Despre lucrarea rugaciunii

[altmariustotal ortodox]

Din Sfânta Scriptură cunoaștem că un om cu adevărat credincios se roagă „totdeauna” (Luca 18, 1) și „în tot locul” (I Timotei 2, 8). Și așa este, pentru că cel care se roagă din inimă, orice vreme și orice loc îi sunt potrivite pentru rugăciune.

Când vine vorba despre locuințe în general, unele mai modeste, dar și despre vile ori apartamente de lux, e bine să avem o cameră anume rânduită, o „biserică domestică”, în care să existe un „colț de rugăciune”. Acest „colț de rugăciune” trebuie să respecte câteva reguli: să fie într-o cameră cât mai liniștită, adică fără televizor..., și fără tot ce ne distrage atenția. Și mai ales, să fie o cameră „curată”, adică neîntinată de certuri, de vorbe urâte...

De asemenea, colțul nostru de rugăciune trebuie să fie direcționat spre răsărit. Pentru a marca acest lucru e bine să fixăm, acolo pe perete, o cruce care să ne aducă aminte de patimile și de răstignirea Domnului nostru Iisus Hristos, dar și de biruința Lui asupra păcatului și a morții.

Întoarcerea cu fața spre răsărit înseamnă întâlnirea reală, în fiecare dimineață, cu „Soarele dreptății”, precum și așteptatea pe tot parcursul zilei a Fiului Omului, și totodată lepădarea noastră de rău și mărturisirea Dumnezeului Celui Viu.

De-a dreapta și de-a stânga sfintei cruci, sau sub ea, se pun sfintele icoane: icoana lui Hristos la dreapta, iar la stânga icoana Maicii Domnului și ale sfinților față de care avem evlavie în mod deosebit.

Nu trebuie să lipsească candela ori lumânarea, întruchipând „Lumina cea adevărată care luminează pe tot omul, care vine în lume” (Ioan 1, 9). Candela este parte a slujbei noastre înțelegătoare, pe care o înalțăm în taină înaintea lui Dumnezeu atunci când ne rugăm.

Oricât de cuprinzătoare sau de scurtă ar fi rugăciunea pe care o rostim, regularitatea și stăruința noastră au o mai mare importanță. Creștinul adevărat se roagă în fiecare zi și toată viața, pentru că năzuiește să se unească cu Dumnezeu prin lucrarea rugăciunii.

Idealul este să ne rugăm neîncetat (cf. I Tesaloniceni 5, 17), adică să strigăm către Dumnezeu toată ziua, întinzând către El mâinile noastre (cf. Psalmi 87, 10) şi să cugetăm la legea Lui ziua şi noaptea (cf. Psalmi 1, 2).

Perseverența și regularitatea în practica rugăciunii dau un sens duhovnicesc curgerii timpului. Mai mult, dacă parcurgem întreaga zi, având drept țel așteptarea Mântuitorului Iisus, ne vom strădui să răscumpărăm vremea, trăind cu înțelepciune și cu folos cât mai multe clipe, nu doar pentru noi, ci mai ales pentru ceilalți.

Respectarea, pe cât este posibil, a orelor fixate pentru rugăciunea personală, în directă legătură cu cele șapte Laude rânduite de Biserică, oferă minții nestatornice posibilitatea de a construi punți de legătură necesare depășirii fluxului timpului, un timp tot mai alert și mai monoton. Pentru că, rugându-ne astfel, ne conectăm în mod direct la lucrarea mântuitoare a Domnului Iisus Hristos, mereu vie și actuală prin prezența Lui în inimile și în viața noastră.

În acest sens, Sf. Simeon al Tesalonicului ne învață că „vremile orânduite şi rugăciunile sunt în număr de şapte, după numărul darurilor Duhului, căci şi sfintele rugăciuni sunt prin Duhul”.

Acest „exercițiu” ne ajută să câștigăm ușurința de a întoarce mintea la rugăciune în orice moment. Chiar dacă la început totul pare că stă sub semnul rutinei, mai târziu, așa cum spune și Avva Evagrie Ponticul, cel care se străduiește va dobândi „arta rugăciunii”, cea mai înaltă și desăvârșită lucrare a minții.

Cu cât este mai mare obișnuința, cu atât mai puternice sunt naturalețea și bucuria resimțită la rugăciune. Trebuie însă învinsă starea de saturație care apare la un moment dat, chiar și atunci când nu lucrăm rugăciunea.

Pentru cei care au îndoieli în acest sens, experiența de viață, a fiecăruia dintre noi, vorbește de la sine. Ați observat cu câtă determinare respectăm timpii pentru o cafea, o țigară, o băutură, pentru un film sau o emisiune la televizor..., pentru mersul la mall...

O dovadă în plus că omul a fost creat de Dumnezeu ca să liturghisească, adică să prăznuiască și să se bucure cu Bucuria lui Dumnezeu netrecătoare. Noi nu putem trăi fără rugăciune, fără un „ritual” liturgic care să ne pună în legătură cu Dumnezeu, să ne unească cu El.

Este și motivul pentru care inventăm noi și noi sărbători lumești, cu sperența deșartă că ele ne vor ostoi dorul de împlinire întru Dumnezeu; sărbători care vor depăși ca număr praznicile și sărbătorile noastre creștinești. Se poate vorbi de un „calendar lumesc”, potrivit căruia serbăm deja fel de fel de zile, închinate castanelor, nucilor..., berii, vinului..., o pleiadă de zei reinventați și asezonați modernismului inovator.

Dintre cei care astăzi vorbesc cu „autoritate” și cu „recunoaștere publică”, care se consideră „formatori de opinie” și „luminători” ai poporului neștiutor, cei mai mulți nu cunosc nici măcar Simbolul de credință... Și mă opresc aici!

Sfinții Părinți ne sfătuiesc, la început de drum fiind, să facem rugăciunea și lectura cu voce scăzută pentru a împiedeca împrăștierea minții. Acest lucru este valabil și pentru rugăciunea inimii. Părinții Bisericești recomandă rostirea ei cu voce scăzută, nu doar la început, ci chiar și după ce a trecut o anumită perioadă de timp.

Ascultarea propriei voci ușurează concentrarea minții pe cuvintele rugăciunii, tot așa cum urmărirea cu degetele a nodurilor mătăniilor țin trează atenția rugătorului.

Tertulian spunea că e bine să ne rugăm statornic, cu „voce domolită”, pentru că Dumnezeu ascultă inima noastră, nu cuvintele „meșteșugite”, strigate în auzul tuturor.

Rugăciunea cu voce tare ori scăzută nu este o regulă obligatorie. Sfinții Părinți ne învață că rugăciunea nu trebuie să fie „gălăgioasă”, rostită în mod fariseic. În acest caz rugăciunea tulbură pe cei din jur și împrăștie mintea celui care se roagă în felul acesta.

Și dacă până și o astfel de rugăciune zgomotoasă deranjează, atunci ce se poate spune despre acest duh al vorbirii deșarte, specific zilelor noastre, de care mulți sunt stăpâniți, pricină de mare sminteală pentru toți?

Sorin Lungu