Astăzi auzim tot mai mult vorbindu-se despre normalitate. Se dau definiții, se încearcă fel de fel de analize, de explicații..., se caută soluții pentru o așa-zisă viață normală.
Unii chiar se laudă că ar fi mai „normali” decât alții.
Într-un limbaj plin de deferență și fără niciun fel de exagerare, se poate spune cu certitudine că unicul „Om Normal” este Domnul Iisus Hristos și apoi Preacurata Fecioara Maria, prin sfântă asemănare.
Asta ca să nu ne mai împăunăm cu „meritele” și cu „virtuțile” noastre. Părintele Arsenie Papacioc spunea că nu ne putem închipui un om mântuit fără merite. De unde vin aceste merite? Din lupta cu suferinţele, iar luptă fără jertfă nu se poate. „Crucea a mântuit neamul omenesc! Nu dreptatea lui Dumnezeu, nici minunile Sale, ci Crucea!”.
De fapt nici unul dintre noi nu mai este „om normal”, în sensul adevărat al cuvântului, nu neapărat patologic.
Adică toți am întinat prin păcate Chipul lui Dumnezeu pecetluit în noi, ne-am îndepărtat de Dumnezeu și am uitat chipul nostru din Rai, luând ca fals reper și falsă identitate un chip mânjit de păcate. O față „cosmetizată” cu care ne lăudăm și pe care o afișăm, uneori cu nerușinare, unsă cu toate alifiile și acoperită cu fel de fel de măști.
Dacă omul ar fi o persoană normală, atunci ar trăi neîncetat în Duhul și în Lumina Adevărului și ar mărturisi, mereu sincer și fără îndoieli, prin gânduri, prin cuvinte și prin fapte, ceea ce mintea gândește și plănuiește, și ceea ce inima crede și simte.
Mai simplu spus, ar fi „om întreg” care ar acționa ca atare, cu deplină determinare și hotărâre, pășind neabătut pe calea virtuților duhovnicești, fără „scăzăminte”, „hiaturi” ori „schizofrenii”, fiecare cum vrea să le numească.
Mintea ar fi în deplină armonie cu inima, și inima cu mintea, care nu ar mai avea o logică discursivă, nu ar mai rupe, ierarhiza și ordona „întregul” potrivit unor concepte abstracte, și nu s-ar mai agita mereu, fără odihnă.
Nu ar mai încerca să înțeleagă realitatea numai prin raționamente, deducând o idee din alta, o logică insuficientă, marcată de stări conflictuale și contradictorii, sau să caute soluția optimă printr-o raportare la bine și la rău.
Din acest motiv tânjeau înțelepții după virtutea discernământului, pentru a cunoaște Binele din și prin el însuși, și pentru a alege cele de folos, mai înainte de a greși sau de a face experiențe nefaste pe seama altora.
Om normal este cel care poartă din iubire lupta duhovnicească cu ispitele, din dorința de a fi asemenea lui Dumnezeu, și nu din alte considerente lumești. Un Om, cu „o” mare, care nu se lasă corupt de la Calea Adevărului, ca și în cazul omului din zilele noastre.
Omul normal este o persoană statornică întru Adevăr, care nu se schimbă după cum bate vântul avantajelor și oportunităților.
E o persoană care făptuiește totul din mărinimia sufletului, cu intenție sinceră și cu voință tare, asumând o singură Cale, un singur Ideal și un singur Sens: de a fi mai bun după modelul Domnului Iisus Hristos și de a face bine celorlalți, în mod dezinteresat, prin împreună-lucrare cu harul Duhului Sfânt.
Om normal este cel care poartă în suflet IUBIRE. Iar iubirea adevărată nu face rău nimănui. O iubire care produce suferinţă celuilalt nu este iubire, e doar atracţie fizică, egoism și iubire bolnavă de sine, care îl transformă pe celălalt în „obiect” al plăcerilor și al intereselor proprii. Iubirea adevărată nu se schimbă niciodată în ură sau în dorință de răzbunare. Pentru că om normal este acela care vrea mereu binele și mântuirea tuturor.
Poate cineva să spună că este „om normal”, adică așa cum ne-a făcut Dumnezeu de la început, când a privit și a văzut că toate erau bune foarte (Facerea 1, 31)?
Cel puțin, din această privință, a normalității, să renunțăm de a mai arunca cu piatra unii în alții, cunoscând că drumul spre normalitate e chemarea noastră, pentru a redobândi chipul dinainte de căderea în păcat și de a ne asemăna lui Dumnezeu.
Până acolo e cale lungă, care începe prin a ne vedea, fiecare în parte, așa cum suntem, adică plini de neputințe, de răni și de boli sufletești, multe pe care nici măcar nu le conștientizăm.
Și smerindu-ne fără măsură, să chemăm neîncetat pe Dumnezeu ca să ne vindece de toate, de cele știute și neștiute, vădite sau ascunse...
Pentru că, în cele din urmă, toate vor fi date pe față și vor ieși la vedere. Spectacolul se va sfârși, luminile rampei se vor stinge, iar măștile vor cădea, și atunci în Lumina harului Sf. Duh se vor descoperi sufletele noastre...
Sorin Lungu
Sorin Lungu
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius