Despre marturiile Sfantului Siluan Athonitul

[altmariustotal ortodox]

Iubirea lui Hristos

Siluan nu osteneşte să laude şi să slăvească măreţia iubirii lui Dumnezeu, pe care el a cunoscut-o atunci cand, prin harul Duhului Sfânt, s-a învrednicit de cunoaşterea  Lui în chip minunat, prin care i s-a descoperit că, aşa cum a vestit Sfântul Ioan Evanghelistul, cu adevărat „Dumnezeu este iubire”. Ca şi Dumnezeu însuşi, iubirea Lui este nemărginită, cu neputinţă de pătruns cu mintea şi cu neputinţă de tâlcuit în cuvinte: „O, iubirea Domnului! Imi lipsesc puterile pentru a o tâlcui în cuvânt, căci adâncimea ei e nesfârşită şi minunată!” Iubirea Lui nu se aseamănă întru nimic cu iubirea omenească, oricât ar fi ea de mare. Singur Dumnezeu prin Duhul Sfânt ne-o poate face cunoscută. „Mare este iubirea cu care ne iubeşte pe noi Domnul. Ştiu aceasta de la Duhul Sfânt pe Care Domnul mi L-a dat prin milostivirea Sa.” „Tu, Doamne [...] mi-ai dat să cunoscut marea Ta milostivire şi uriaşa Ta dragoste.” „Nimeni nu poate înţelege această mare iubire.” „Am cunoscut această iubire a Iul Dumnezeu nu prin mintea mea, ci prin harul Duhului Sfânt.”

Iubirea lui Hristos se revarsă asupra tuturor oamenilor, fără nici o deosebire, fie că ei sunt drepţi ori păcătoşi. Dar această iubire a tuturor nu este niciodată generală şi abstractă, ea întotdeauna se îndreaptă spre o persoană. Hristos ne iubeşte pe fiecare dintre noi cu o iubire nemărginită, care depăşeşte propria noastră iubire de sine: „Domnul ne iubeşte mai mult decât ne putem iubi noi înşine.”

Intre iubirea deplină şi neţărmurită cu care Hristos îi iubeşte pe oameni şi purtarea noastră faţă de El este o distanţă uriaşă. Intotdeauna Domnul este Cel care ne iubeşte „cel dintâi” (cf. 1 In. 4, 10), chiar dacă noi n-am făcut nimic ca să ne învrednicim de această iubire, chiar dacă L-am supărat, am păcătuit împotriva Lui şi nu I-am împlinit voia; şi oamenii nu sunt în stare să înţeleagă o asemenea iubire. Astfel, Sfântul Siluan mărturiseşte: „Te-am rănit şi Te-am întristat neîncetat, dar Tu, Doamne, [...] mi-ai dat să cunosc marea Ta milostivire şi uriaşa dragoste”; „Ştiu, Doamne, că Tu iubeşti pe oameni, iar oamenii nu înţeleg iubirea Ta”; „Nu putem înţelege cum ne iubeşte Domnul”.

Hristos se deosebeşte în această privinţă de noi toţi: „Domnul nu este ca noi. El este neînchipuit de blând, milostiv şi bun.”

Sfântul Siluan nu încetează să se minuneze de marea iubire a lui Hristos: „Cum iubeşte Domnul zidirea Sa!”; „Atunci când îl cunoaşte, sufletul se minunează foarte şi zice: «Ce Dumnezeu avem!»”

Una dintre formele iubirii lui Hristos este milostivirea. Mai întotdeauna Sfântul Siluan spune că „Domnul este foarte milostiv”; „Cât de mare este milostivirea lui Dumnezeu pentru noi!”; că este „iertător”. Mila, ca şi iubirea Sa, este nemărginită şi cu neputinţă de zugrăvit: „Milostivirea Domnului e atât de mare, că nu poate fi tâlcuită în cuvinte.”

Domnul îl aşteaptă întotdeauna pe cel păcătos, oricare ar fi el, şi e mereu gata să-l primească să-l ierte. Mila şi iubirea Lui nu pot suferi „ca nici măcar una singură din oile Sale să se piardă. Chiar şi pentru una singură, Păstorul merge în munţi şi o caută.”

Nu numai că El nu vrea să ne pedepsească atunci când am păcătuit, dar nici măcar nu se gândeşte să ne învinuiască sau să ne judece; singura Sa dorinţă este ca noi să ne întoarcem la El, iar întoarcerea noastră este pentru El izvor de bucurie şi prilej de a ne dărui harul Său. „Domnul ne iubeşte şi ne primeşte cu dragoste, fără să ne facă reproşuri, aşa cum în Evanghelie tatăl fiului risipitor nu i-a făcut nici un reproş, ci a poruncit slujitorilor să-i dea o haină nouă, să-i pună în deget inel scump şi încălţăminli' în picioare, să junghie viţelul cel gras şi să se bucure, şi nu i-a făcut nici cel mai mic reproş (Lc. 15).”

Sfântul Siluan vorbeşte adeseori despre răbdarea pe care Hristos o arată faţă de cei păcătoşi, despre statornicii Lui bunăvoinţă de a-i primi şi a le ierta păcatele, oricât de mari şi grele ar fi ele, aşteptând de la ei doar atât, să se pocăiască. De îndată ce omul cere iertarea păcatelor sale, Hristos i-o dă numaidecât. Atât de mare e milostivirea Lui, încât El cel dintâi merge către cel păcătos. „Domnul ne-a arătat prin tâlharul de pe cruce şi prin fiul risipitor cum vine El cu iubire în întâmpinarea păcătosului care se căieşte. Spune: «Tatăl l-a văzut de departe şi i s-a făcui milă şi, alergând, a căzut pe grumazul lui şi l-a sărutat» (Lc. 15, 20), nu i-a făcut nici un reproş, ci a înjunghiat viţelul cel gras şi a poruncit ca toţi să se bucure. Aşa sunt mila şi iubirea lui Dumnezeu.”

Noi îl vedem pe Dumnezeu ca pe un Judecător aspru şi nemilos pentru că nu ştim Cine este El cu adevărat; pentru că, din pricina păcatelor şi patimilor noastre, care ne împiedică să-L vedem aşa cum este, avem o imagine strâmbă despre El. „Omului păcătos Domnul îi pare neînduplecat pentru că nu are harul în sufletul lui.”

Iubirea lui Hristos se arată şi ca „nesfârşită bunătate” şi „nemărginită blândeţe”. In mai multe rânduri, Sfântul Siluan spune că Domnul se poartă cu omul ca un părinte cu fiul său cel iubit, căruia vrea să-i împărtăşească tot ce ştie şi să-i dăruiască tot ce are: „Domnul ne va descoperi toate, aşa cum un tată iubitor arată totul copiilor lui.”

Şi, pentru că Domnul este un adevărat părinte pentru noi, se cuvine, ca nişte copii, să-I cerem cu simplitate toate cele de care avem nevoie, iar El, ca un adevărat Tată, ni le va da numaidecât: „Roagă-te cu simplitate, ca un copil, şi Domnul va asculta rugăciunea ta. Domnul nostru este un Părinte a Cărui milă este mai presus de tot ce ne putem închipui noi cu mintea noastră.”

Iubirea Domnului se manifestă şi ca milostivire. Domnul suferă să ne vadă stăruind în păcat, înstrăinaţi de El şi lipsiţi de har; El suferă pentru suferinţa noastră. Şi, ca să ne ajute, e gata să Se jertfească pentru noi, ca mama pentru fiul ei. Şi cea mai înaltă dovadă de milostivire ne-a dat-o primind să îndure Patimile şi să moară pentru noi pe Cruce; dar lucrul acesta pare „nebunie” în ochii omului, căci este o taină mare şi nepătrunsă: „Aşa e iubirea Domnului pentru oameni. El a spus: «Nu e mai mare iubire decât aceea de a-ţi da viaţa ta pentru aproapele tău» (In. 15, 13). Domnul avea o atât de mare milă de oameni că dorea să sufere pentru ei ca o mamă şi chiar mai mult. Dar nimeni nu poate înţelege această mare iubire fără harul Sfântului Duh.”

Blândeţea lui Hristos

O altă trăsătură esenţială a chipului lui Hristos, pentru Sfântul Siluan, este nesfârşita şi negrăita Sa blândeţe, sau dulceaţă: „Domnul este neînchipuit de blând”, spune el în repetate rânduri. „Domnul e de o frumuseţe şi o dulceaţă negrăită.”

Hristos însuşi ne descoperă aceasta, spunând: „învăţaţi de la Mine, că sunt blând [...] cu inima” (Mt. 11, 28), şi Sfântul Siluan se foloseşte des de aceste cuvinte în însemnările sale.

Dar el a primit simţirea şi adeverirea lor în chip direct şi personal, atunci când Domnul I-a apărut şi când L-a cunoscut prin Duhul Sfânt: „Când sufletul vede pe Domnul, vede cât este de blând”; „în Duhul Sfânt, sufletul vede cât de blând e Domnul.”

Blândeţea lui Hristos, de altfel, nu poate fl cunoscuţii decât în chip minunat, suprafiresc, prin harul Duhului Sfânt, pentru că ea însăşi este minunată, suprafirească, mai presus de blândeţea omenească. „Domnul nu e cn noi. E neînchipuit de blând.”

Sfântul Siluan n-a uitat niciodată blândeţea lui Hristos, pe care s-a învrednicit s-o simtă nemijlocit: „Nu pot uita privirea Ta blândă şi plină de pace.” Această blândeţe l-a fermecat dintru început, de la cea dintâi vedere a lui Hristos, şi a stârnit în el dorul nestins de a-L afla din nou pc Domnul său şi de a se bucura din nou de prezenţa Lui. „Privirea Ta paşnică şi blândă a atras sufletul meu.” „Zi şi noapte tânjeşte sufletul meu după Domnul şi doreşte să guste dulceaţa iubirii Lui.”

Chiar dacă Sfântul Siluan n-a păstrat pentru totdeauna simţirea deplină a blândeţei lui Hristos, mireasma ei a stăruit în el, rămânând pentru totdeauna un semn al întâlnirii sale cu Hristos: „Domnul e dulce inimii mele.”

Pacea lui Hristos

O altă însuşire dumnezeiască a lui Hristos, împletită cu cea de mai înainte, cu care este profund înrudită, este pacea. Ca şi blândeţea Lui, Siluan a cunoscut-o prin expe- rierea ei, la vederea lui Hristos.

Domnul doreşte să dăruiască pacea Sa celor aflaţi în încercări şi ispite, numai ei să voiască să se întoarcă spre Dânsul. El însuşi a făgăduit aceasta, după cum citim în Scriptură: „Veniţi la Mine, toţi cei osteniţi, şi Eu vă voi odihni pe voi.” Şi Sfântul Siluan citează aceste cuvinte de mai multe ori, arătând că odihna despre care se vorbeşte
aici este adevărata odihnă, odihna profundă, desăvârşită, pacea adevărată care se află în Hristos şi care se dăruieşte prin harul Duhului Sfânt.

Atunci când omul primeşte această pace ajunge asemenea lui Hristos şi, invers, atunci când a dobândit asemănarea cu Hristos cunoaşte această pace. „Dacă simţi în tine o pace dumnezeiască [...], sufletul tău e asemenea Domnului.”

Smerenia lui Hristos

O altă însuşire a lui Hristos, strâns legată de blândeţea Lui, este neţărmurita Sa smerenie. Am arătat în capitolul precedent că Sfântul Siluan vorbeşte stăruitor despre smerenia lui Hristos, în nenumărate rânduri. Pentru el aceasta este trăsătura esenţială a lui Hristos, care i s-a descoperit limpede atunci când, prin harul Sfântului Duh, L-a cunoscut pe Hristos: „Când sufletul vede pe Domnul, vede cât est de smerit”; „în Duhul Sfânt, sufletul vede cât de smerit e Domnul [...] Această smerenie e cu totul deosebită şi nimeni nu o poate tâlcui în cuvinte.” Prin vederea lui Hristos viu, Sfântul Siluan a căpătat adeverirea celor spuse de Acesta în Scripturi: „sunt blând şi smerit cu inima” (Mt. 11, 29).

Smerenia lui Hristos e strâns legată de blândeţea, iubirea şi mila Sa. Aceasta se vede din faptul că Hristos, Cuvântul lui Dumnezeu, cu adevărat s-a micşorat şi s-a smerit pe Sine din iubire de oameni, facându-Se om asemenea nouă, suferind pentru noi şi primind să moară pentru mântuirea tuturor oamenilor. Hristos îşi vădeşte smerenia şi atunci când El însuşi merge în întâmpinarea păcătoşilor, primindu-i în braţele Sale şi iertându-i, fără să-i judece nici o clipă, chiar dacă purtarea lor faţă de El a fost cu totul rea şi ticăloasă. Gândind la propria lui stare, Sfântul Siluan se minunează şi spune: „Doamne, iubitorule de oameni, cum n-ai uitat pe sluga ta în păcatul ei? Ci, din înaltul slavei Tale, Ţi-ai aruncat în milostivirea Ta privirea asupra mea şi - lucru ce întrece înţelegerea mea! - mi Te-ai arătat. Te-am rănit şi Te-am întristat neîncetat, Dar Tu, Doamne, îndată ce Te-am chemat, mi-ai dat să cunosc marea Ta milostivire şi uriaşa Ta dragoste!”

Smerenia lui Hristos nu este însă doar o însuşire care ţine de iconomia mântuirii noastre - care nu se putea înfăptui fără ca El să binevoiască a Se smeri. Ea este, în chip minunat şi mai presus de înţelegere, o însuşire a naturii dumnezeieşti, pe care o are şi Duhul Sfânt, Care ne-o şi descoperă în El însuşi, după cum spune în repetate rânduri Sfântul Siluan: „Cel care a cunoscut pe Dumnezeu prin Duhul Sfânt a învăţat de la El smerenia”; „această smerenie [...] nu se cunoaşte decât prin harul Duhului Sfânt”; „această smerenie [...] sufletul meu a cunoscut-o prin Duhul Sfânt”; „smerenia lui Hristos [...] e de neînţeles pentru oameni afară de cei care au cunoscut-o învăţaţi de Duhul Sfânt.” Este, aşadar, o însuşire suprafirească, şi de aceea cu neputinţă de pătruns cu mintea noastră; ea poate fi cunoscută numai prin harul Sfântului Duh.

Aflăm smerenie şi la oamenii cei sfinţi şi virtuoşi; dar smerenia lui Hristos este mai presus de tot ce se poate închipui, este cu totul deosebită, de nepătruns şi nu poate fi descrisă: „Există multe feluri de smerenie. Unul e ascultător şi se învinuieşte pe sine în toate; şi aceasta e smerenie. Un altul se căieşte pentru păcatele sale şi se socoteşte un nemernic înaintea lui Dumnezeu; şi acesta e smerenie. Dar alta e smerenia celui ce a cunoscut pe Domnul prin Duhul Sfânt, cunoaşterea şi gustul ei sunt deosebite. Iar când în Duhul Sfânt sufletul vede cât de blând şi smerit e Domnul, se smereşte pe sine până la capăt. Această smerenie e cu totul deosebită şi nimeni nu o poate tâlcui în cuvinte”; e „dulce şi plăcută inimii” şi-i dă „o bucurie cu neputinţă de tâlcuit”.

Cel care a cunoscut-o n-o poate uita, ea îl farmecă neîncetat şi-l atrage la ea, adică la însuşi Hristos: „Sufletul meu şi-a adus aminte de smerenia lui Hristos şi a însetat după ea”; „Duhul Sfânt a făcut cunoscută sufletului smerenia lui Hristos [...] şi, cât timp va mai trăi pe pământ, sufletul nu va înceta să caute această smerenie mai presus de înţelegere, pe care n-o poate uita”; „Tu ai răpit inima mea şi fără încetare ea se avântă spre Tine!”; „Sufletul meu însetează să ajungă la smerenia lui Hristos, năzuieşte spre ea zi şi noapte.”

Smerenia lui Hristos, departe de a fi un semn de slăbiciune, este, dimpotrivă, în chip minunat vădire a puterii lui Dumnezeu, Care prin smerirea Sa i-a mântuit pe oameni; dar „oamenii nu cunosc puterea smereniei lui Hristos”.

Jean-Claude Larchet

Fragment din cartea "Dumnezeu este Iubire. Marturia Sfantului Siluan Athonitul"

Cumpara cartea "Dumnezeu este Iubire. Marturia Sfantului Siluan Athonitul"