Despre disciplina transilvană

[altmariusliterar2]

Despre disciplina transilvană 

de Irina Petraş

http://www.romlit.ro/despre_disciplina_transilvan Mircea Muthu este prezent anul acesta în librării cu trei titluri: Repere culturale transilvane; Trepte, poeme; Studii de estetică românească, ediţia a doua, revăzută şi adăugită, dar apare şi pe coperta unui volum aniversar, Mircea Muthu în orizontul sintezei, coordonat de Iulian Boldea. Critic literar („de persuasiune”, cum se descrie), comparatist şi estetician, M.M. îmi pare consecvent cu o mărturisire mai veche a sa prin care se situa „în descendenţa lui D. Popovici, prin proiecţia faptului literar pe ecranul ideologiei culturale”. Spuneam altădată, într-o schiţă de portret, că, scriind despre Zarifopol, Liviu Rebreanu sau Lucian Blaga, despre Alchimia mileniului sau despre Balcanismul literar românesc, se comportă el însuşi ca recuperator exemplar, vibrând subtil la echilibrul tensionat, „niciodată istovit”, al culturii noastre, „ameninţată cu provizoratul existenţei, la răscrucea imperiilor vii sau moarte”, mereu între „caracterul recuperator şi tendinţa, aspiraţia la globalitate”; de unde şi „obstinaţia re-argumentării izvoarelor etnice, lingvistice ş.a. şi expansiunea (niciodată politică sau militară) în logosul trăit cu fervoare meridională”. „Tema” fundamentală a scrisului său: comentarea, interpretarea şi reabilitarea unor fenomene, realităţi, situaţii extenuate, marginalizate, insatisfăcător evaluate, studiile sale fiind de fiecare dată „salvatoare”. Interesul lumii de azi pentru geografia culturală, de pildă, îşi are aliat în lucrările sale de balcanologie, demarate şi pentru a recupera miezul tare al unui concept cu descrieri tradiţional negative, joase, marginale. Dacă în era imaginii cuvântul se vede ameninţat, teoreticianul aprofundează şi actualizează relaţia cuvânt-imagine, scriitură-pictură. O anume subminare şi devierea abuzivă a sensurilor transilvanismului îl conduc spre aplecarea gravă şi responsabilă asupra unor repere care să reaşeze temelia şi să facă posibile construcţiile viitoare: „Transilvăneanul disciplinat din mine doreşte să circumscrie, fără grabă, o «forma mentis»“.  Dintr-o asemenea urgenţă s-a ivit volumul Repere transilvane („Aportul românesc în calitate de parte integrantă a unui transilvanism cultural va contribui, în chip esenţial, la înlăturarea echivalenţelor ideologizante de tipul transilvanism–naţionalism, aceasta şi cu ajutorul raportărilor fireşti la eforturile – nu îndeajuns de cunoscute – făcute de la Ion Chinezu până la Francisc Păcurariu sau la Gavril Scridon”). Cartea are tonul şi ţinuta unui manifest, argumentând necesitatea elaborării unor proiecte de anvergură şi de profunzime care să rotunjească substanţial şi logic trăsăturile unui spaţiu cultural-geografic definitoriu pentru conştiinţa de sine a românităţii; acum, în preajma aniversării Centenarului Marii Uniri. Iată cum se deschide cartea (capitolul Remember transilvan): „Când Perpessicius evoca «vatra de visuri milenare şi Canaan martirizat» el metaforiza superb, dar şi fixa, în acelaşi timp, în linii de gravură, chipul spaţiului transilvan, aşa cum s-a perpetuat, de altfel, în memoria României reîntregite. Dimensiunile sale, reiterate periodic de la Bălcescu încoace şi caracterizate printr-o altă distribuire a accentelor în tabloul general a ceea ce s-a numit specific naţional, configurează o Transilvanie emblematică, lipsită de osificările subiacente modelului. Şi, tocmai de aceea, circumscrierile ulterioare lui 1918 îşi păstrează nota de gravitate şi temperatura transmise de «rezervorul de seriozitate», cum numea Bariţ mai întâi şi apoi Rebreanu «ţara» Ardealului. «În înfăţişarea de ansamblu a noului stat român, această lume, sublinia prin 1923 publicistul Octavian Goga, aduce netăgăduit un aspect de mulţime mai occidentală, exigenţe culturale mai pozitive, o concepţie mai largă a libertăţilor cetăţeneşti şi o educaţie mai veche a spiritului de datorie» (Reabilitarea Ardealului).” Şi, în altă parte: „Coabitarea etnică şi ecleziastică, creuzetul lingvistic, specificităţile imaginarului literar, plastic şi muzical (cu influenţe reciproce), în sfârşit, posteritatea, dramatică adesea invocatului spirit mesianic în contraparte cu un conservatism funciar pot constitui obiecte ale unei analize spectrale a culturii din Transilvania”.  Capitolul Pro memoria revizitează, cu intenţii de sinteză, momente ale istoriei literar-culturale legate de Ioan Slavici, Octavian Goga, Ion Agârbiceanu, Pavel Dan, Liviu Rebreanu. Un alt capitol e dedicat Cercului literar de la Sibiu, privit dinspre Lucian Blaga, Henri Jacquier, Wolf Von Aichelburg, Victor Iancu şi încheindu-se cu un conspect despre Şcoala clujeană de estetică („Estetica generală şi aplicată a fost introdusă în sistemul curricular încă din primul an – 1919 – de existenţă a Universităţii Regele Ferdinand I”). În fine, Inserţiile contemporane aduc sub lupa comentatorului numele unor Horia Ursu, Marta Petreu, Mircea Tomuş, Alexandru Vlad, Vasile Avram, Al. Pintescu, Ion Popdan, Aurel Pantea, Nicolae Mocanu, Ion Vlad, Ioana Em. Petrescu, Liviu Petrescu, Bartolomeu Anania. Curente/„şcoli” transilvane precum tribunismul, cerchismul sibiano-clujean, echinoxismul „coagulant dincolo de mediul universitar” şi optzecismul ardelean sunt comentate din punctul de vedere al militantismului care centrează energii şi leagă generaţii într-un „impresionant continuum”, în sensul enunţului aforistic blagian „a fi ardelean înseamnă a duce un gând până la capăt”.