Inima se curăţă și se tămăduiește prin puterea lui Hristos prezent în Taina Sf. Spovedanii și a Sf. Împărtășanii, și prin asumarea, numai în Hristos, a nedreptăților, injuriilor, reproșurilor care ne vin de la oameni.
Toate acestea surpă părerea de sine și mândria, de aceea e bine să le primim ca pe niște „medicamente”, care deși par „amare”, ne dau pe față bolile ascunse în sufletele noastre.
Chiar dacă ni se par jignitoare și nemeritate, prin ispitele care vin de la oameni, Dumnezeu ne arată cât de plini suntem de noi înșine și deopotrivă câtă „sărăcie” duhovnicească și răutate e în inimile noastre.
Cât timp vorbim despre Dumnezeu, dar ne tulbură un cuvânt spus împotriva noastră, cât timp căutăm propria dreptate, oare suntem în duhul Ortodoxiei?
Creștinii adevărați au Părinți Duhovnicești pe care îi „cercetează” cu regularitate, cărora le cer sfatul și la care se mărturisesc de fiecare dată când conștiința îi îndeamnă.
Câte alegeri greșite face omul în viața lui, tocmai pentru că sufletul îi este „necurat” și mintea „neluminată” de har?
Știm și acest cuvânt, care vorbește de la sine: cea mai mare „pedeapsă” pentru noi ar fi ca Dumnezeu să ne „părăsească” și să ne lase să umblăm prin viață după mintea noastră.
Cunoștința și frica de Dumnezeu fac mintea sănătoasă (Sf. Maxim Mărturisitorul), în vreme ce aceste trei patimi, care au înrobit întreaga lume: iubirea de argint, slava deșartă și iubirea de plăceri, orbesc rațiunea (Sf. Marcu Ascetul).
Necurată este mintea celui care se împotrivește Adevărului, preferând „cunoștința mincinoasă”, a cărui gânduri sunt pătimașe și care stăruie în păcate (Sf. Maxim Mărturisitorul).
Prin gândurile pătimașe ale minții, vrăjmașii noștri nevăzuți pustiesc sufletul, așezând, în locul lui Dumnezeu, „idolul păcatului” (Sf. Maxim Mărturisitorul).
Doar mintea curată vede lucrurile drept, de aceea și cunoștința Tainelor Dumnezeiești se împărtășește omului pe măsura curăției inimii (Sf. Talasie Libianul).
E firesc ca ochiul să fie atras de frumusețea celor văzute, dar pe măsură ce inima se curăță și se sfințește, va fi atrasă tot mai mult de „cunoștința celor nevăzute” (Sf. Maxim Mărturisitorul).
Medicul francez Alexis Carrel vorbea despre „atrofierea simţului divin şi a simţului moral”, reflectată direct în scăderea coeficientului de inteligență al oamenilor.
Părintele Arsenie Boca spunea că „în mintea strâmbă și lucrul drept se strâmbă”. Mintea se strâmbă din cauza patimilor, a necunoașterii Adevărului și se îndreaptă pe măsura curățirii de patimi și a „luminării” ei prin har.
Doar când mintea se îndreaptă, prin împreună-lucrare cu Dumnezeu, doar atunci vede lucrurile drept, așa cum sunt ele, de la Dumnezeu lăsate.
Problema care apare, e că aproape toți oamenii consideră că judecata lor e „dreaptă”. De aceea, Părintele Teofil Părăian afirma „că e greu să știi când ți-e mintea strâmbă!”.
Cât timp mintea se întoarce la cele materiale, robindu-se lor, nu se poate dedica activităţii ei superioare şi înalte, care să o conducă la unirea cu Dumnezeu.
Asta ne arată că cele pământești nu pot fi depășite prin puterile noastre, ci numai prin harul Sf. Duh. Altfel, mintea va fi atrasă mereu spre cele de jos, adică spre trup și spre lucrurile trecătoare, și la acest nivel va rămâne toată viața.
Până ce mintea nu se va îndeletnici cu rugăciunea și contemplația, se va învârti permanent în jurul plăcerilor (Sf. Talasie Libianul).
Când mintea se desface din simțurile care o leagă de cele pământești, atunci se poate sui pe „înălțimile duhovnicești” (Avva Ilie Ecdicul).
Și ca să ne facem măcar o vagă impresie, despre cât de ușor se poate întina mintea noastră, iată ce spune Cuv. Isihie Sinaitul: Când mintea vorbește cuvinte lumești, atunci ea se întinează și rămâne neroditoare. De aceea, „cu cât suntem mai atenți la minte, ne luminăm și cu cât suntem mai neatenți, ne întunecăm”.
Pentru un om duhovnicesc, care a ajuns la conştiinţa de suflet, puterea minţii nu valorează „nimic”, pentru că o singură conştiinţă poate domina şi anihila o galaxie de minţi (Părintele Gheorghe Ghelasie).
Sorin Lungu
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius