HAMLET: O, tatăl meu! Parcă-l zăresc pe tata.
HORAȚIO: Stăpâne, unde?
HAMLET: În ochii minții mele
„Numai cubul imaginat are șase fețe“ (J.P. Sartre, L’immaginaire). Când foloseam, acum vreo patru decenii, aceste cuvinte pentru interpretarea autenticității speciale din romanele lui Camil Petrescu (în Ultima noapte…, autenticitatea se obține prin menținerea în limitele stricte ale celor trei fețe „reale“. În Patul lui Procust sunt alăturate, într-un efort remarcabil de simultaneizare, cel puțin patru perspective de câte trei fețe în așa fel încât rezultanta să fie un tulburător „cub cu șase fețe“ real), nu realizam deplin cât de mult din umanitatea noastră datorăm noi, oamenii, imaginației.
Tot ce s-a acumulat treptat în mintea mea pe acest subiect – imaginația – a răbufnit de curând într-un vis extrem de concret și imperativ. Peroram în fața unei adunări, încercând să-i conving că imaginația e datul nostru cel mai omenesc. Eram vag conștientă că mă aflu într-un vis și îmi doream să mă trezesc degrabă pentru a da vestea lumii întregi. Va trebui să scriu despre asta neapărat! M-am trezit cu o stare de alertă, dar și cu un zâmbet: nu era prima dată când visul îmi dădea teme. De spus imediat că mi le dă doar la capătul unor prelungi aplecări în stare de veghe asupra vreunui subiect. Când, după ce mi-am băut cafeaua, am deschis computerul (gestul de fiecare dimineață), primul mesaj al zilei a fost – ce coincidență! – un filmuleț în care Corin Braga vorbea despre imaginar și despre rolul său în toate compartimentele existenței umane!
Firește, nu-mi propun să redescopăr America. S-au scris biblioteci întregi despre imaginar și imaginație. Voi divaga, însă, pe marginea uriașei teme pornind de la o sintagmă. Limba, mereu mai deșteaptă decât vorbitorii ei, dar încântată când aceștia sunt în stare s-o stăpânească, are formidabila expresie „ochii minții“ (prezentă în cam toate limbile, cred: mind’s eyes, glaza razima, gli occhi della mente, les yeuz de l’esprit, geistigen Auge, ojo de mi mente etc.). Nu despre al treilea ochi e vorba, cel asociat cu glanda pineală și descris cu înflorituri ezoterice și metafizice, ci de capacitatea de a vedea ceea ce nu este sau nu este încă în seama lucrurilor pe care le știm deja (le-am văzut, aflat, moștenit), capacitate înrudită cu inventivitatea, creativitatea, dar și cu fantezia. Mă interesează, așadar, ochiul dinăuntru al imaginației – „Dară ochiu-nchis afară înlăuntru se deșteaptă“ (Eminescu) –, care „vede“ ceea ce a fost, dar într-o nouă lumină, și ceea ce n-a fost încă, dar ar putea fi cândva. E o privire fără stare, curioasă, exploratorie, niciodată definitivă, una care apelează nesmintit la gândire, la rațiune, la logică. Independentă și îndrăzneață. Care nu pierde niciodată cu totul pământarea, dar își lasă frâiele lungi, largi, libere.
Am ales motoul din Shakespeare fiindcă văd în Hamlet un bun exemplu de imaginație care are acces, prin ochii minții, la cubul cu șase fețe. Prințul Danemarcei deslușește adevărata poveste a morții tatălui său cu această privire înăuntru în stare să conexeze, să deducă, să reconstituie. Regina, în schimb, nu iese din limita celor trei fețe „reale“ și nici nu are neliniști: „HAMLET: Nu vezi nimic? REGINA: Nu văd nimic. Deși nimic din tot ce e nu-mi scapă“. Netrecut prin gândul activ slujit de imaginație, acest arogant tot ce e nu este încă pe de-a-ntregul.
Rațiunea, ochii minții, cugetarea – prin ele înțelegem lumea, stabilim conexiuni necesare unei coerențe măcar als ob, prin ele putem suplini limitele simțurilor noastre, stârnind, dincolo de vedere, vedenii (când pierdem controlul exercițiului nostru imaginativ) ori viziuni (când putem lucra liber și lucid cu conexiunile salvatoare: „De n-a fost – imagină-ți singur în tine“ – Care-o fi în lume…). Într-o lume ce pe nesimțite cade, împovărată de orbirea față în față cu lumea-nchipuirii (vezi primejdia în care se află imaginația, ca oglindire a subiectului, într-o lume a transparențelor, a obiectelor la vedere, în descrierea lui Baudrillard), Poetul, cu a „vorbelor lui vrajă“, poate spera o mișcare ascendentă. Simțurile ne înșeală ori, mai degrabă, sunt înșelătoare tocmai fiindcă semnalele lor sunt interpretate de gândire și doar așa accesibile: „..și tot astfel, dacă închid un ochi văd mâna mea mai mică decât cu amândoi. De aș avea trei ochi aș vedea-o și mai mare, și cu cât mai mulți ochi aș avea cu atâta lucrurile toate dimprejurul meu ar părea mai mari. Cu toate astea, născut cu mii de ochi, în mijlocul unor arătări colosale, ele toate în raport cu mine, păstrându-și proporțiunea, nu mi-ar părea nici mai mari, nici mai mici de cum îmi par azi. […] Cine știe dacă nu vede fiecare din oameni toate celea într-alt fel, și nu aude fiecare sunet într-alt fel — și numai limba, numirea într-un fel a unui obiect ce unul îl vede așa, altul altfel, îi unește în înțelegere. – Limba? – Nu. Poate fiecare vorbă sună diferit în urechile diferiților oameni – numai individul, același rămâind, o aude într-un fel“. (Sărmanul Dionis). Această nesiguranță fiindu-ne funciară, cunoașterea umană neputând funcționa fără intermediari, s-ar zice că roadele imaginației, arta în întregul ei, dar și civilizația însăși cu toate inovațiile și invențiile ei nu mai sunt simple lumi secundare, temporare (vezi dialogul lui Corin Braga cu Cristian Presură în Steaua 1/2020), ci chiar Lumea. „Potrivit concepției noastre despre om și despre istorie – spune Lucian Blaga în Ființa istorică – ființa umană își găsește realizarea supremă pe pământ, și anume ca ființă creatoare, oarecum în restriște, pe linia relativității și în limitele ce i s-au hărăzit… Pe pământ își realizează omul destinul tragic și măreț.“ „Tragismul prăpăstios“ al condiției umane este frenat de „demnitatea fără seamăn“ a gesturilor demiurgice. Conviețuirea activă cu moartea echivalează viața cu un proces continuu de auto-poiesis: „Drumul tău nu e-n afară / căile-s în tine însuți“.
Adaptare la moarte e, în fond, creația umană, imposibilă fără aportul imaginației. Inventând lumi care promit durata, omul se adaptează la această condiție a existenței sale. Paul Ricoeur susține că prin creație culturală, prin artă, omul încearcă sistematic și încăpățânat distrugerea acestei lumi, a celei reale (Macedonski: „Îmi vând partea mea de lume pentru partea mea de cer“. Imaginarul îl salvează: „din real ieșit afară nu mai ești ca orișicare“). Dacă lumea reală e finită și duce inevitabil spre moarte, lumea ficțională e altă lume, una care lasă întreagă libertatea alegerii, dar și gândul fără limite. Gândul nemuritor ori în stare să gândească nemurirea își află astfel teritoriul în care poate face temporar abstracție de trupul muritor. Omul se interpretează pe sine și specia însăși prin intermediul lumii ficționale, al artei și al științei inovatoare – nu are altă cale. Adică prin imaginație, prin ochii minții. Fără ele e pustiu, dispare. Limba imaginației e una aparte. Prin ea, spune Yuval Noah Harari, în Sapiens. Scurtă istorie a omenirii, Homo sapiens a dobândit capacitatea de a vorbi despre și prin ficțiuni, „trăsătura cea mai aparte a limbajului“. În plus, matematica, imaginația riguroasă, prin care descoperim armonia, simetria, eleganța lumii. Amestec de rigoare și suplețe, e prezentă în cadența versului, în ecourile unei melodii, în echilibrul unei arhitecturi, în geometria secretă a marilor pictori. E lege și instrument în tot universul: „Cine nu le are cu matematica nu e pe de-a-ntregul uman“ (Robert A. Heinlein).
Toți creatorii/inovatorii/inventatorii sunt oameni care lucrează cu ochii minții: „Cel ce gândește singur și scormone lumina“ (din pe nedrept disprețuita Cântare omului) e omul imaginativ, creator, neîmpăcat cu soarta de ins „speriat și singur, târâș printre vedenii“. În seama tuturor datelor acumulate de-a lungul vieții, emite o ipoteză, dar o face conștient de provizoratul ei. Opera lui e încă un pas al imaginației spre un adevăr care rămâne mereu departe, dar e și sprijin pentru privirea cotidiană și pentru cea a altor ochi ai minții care o vor păstra in progress. Miturile și religiile sunt și ele produs al imaginației, dar o formă de imaginație abandonată, împietrită. Ele răspund tainelor lumii cu o poveste pe care o „îngheață“ apoi secole în șir, iau ipoteza drept certitudine și încremenesc instalate în comoditatea și confortul neducerii mai departe a gândului.
Pe lângă imaginația creatoare și lipsa de imaginație, există și cazul primejdios al imaginației mediocre. O imaginație de mâna a doua, care se oprește la mijlocul gestului ei interpretativ și creator și se lasă în voia spaimelor. Ochii minții sunt neexperimentați, gândirea e slabă, firavă. E cazul lui Leonida: „Omul, bunioară, de par egzamplu, dintr-un nu-știu-ce ori ceva, cum e nevricos, de curiozitate, intră la o idee: a intrat la o idee? fandacsia e gata, ei! și după aia, din fandacsie cade în ipohondrie. Pe urmă, firește, și nimica mișcă“.
Fiind vorba de acumulare de date, imaginația lucrează în seama memoriei, ca și visul, de altfel. Ele au întotdeauna referință, oricât de neclară, de vagă, de greu de identificat. Nici o imagine nu răsare în imaginar fără să trimită, oricât de contorsionat, de deformat, la ceva care a trecut cândva prin gând sau pe lângă gând, fără să se oprească anume. Conexiunile între mulțimea de ceva-uri care ne mobilează mintea sunt cele care aduc noutatea și impresia de „fără referință“. Nimic nu se ivește din nimic, și cea mai năstrușnică imaginație, cel mai aberant dintre vise/visuri pleacă de la ceva ori se întoarce din drum pentru a reinterpreta ceva scăpat temporar din vedere. Suspendarea e o iluzie. În fundalul „imaginilor“ de la suprafață, în numele cărora au loc comunicarea și înțelegerea dintre oameni, colcăie o latență impresionantă accesibilă ochiului leneș al scriitorului și al visătorului, amândoi bazându-se pe ochii minții, pe enciclopedia personală, pe zestrea pe care tot trecutul a așezat-o în mintea noastră.
Pe scurt, dacă imaginație nu e nimic nu e. Fără ochii minții, nimic din tot ce e nu este.
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius